PLUMBUL
Epoca descoperirii sale urcă spre primele
vârste iar autorii antici îl citează ca un metal deja utilizat din timpuri
imemoriale împreună cu alte metale ale antichității. El se găseşte în cartea
lui Iov („Vechiul Testament” – Cărțile
poetice) Capitolul: 19.23 Cât aș vrea ca vorbele mele să fie scrise, cât aș vrea să fie săpate pe aramă. 19.24 Să fie săpate pe veci, cu un condei de plumb, într-o stâncă! Capitolul: 28.1. Argintul are zăcămintele lui de obârșie și aurul are locul lui de unde îl scoți și-l lămurești. 28.2 Din pământ scoatem fierul și din stânca topită scoatem arama. Metalurgia sa pare să fie bine apreciată încă de la originile acestei arte; abundenţa mineralelor sale, facilitatea tratamentului său ar trebui să faciliteze uzajul; iar când geniul turnătorului necunoscut a descoperit cea mai mare parte din ceea ce conţine bani trebuie lucrat cu ardoare. Din timpurile lui Iov plumbul se reduce în foi pentru a grava pe ele cu un style de fier. Poemele lui Hesiod erau transmise de această manieră în Beoţia. Babilonienii utilizau aceste foi pentru a garnisi articulaţiile de piatră ale brâurilor şi a le uni între ele, procedeu care s-a păstrat până în zilele noastre, prin crampoane de fier fixate în plumb topit. (Herodot) Construcţiile din Piure au fost după Tucidite consolidate de aceiaşi manieră. Sub domnia lui Solomon, plumbul sau de preferat galena servea la împodobirea vaselor de ceramică. Plumbul a fost importat în Grecia şi în Egipt împreună cu aurul, argintul şi cuprul de către fenicieni care îl aduceau din Spania prin schimburile cu popoarele din occident, ei încărcau ancorele navelor lor cu plumb. Pliniu vorbeşte de plumbul negru , dar el nu a cunoscut decât o parte din proprietăţile sale, era sigur să-l distingă de staniu pe care anticii î-l falsificau prin amestec. Din timpurile lui Cyrus 599 î.Hr. după cum credea Theognis,(Theognis din Megara a fost un poet elegiac grec din secolul al VI-lea î.Hr.) plumbul servea la afinarea aurului, dar mai târziu afinarea plumbului sau cupelaţia, (procedeu de extragere a aurului și argintului din minereurile bogate în plumb, constând în topirea minereului într-un curent puternic de aer și separarea plumbului sub formă de zgură) pare să fie practică, în ochii turnătorilor romani, plumbul nu era decât o impuritate, o spumă de argint. În ciuda lipsei de valoare plumbul a avut utilizările sale, preparatele sale au fost divers utilizate. Femeile romane îl utilizau în cosmeticele lor. Romanii îşi acopereau edificiile lor, făcând conducte pentru aducerea apei în interiorul caselor, aruncătorii cu praştia sub formă de bile şi mult timp în Bretania se plătea tribut fiscului roman în lingouri de plumb. În multe localităţi din Anglia s-au descoperit plăci de plumb a căror inscripţii purtau numele unor împăraţi, din care pe una adunată din Yorkshire se citea pe o parte numele Domitianus şi pe revers acela de Brigantium. Se pare că nu s-au bătut monede cu plumb. În timpurile lui Septimiu Sever el servea la aliajul pentru medalii, ceea ce mai târziu a fost interzis, pentru a reprima industria falsurilor şi a monedelor false. Aceste mărturii indică o industrie avansată, istoricii nu ne-au descris procedeele. Cuptoarele atunci în uz cum par să ateste specimenele găsite în mijlocul unor imense grămezi de zgură lăsate din antichitate pe ţărmurile Spaniei, erau simple şi de dimensiuni reduse. Între altele noi vedem în Toscana şi în Andaluzia cum se repetă aceleaşi tipuri pe haldele, unde minereurile de cupru au fost tratate.
STANIUL
A fost ultimul metal cunoscut în vechime, fără îndoială de fenicienii când străbăteau strâmtoarea unde se ridica Gadir astăzi Cadix, care servea ca antrepozit pentru comerţul lor, ei abordau Cassiterides, aceste insule dispărute care se întâlneau aproape de coastele Galiciei, unde se presupune că erau bogate în mine de staniu. Ei au căutat acest metal până pe râurile Armorique şi Bretagne, locuitorii Cornouailles şi a insulei Sicilia ştiau să-l extragă şi să-l prelucreze. După Diodor din Sicilia bretonii în apropiere de promontoriul Belcrium (loc de trimitere) erau în raport constant cu negustorii care veneau să cumpere metalul lor. „Ei extrăgeau staniul din solul cenuşiu şi când ei l-au dilatat prin foc, ei îl poartă într-o insulă Icta aproape de care se vede cum insulele când marea este plină dar când mareea este scăzută solul este sec şi ei pot transporta staniul cu carele lor” Aceste insule de pe care negustorii îl importau în Galia, o dată pe pământ solid ei îl aduceau pe cai până la intrarea în râul Eridanus. Fenicienii şi cartaginezii realizau un profit mare prin acest comerţ. Ei ascundeau cu mare grijă ruta pe care o urmau pentru a-l procura. (Strabon) Romanii, în scopul descoperirii locului de marş făceau să urmărească, se zice, o navă feniciană care se înapoia în Bretania, dar stăpânul navei după ce a încercat să facă să eşueze nava romană, a aruncat încărcătura în mare, a reuşit să scape. Concetăţenii săi, recunoscători pentru acest act de patriotism, decid să-i ramburseze pierderea din tezaurul public. Graţie prudenţei lor extreme fenicienii au păstrat timp de trei secole monopolul comerţului lor. Importanţa staniului în Bretania, în timpul Romei era ceea ce Tacit considera exploatarea minelor din acest metal ca un gaj suficient unei cuceriri scump dobândite. Se ignoră prin ce procedee populaţiile acestor colonii îl obţineau: este foarte probabil ca metodele lor să difere puţin de cele utilizate astăzi.
Aproape întotdeauna în stare de oxid care se reduce în contact cu carbonul, staniul trebuie să fie unul dintre cele mai uşor reductibile metale. După distrugerea Cartaginei, phocenii (locuitorii orașului antic Phocene sau Φώκαια, întemeiat de coloniștii greci în Asia Mică, între secolele X-VIII î.Hr. a căror ocupație era comerțul cu coloniile grecești din jurul Mediteranei) din Marsilia
au practicat acest comerţ; ei transportau staniu britanic la Narbonne, care devine antrepozitul general. Spania furniza în egală măsură cantităţi considerabile. Aceasta a fost starea metalurgiei în antichitate. Atelierele producătoare erau situate în vestul Asiei şi în ţările meridionale ale Europei. Văzând vestigiile acumulate în timp de secole în atâtea puncte, este uşor să configurezi activitatea care domnea în exploatările miniere, la fel de bine ca şi astăzi. Industria metalelor, deja înfloritoare în timpurile Semiramidei, în imperiul lui Assuerus şi sub regii Egiptului comerțul cu metale făcut atât de activ de fenicieni şi cartaginezi, nu a făcut decât să se dezvolte sub dominaţia romanilor; toate popoarele cucerite devin tributare civilizaţiei lor rafinate. Grecia,Italia, Galia, Africa alimentau fără încetare luxul lor. Bronzul se găsea sub toate formele în monumentele lor, ca şi în toate întrebuinţările vieţii cotidiene, astfel că barbarii distrugând oraşele imperiului se mulţumeau să „exploateze” edificiile a căror metale erau suficiente nevoilor lor cotidiene.
În prezenţa unei asemenea abundenţe de metale, este permis de a te îndoi despre marea abilitate dobândită de popoarele antice în munca lor? Perfecţiunea artistică pe care au atins-o nu este consecinţa purităţii materiilor prime? Nu poţi fi surprins de tăcerea scriitorilor antichităţii asupra procedeelor, pe care prejudecăţile timpului lor le face să la dispreţuiască şi deci ei refuză să studieze rezultatele contactului cu muncitorii ofiliţi prin opinia referitoare la rasa degradantă a sclavilor; în afară de Moise, nu se găsesc pentru stabilirea istoriei metalurgiei vechi decât indici impreciși ai unei arte empirice. Ceea ce nici vestigiile uneltelor, medaliile, podoabele,care se regăsesc în praful citatelor biblice, în necropolele Greciei, în ruinele oraşelor şi cetăţilor romane, în solul pe unde au trecut atâtea rase, probează anticitatea metalurgiei şi perfecţiunea metodelor, care au permis să se facă metalul atât de prelucrabil, pentru a se preta fanteziilor cele mai sofisticate pe care artiştii le puteau crea: frumuseţea excitantă a metalului, dezvoltată de priceperea muncitorului.
Când se observă aceste relicve ale trecutului, în muzeele noastre, acestea nu sunt numai capodoperele de artă pe care la admirăm, este o activitate care ne face să fim interesaţi de industria metalelor. Metalurgia în antichitate este caracterizată de două faze: vârsta eroică sau sacră şi vârsta poetică. În prima divinitatea intervine pentru a ghida umanitatea: ea o încurajează sanctificând primele munci. În a doua, faptele care se produc, omul cu multiplele sale cuceriri asupra materiei, dar istoriile lor se alterează sub palidele figuri de stil ale poeţilor.
Mai târziu, când civilizaţia s-a dezvoltat, stimulând zelul şi progresul tuturor artelor care tind să îndeplinească necesităţile vieţii, sau să satisfacă obişnuinţa luxului, istoricul se limitează să constate starea de prosperitate a unei industrii prin care se îmbogăţeşte metropola lumii.
El nu caută să penetreze meritul procedeelor practice prin vulgarizări artizane, sortite penibilelor munci care le asigură succesul.”  |
| Lingouri staniu |
 |
| Obiect de artă din staniu |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu