„REVUE HISTORIQUE DU SUD-EST EUROPÉEN” condusă de N. IORGA nr.1-3 din 1926

Din nou despre campania turcă a lui Ioan de Hunedoara în 1448.

„Expediția nefericită a lui Ioan de Hunedoara contra turcilor în 1448 a fost cunoscută cu multe neclarități. În fapt, în afara unei scrisori a eroului român în serviciul regatului Ungariei, scrisoare datată în 8 decembrie, cuprinsă în corespondența episcopului umanist Jean de la Zredna,  nu erau decât mărturiile cronicilor scrise cu mult după eveniment, precum cea a ungurului Thurócz, istoricul regelui Matei, fiul lui Ioan Corvin, sau a bizantinului Chalcondylas, fără a vorbi despre câteva rânduri pierdute în marea compilație a polonezului Dulgosz. Ca de obicei, informațiile din surse otomane sunt vagi și exagerate.” „Un erudit sârb Mișa Kostitci, a găsit o scrisoare din Raguza (republică maritimă din evul mediu, actualul Dubrovnik din Croația) care se concentrează asupra celei de a doua bătălie din Kosovo.” „Autorul scrisorii nu este cunoscut. M. Kostitci amintește cronica raguzană a lui Resti, care o prezintă ca apropiată de despotul sârb și care este neutră, ceea ce se explică prin atitudinea sa după bătălie, prin a spune sultanului că Huniade a invadat Serbia, care a fost devastată fără consimțământul său. Iată cum sunt descrise compoziția și armamentul armatei antiotomane: „ea are în componență trupe speciale, soldați adevărați, un număr de 34000 cavaleri și 15000 de soldați pedeștrii, 8000 de unguri înarmați și hrăniți de conții lor, 3000 de moldoveni, 4000 de valahi ai prințului Vlad - un total de 72000 de războinici – în plus un contingent de 2000 de polonezi pedeștrii și 3000 de cavaleri, fără a mai socoti o multitudine din toate națiunile, fără un caracter militar bine pronunțat,  această mulțime de cruciați dominați de spiritul sfântului Ion din Capistran, (născut în 1386 la Capestrano în provincia l'Aquila - Italia a fost un călugăr franciscan, predicator al bibliei în Germania, Austria, Ungaria și Polonia numit „Sfântul predicator”, consilier și ambasador al papilor Martin V, Eugene IV, Nicolae V și Calixt III. A fost și un fervent partizan al luptei antiotomane. A fost alături de cei 15000 de mercenari ai lui Ioan de Hunedoara participând la înfrângerea turcilor de la Belgrad 1456. Moare în același an de ciumă.) căruia i se atribuie un rol decisiv 8 ani mai târziu sub zidurile Belgradului eliberat de turci. Se poate observa în antiteză cu sistemul de armată profesionistă înfrântă la Varna în 1444, Huniade a fost comandantul războinicilor români din cele trei provincii : Transilvania, Valahia și Moldova, care au format baza armatei, cu un  devotament orb care înlocuia armamentul, pregătirea militară, printr-o sete de martiriu, care depășea pe aceea a musulmanilor  de a câștiga, pentru a ajunge în paradis. Raguzanul admiră armatele creștine, lăncile lor lungi, bombardele lansând bulgări de piatră, plumb și fier.” „Expediția a fost destinată unui trist sfârșit.” Occidentul creștin l-a sprijinit prea puțin pe Ioan Huniade. „Atunci când Huniade l-a anunțat pe papă (Nicolae V) despre cruciada viitoare «contra dușmanilor numelui nostru creștin și a naturii însăși »  el nu a primit decât încurajări. Celui care vorbea despre cruciadele de odinioară, despre ceea ce s-a întâmplat în trecut, Nicolae V (Pe numele său Tomaso Parentuchelli născut în 1397 în  provincia  italiană Liguria, a fost episcop de Bologna. A fost ales papă sub numele de Nicolae al V-lea în 1447 și a militat pentru pacea între creștini. A creat biblioteca Vaticanului cea mai valoroasă colecție de manuscrise din literatura clasică. Abia după căderea Constantinopolului, a început să militeze pentru reluarea cruciadelor împotriva Imperiului otoman, fără a găsi sprijin la curțile regale din vestul Europei. A murit în 1455.) a continuat cu sfaturile sale de a avea răbdare: trebuia să-și întârzie plecarea în expediția antiotomană până anul viitor, căci pe moment Sfântul Scaun nu poate să-i dea nimic. Huniade protestează blând contra lentorii, pe care el nu este deloc dispus să o accepte.” Sârbii conduși de G. Brankovici (din motivele atât de bine explicate de  N. Iorga)  nu s-au implicat în cruciadă. Astfel înfrângerea militară nu a întârziat să apară.

Ioan de Hunedoara nu a fost numai un luptător și un fervent susținător al cruciadei antiotomane, ci și un promotor al extracției și prelucrării metalelor din Transilvania. Astfel în „Enciclopedia României 1938” în subcapitolul „Industria metalurgică” pag. 833 se spune: „În Ardeal exploatarea Ghelarului reîncepe sub domnia regelui Albert (1437-14530), ajungând la o desvoltare deosebită în timpul domniei voevodului român Ioan Corvinul și a fiului său - ajuns  rege al Ungariei - Matei. În această perioadă, cuptoarele vechi de pe timpul Romanilor au fost restaurate sau înlocuite cu altele mai înalte, în care suflarea aerului se făcea cu mai multă putere, prin foale acționate de roți hidraulice. Produsul acestor cuptoare erau însă tot lupele de fier moale, prelucrate fie la fața locului cu ciocane puse în mișcare hidraulic, fie în alte uzine de prelucrare.”

„Enciclopedia României” vol III cap.IX „Industria de Transformare- Industria Metalurgică” 
       pag. 833- Editura „Imprimeria Naţională” 1939;

„REVUE HISTORIQUE DU SUD-EST EUROPÉEN” condusă de N. IORGA nr.10-12/ 1925 (II)

BUCUREȘTIUL ANULUI  1857

În cele ce urmează voi prezenta în continuare impresiile socialistului german Ferdinand Lassalle despre orașul București înaintea Unirii Principatelor.

„Imaginați-vă, de exemplu, impresia pe care vă va face străbătând  Giurgiu – București distanță de aproape 10 sau 11 mile germane (1milă germană = aprox. 7500m), fără șosea, fără cele mai mizerabile șosele, în permanență pe câmp,  având de departe un sol fertil și nicio urmă de clădiri, întotdeauna în mijlocul unor drumuri păgâne, în mijlocul acestui teren incert, zboară telegraful de la București la Constantinopol. Acești boieri par să aibă ceva în cap, mai ales la sărbătorile lor strălucitoare, dreptul de a avea iluminat cu gaz.”  „Astfel străzile și trotuarele din București au fost iluminate cu gaz cu consimțământul caimacanului prinț Ghica. În aceste circumstanțe,  nimeni nu se gândea la o cale ferată de la București până la Giurgiu, între București și linia Dunării astfel combinate, în consecință un trafic accesibil, la un  adevărat nivel mondial, un drum de fier înghițind în zece sau cincisprezece  ani traficul orașului, triplând valoarea terenurilor, o cale ferată al cărui traseu străbate  teritorii care nu costă mai nimic și materialele necesare sunt transportate pe Dunăre la Giurgiu, o bună afacere. Despre Cișmigiu, grădina unde am văzut o luminație cu adevărat strălucitoare, unde două orchestre  cântă, una austriacă și alta turcească. Este mult mai frumos decât în grădinile noastre. Pe înserat erau iluminații și focuri de artificii ca la Tivoli (celebră grădină pariziană din sec. XVIII-XIX.) și în care este situată o café-chantant (în care se jucau piese de teatru cu interludii de acrobație și dans). A fost printre altele o parodie după „Robert diavolul” („Robert le diable” operă a compozitorului german  Giacomo Meyerbeer 1791-1864, a cărei premieră a avut loc la Paris Opéra în 1831). Totul este imitat în toate privințele cu o cafenea celebră de pe Champs Elysées (Café-concert du Gant boulevard du Temple), decorul de  grădină și iluminat Warenberg al grădinilor pariziene și nu este o imitație rea. Dar, ce ne-au uimit cel mai mult au fost teatrul și ceea ce se numea aici „la șosea”. Teatrul l-am văzut într-un spectacol românesc. Chiar dacă nu am înțeles limba, nu putem să nu remarcăm excelența, rafinamentul, jocul însuși. Splendoarea și măreția clădirii,  (este vorba de Teatrul Nou inaugurat în 1852, devenit Teatru Național din 1864) este legată de frumusețea nemăsurată  costumelor, care depășește ceea ce scena germană ne oferă, se poate vedea  doar la Opera din Berlin sau la Dresda. Foaierul depășește foaierul din Berlin.” „A doua surpriză a fost mare „la șosea”. Unul din locurile de divertisment ale boierilor, ca și lucrurile excelente care pot avea loc, pe un drum plin de praf situat între două parcuri verzi, într-un grup compact,  o scenă unde bogăția inestimabilă a vehiculelor te obligă să vezi și mai ales să fi văzut.   O adunare de peste patru sute de vehicule, ce vehicule strălucitoare pe interior.  Arnăuții cu straie aurite, costume grecești, servitori în haine roșii cu bărbile până la brâu, și femei, femei, femei! Noutatea și prospețimea toaletelor, trăsăturile nobile care au întotdeauna o tentă gălbuie, făcând ca totul să fie mai interesant și mai nostalgic!”
NOTĂ:

Aceste pagini, traduse (modest de către mine) din scrierile lui Lassalle despre București, au anticipat multe evenimente din viața orașului meu natal astfel:
1857- București primul oraș din lume iluminat cu petrol;
1869- prima cale ferată București -Giurgiu.
Scrierile mai subliniază admirația excesivă lui Lassalle pentru femei, slăbiciune care i-a adus sfârșitul într-un duel  în Elveția anului 1864.

Grădina Cișmigiu în 1856 

Lampagiu 

Negustori ambulanți de petrol lampant

Locomotiva și vagoanele care au circulat pe calea ferată București - Giurgiu

„REVUE HISTORIQUE DU SUD-EST EUROPÉEN” condusă de N. IORGA nr.10-12/ 1925 (I)

BUCUREȘTIUL ANULUI  1857

În cele ce urmează voi prezenta impresiile socialistului german Ferdinand Lassalle despre orașul București înaintea Unirii Principatelor.  Ferdinand Lassalle a fost un om politic german, de origine evreiască,  de orientare socialistă și de asemenea scriitor. S-a născut la Breslau (astăzi Wroclaw Polonia ) și a murit în 1864 în Elveția. El a criticat liberalismul și a elaborat o „lege de bronz a salariilor”. După această lege, numită după aliajul dur și tenace utilizat la turnarea clopotelor bronzul, se spune  că salariul este cel care permite să hrănească muncitorul și familia sa, iar acesta să fie la  valoarea minimă a strictului necesar pentru traiul muncitorului și pentru continuarea producției.

„Ne-am făcut o impresie despre București a doua zi de la sosire, când am străbătut  străzile, adică  ceea ce se numesc aici străzi, o plimbare foarte dură. Eu nu am fost niciodată într-un oraș atât de ciudat, cu un caracter atât de surprinzător.  Încă de la prima vedere ești cuprins de mirare, ești lovit de contrastul flagrant, de nedescris  care se expune  ochiului unui vizitator. Confuzia domnește peste tot aici, fără excepție și fără a fi înțeleasă. Palate, șiruri de palate, o lungă și imensă istorie, construite în diverse stiluri, unele foarte bogate și pline de farmec, cu o arhitectură cu decorație abundentă, toate având mari curți înconjurătoare. Lângă aceste palate, sau în imediata lor apropiere,  grămezi de pietre, lemne, gropi cu moloz etc. În fața acestor palate nu  sunt reale străzi; cum nu există de obicei în București. Adeseori se întâmplă să existe, ca de exemplu în fața hotelului consulului general austriac, un lac mai mult sau mai puțin sec, în funcție de anotimp, cu băltoace de apă, la traversarea cărora îți faci cruce, sau toaleta completă după. Biserici nenumărate, cu domuri impunătoare ce urcă în spațiu.” „La București referitor la străzi nu vei întâlni o concepție de linie dreaptă. Totul este redus cam la o încurcătură de mătase răsucită, de mici pătrate, deschise fiecare unui test de orientare și asistat de firul Ariadnei care le desfide. Prințul Ghica susține un proiect de canalizare. Fiecare oraș din vestul Europei este alcătuit din  părți individuale, fiecare având o anumită fizionomie. Aici sunt fabricile, acolo cartierul financiar, acesta este cartierul aristocratic, acolo sunt străzile unde locuiesc muncitorii precum și periferiile. Această grijă pentru schimbarea condițiilor astfel încât să susțină un anumit aspect obișnuit al orașelor noastre este consecința dezvoltării lor istorice, unei creșteri lente și progresive dea lungul anilor. La București veți  putea găsi, nu are importanță unde, în afara mărețelor palate ale marilor boieri, mizerabile căsuțe dărăpănate, amenințând să se prăbușească, magnifice grădini, situate nu are importanță unde, în spatele palatelor marilor boieri. „În curtea mea poate face manevre un regiment”, o spune fără să exagereze o boieroaică, Doamna Slătineanu. Acest frumos hotel din cărămidă al consulului austriac este înalt de 8 picioare. O altă clădire înaltă este construită din lemn, cu zidărie pictată. Aceste mistere bucureștene mi-au fost explicate de consulul austriac. Am constatat și eu un perete din trestie. Chiria, spunea consulul austriac, era de 483 ducați, un preț enorm. Comerțul angro se desfășura pe strada Lipscani. Magazinele cu catifeaua roșie a mobilierului, cu lămpile numeroase care împrăștiau seara lumini roșiatice, astrale, cu inscripții în franceză și depozite în dezordine și standuri murdare. „Contrast” este cuvântul adesea folosit, în așa fel repetat încât a devenit lipsit de sens. Ceea ce este cu adevărat opus poate fi găsit aici. Am avut momente în care am crezut că mă găsesc la Bagdad.” „Landouri  foarte elegante cu vizitii și lachei în elegante livrele, adesea în culori țipătoare, cu locuitori care se deplasau pe jos, unii în veșminte europene, alți români bogați în jachete împodobite cu blană, o altă parte țărani cu sumane murdare și căciuli de blană neagă. Apoi sunt:  țigani, evrei, arnăuți încă cu fes roșu și grelele broderii de aur de pe scurtele lor (tip geacă), cu jambiere  aurite, pistoale enorme, cuțite lungi la centură cu mânere strălucitoare. Gândiți-vă că aici femeile, poartă în general  toalete elegante de la Paris, susținute de floarea tinereții lor, unele cu o tentă a expresiei fără vigoare, mulțimi de oameni obișnuiți, majoritatea  înveșmântați în alb, mereu pe drum, doamne elegante foarte frumoase, de toate genurile  arătându-și deschis originile romane. Trăsăturile caracteristice ale Bucureștiului sunt : pitorescul mulțimii sălbatice, dezordinea, haosul, acest ansamblu de clădiri, obiecte și persoane. Observând totul din viteza unui vehicul obișnuit aici, rulând pe străzi cu flagrante contraste de culori, forme și alte lucruri, în așa fel plasate unele lângă altele, fără legătură între ele, fără nicio fizionomie, însă întreg ansamblul creează impresia unui caleidoscop.  Am locuit într-un hotel recunoscut nu în ceea ce privește produsele alimentare, dar unde curățenia și cazarea sunt cele mai bune din București, Hôtel de Londres. Este o clădire impunătoare, construită din piatră, cu o fațadă elegantă. Masa „á la carte” este acceptabilă. Pentru alte preferințe există un restaurant bun la Hôtel de France, al cărui proprietar este un francez. Cele mai bune preparate din pește, legume excelente, preparate din paste făinoase, un vin autohton de 40 creițari, vândut de o gazdă musulmană și care poate fi catalogat printre cele mai bune vinuri de Burgundia. Nu cunosc oraș cu excepția Parisului care să se poată compara cu grădinile publice ale Bucureștiului. Mergând în Cișmigiu una din magnificele grădini din mijlocul orașului, având o imensă suprafață, cu peluze, iazuri, sălcii plângătoare, cafenele, un restaurant.  Acesta depășește Germania. În fiecare după amiază, s-a adunat lumea de la mare la mic la sunetele muzicii militare,  astăzi muzică austriacă, mâine românească, apoi turcească. ”


(VA URMA)

ARNĂUT

 

„REVUE HISTORIQUE DU SUD-EST EUROPÉEN” condusă de N. IORGA nr.1-3/ 1929

MOARTEA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ȘI PRESA EUROPEANĂ (1714)

La sfârșitul domniei regelui Ludovic al XIV-lea existau puține ziare europene. La Paris era „bătrâna” „Gazette de France”(„Gazeta  Franței”) fondată în 1631 de către Renaudot, săptămânal în 4 pagini, cu apariții în fiecare vineri (Ziar editat cu sprijinul cardinalului Richelieu de către Théophraste  Renaudot, medic al regelui Ludovic al XIII-lea, devenit apoi cotidian, cu apariții până în 1915); „Mercure Galant” publicație lunară în 12 pagini, editată în Paris de către Daniel Jollet, un amestec de povestiri și noutăți libertine , la care se adaugă o parte politică, scrisori trimise la redacție de câțiva corespondenți în principalele capitale ale Europei. („Mercure Galant a fost fondat în 1672  până în 1724, apoi a apărut sub titlul de „Mercure de France”). La Verdun a apărut lunar, editat de librăria Claude Muguet, un periodic în 12 pagini intitulat „Journal historique sur les matières du temps” („Jurnal istoric asupra tuturor  chestiunilor timpului”), un monitor imparțial al principalelor evenimente din întreaga lume. Merită citată și „Gazette d'Amsterdam” o foaie săptămânală de același format cu „Gazette” de Paris. Prin Viena a ajuns în occident prima știre despre arestarea prințului Valahiei. În „Gazette de France” din 26 mai 1714 se putea citi scrisoarea din Viena datată 5 mai: „Se află din scrisorile din Debrețin Ungaria că Domnul Valahiei a fost arestat împreună cu fii săi, fără să se știe cauza și că un grec din Casa Cantacuzinilor a fost pus în locul său.” (Ștefan Cantacuzino 1714-1716). „Mercure Galant” din Paris menționează la rândul său într- o manieră concisă această știre în nr. său din mai pag.283, suplimentul noutăților: „Aruncarea în închisoare a Gospodarului Valahiei, arestat împreună cu fii săi, fără să se cunoască motivul, a făcut înconjurul lumii” (europene). În nr. său din 9 iunie 1714 „Gazette de France” prezintă următoarea scrisoare despre Valahia:  „Viena 19 mai 1714: Noul gospodar al Valahiei, Cantacuzino a donat o parte din contribuția acestui principat comandanților de la frontieră a Imperiului (Austria) asigurându-i de o bună colaborare. El (Ștefan Cantacuzino) a făcut să fie arestat trezorierul și ginerele predecesorului său, spunând că Stăpânul acestuia a strâns mari bogății la Constantinopol, o parte la Kronstadt (Brașov) în Transilvania, dar cea mai mare parte era în Anglia și în Olanda” Tot în „Gazette de France” din 23 iunie 1714 se spun lucruri inedite despre ex prințul Valahiei: „Veneția 2 iunie 1714: S-a primit de la Constantinopol o știre că acum puține zile în urmă Gospodarul Valahiei a fost arestat împreună cu întreaga sa familie, se zvonește că a fost torturat pentru a-l obliga să declare unde sunt banii săi, pentru că în timpul arestării, nu s-a găsit asupra lui suma presupusă că o avea.” În  „Journal historique sur les matières du temps” din Verdun Claude Muguet ne furnizează în iulie 1714 motivele pentru care Poarta a întemnițat vechiul său vasal: „Nu se cunosc alte crime decât că acesta a strâns mari bogății, în  timpul celor  25 de ani de domnie. Această crimă, în Turcia este de lèse-Majesté (o crimă, o mare trădare, comise împotriva puterii suverane): cei care sunt acuzatori sunt curtezanii care nu au avut parte de favorurile unui prinț avar.” „Toate bunurile celui acuzat au fost confiscate în profitul sultanului: însă se afirmă că acesta a transferat mari sume în Anglia, Olanda și Veneția.” În „Gazette de France” din 4 august 1714 din Viena se comunica:„ După tortură Gospodarul Valahiei, Constantin prizonier la Șapte –Turnuri, pentru a deconspira comorile sale, a mărturisit că soția sa și fii săi aveau fiecare câte 12000 de ducați de aur și bijuterii de mare preț.” Moartea tragică a lui Constantin Brâncoveanu nu trebuie să pară un incident minor într-o istorie zbuciumată din acei ani, mai ales după campania rusească de pe Prut soldată cu eșec. În  „Journal historique sur les matières du temps” din Verdun Claude Muguet în numărul din noiembrie 1714 relatează: „Moartea crudă suferită de Prințul Valahiei și familia sa” „pe 26 august 1714 stilul vechi Constantin Basarab Brâncoveanu Prinț sau Voievod al Valahiei a fost strangulat și decapitat el, cei patru fii și doi gineri; corpurile lor au fost aruncate în Bosfor ; această execuție a fost făcută vis a vis de Palatul Sultanului, se afirmă că Înălțimea sa a văzut de la ferestrele sale acest spectacol. Referitor la văduva și fiicele acestui prinț, ceea ce a mai rămas din această nefericită familie au fost date ca sclave lui Bostangi Pașa  (probabil comandantul gărzilor sultanului și al seraiului) pentru restul zilelor lor.” 

Biserica ortodoxă română  i-a canonizat pe Constantin Brâncoveanu, cei patru fii și pe sfetnicul Ianache, prăznuiți pe data de 16 august a fiecărui an. 

SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI

„REVUE HISTORIQUE DU SUD-EST EUROPÉEN” condusă de N. IORGA nr.4-6/ 1924 (III)

„Pătrunderea ideilor Occidentului în sud-estul Europei în secolele XVII și XVIII.”

Acest articol constituie transcrierea unei conferințe ținută de ilustrul istoric Nicolae Iorga la Sorbona.

Continuare postare precedentă

Aristocrații greci sensibili la noile idei revoluționare au fost gata să confunde cauza lor națională, adică constituirea unui stat grec independent, cu aceea a revoluției creștine. „Această clasă avea demult timp aderenți în Rusia, compusă din aventurieri, exilați politici, negustori, literați: nu se poate explica revoluția greacă din 1821 fără să se țină cont de faptul că această categorie de greci s-au îmbogățit în Statul Țarilor.” Eteria (Philiki Hetaria – Societatea prietenilor) în greacă (Φιλικη Εταιρεία) a fost o societate secretă creată la Odessa. În capul acestei organizații se găseau copii lui Constantin Ipsilanti principele de odinioară al Moldovei și al Valahiei, care a domnit în ambele principate în timpul ocupației ruse. „Fratele mai mare Alexandru a devenit general rus, într-o bătălie contra lui Napoleon și-a pierdut un braț, ceea ce îl făcea să fie considerat ca un erou. Alături de el a intrat în Moldova un Cantacuzino, colonel al armatei ruse și alte persoane, negustori improvizați soldați și șefi ai armatei, încercând să ridice cele două Principate. În această privință s-au înșelat, Alexandru Ipsilanti nu era român și nu a trăit printre români. Nu a fost urmat pentru că acești „daci” nu împărtășeau  idealul său bizantino-elen. Mișcarea a fost înăbușită din start, prin două mari înfrângeri la Drăgășani, pe Olt, alta la Sculeni pe Prutul moldav, unde armata elenă a fost în totalitate distrusă.” „Satele românești se ridică. Țăranii din Oltenia, puternici și îndrăzneți doreau să facă o armată așa cum Alexandru Ipsilanti nu avea. În capul acestei forțe a maselor era un fiu de țăran, ridicat dintr-o casă de boieri, utilizat de ceva timp pentru afaceri în Transilvania și pentru un proces la Viena – era un fel de avocat patriarhal.” „….iată cum este caracterizat Tudor de un anonim care semnează  „Un român zelos”, nume care a trecut în istoria literaturii: el este cum l-am cunoscut,  un adevărat bărbat cu inteligență naturală. Vorbea puțin și era întotdeauna gânditor. Însă când cărbunele aprins care era în inima sa ardea, lăsa să-i scape câteva cuvinte contra tiraniei”. „Servind ca ofițer rus în armata trimisă de țar în Serbia, Tudor a cunoscut acest „ansamblu popular” prezidat de Caragheorghe: el va reproduce în Valahia revoluția sârbă.” „Pe de-o parte, turcii nu au făcut distincție între mișcarea națională, dirijată contra grecilor și mișcarea greacă, care spera să atragă de partea sa  forțele țărănimii. Arestat de Ipsilanti și judecat după statutele societății secrete ale „Eteriei”, în care intrase, Domnul Tudor a fost masacrat în vechea capitală a principatului valah, Târgoviște.” „Revoluția lui Tudor a fost înfrântă, însă în conștiința unei nații întregi, ideile care au provocat-o au rămas puternic întipărite.”

CAP VII: „Instituțiile occidentale în orient sub era națională”

După insuccesele proiectelor bizantine din 1821 a avut loc o creștere a influenței Rusiei care țintea ea însăși spre Bosfor. Se preconiza o puternică lărgire a puterii Rusiei într-o formă de imperiu bizantin. „Se constată un aflux de idei occidentale, franceze, într-o singură direcție , renunțând la tot ce aparține diferitelor istorii naționale, noi trebuie acum să urmărim continuarea influențelor occidentale pentru fiecare națiune în parte”. „Rusia declara formal, înainte de 1812, data păcii de la București, că Serbia este teritoriul său de influență exclusivă. Însă pentru a se face stăpână în această Serbie, trebuiau evitate două elemente care puteau provoca o schimbare a orientării, națiunea și alta care putea impune o autoritate jenantă pentru influența rusă, Miloș Obrenovici însuși. (Miloș Obrenovici prinț al Serbiei între 1815-1839 și 1858-1860, participant la prima revoltă sârbă, conducătorul celei de-a doua revolte sârbe, a fost fondatorul Casei Obrenovici. În timpul domniei sale Serbia a devenit ducat autonom în cadrul Imperiului otoman. A pus bazele începutului statalității Serbiei.)  „Națiunea sârbă” a spus Miloș, „se va constitui ea însăși cum va putea, fără  nicio intervenție”. Grecii au obținut definitiv statul după bătălia de la Navarino, după intervenția navală a Rusiei, Franței, Angliei și după războiul ruso-turc  (1828-1829)  urmat de deciziile Conferinței de la Londra. O perioadă de zece ani a fost rezervată eforturilor singulare ale națiunii grecești să se constituie”. Au citit cărți franțuzești; au voiajat în străinătate, unii dintre ei cunoșteau Parisul, alții și-au făcut un lung sejur la Pisa; și-au  raportat la Italia de la începutul secolului XIX-lea aceleași idei care erau răspândite de Franța în căutare de constituție la acea epocă”. „Revenind la influența ideilor occidentale de la acea epocă exercitate asupra  vieții românești în țările danubiene, nu au avut loc schimbări rapide, revoluții, întreruperi în dezvoltarea curentului, deja obișnuit, care venea din occident. În 1822, ca urmare a revoluției populare, condusă de Tudor Vladimirescu, însă provocată mai ales prin   dezvoltarea conștiinței naționale, Principatele au obținut domni pământeni.” „Fiind încă mari chestiuni de rezolvat între ruși și turci, s-a cerut apoi nobililor din cele două Principate să constituie o garanție a calmului după retragerea soldaților imperiului, să întocmească cu această ocazie un proiect de Constituție…. Iată cum începe acest proiect de  constituție: „Națiunea moldavă, ca o națiune  din cele mai vechi timpuri și până astăzi a avut și are privilegiul secular al libertății și a facultății de a se guverna cu un conducător al său și cu legile țării la umbra puternicului Imperiu căruia îi este supusă, cere de asemenea să uzeze de acest  privilegiu pentru a putea pe deplin să legifereze ceea ce datorează echității, păstrând datoria sa de fidelitate către Înalta Poartă.” Pe urmă revin termenii uzuali în occident: „societate”, „relații sociale”, „interes public”, „patrie”. Principiile suni fixate cum ar fi habeas corpus (libertatea individuală și protecția asupra arestării arbitrare), separarea puterilor, legalității, libertății comerțului, exproprierii în interes general, reformei agrare. Necesitatea existenței unei „Adunări generale”, compusă din Mitropolit și episcopi, magistrați, dintr-un boier ales în fiecare district, Iașii dau mai mult doisprezece. Funcționarii înșiși vor fi numiți și avansați  numai după merit, cu consimțământul Adunării. Domnul nu are drept decât asupra membrilor Curții sale, iar vetoul său nu poate fi opus legilor decât o singură dată. Domnul trebuie ales el însuși de către o Adunare, la care participă toți boierii, după „privilegiul că din acest pământ a avut originile”. Învățământul trebuie în sfârșit să înțeleagă științele, însă el va avea școli superioare unde cursurile vor putea fi ținute și în limbi străine. Acest proiect de Constituție este probabil al unei clase politice deja pregătită să joace un rol, va întâlni opoziția boierilor conservatori și vetoul decisiv al Rusiei.” În convenția ruso turcă de la Akkerman, este un articol care prevede că Principatele vor fi conduse printr-o reglementare, fără caracter constituțional, pe care să o întocmească ele însele. „Au fost aleși boieri în Moldova și în Valahia pentru a îndeplini această lucrare, iar la sfârșitul dezbaterilor a rezultat „Regulamentul Organic”. Acest regulament conține nu numai principii mai mult sau mai puțin exprimate, care se inspiră din Constituțiile occidentale, pornind de la ideile din 1789. S-a evitat cuvântul „Constituție”, pentru că se considera de natură să tulbure liniștea celor care se împotriveau.” „Problema concilierii între ideile occidentale și nevoile acestor societăți, care se punea în același timp în Serbia, Grecia și în Principate, a avut să primească prima soluție definitivă pe malurile Dunării”.

Miloș Obrenovici

Alexandru Ipsilanti

Tudor Vladimirescu

„REVUE HISTORIQUE DU SUD-EST EUROPÉEN” condusă de N. IORGA nr.4-6/ 1924 (II)

„Pătrunderea ideilor Occidentului în sud-estul Europei în secolele XVII și XVIII.”

Acest articol constituie transcrierea unei conferințe ținută de ilustrul istoric Nicolae Iorga la Sorbona.

Capitolul V   -  „Reacția clasică”

„A existat o mișcare către trecut, sub anumiți prinți danubieni cu caracter mai despotic, în ciuda pretențiilor lor filozofice,  însă cu aprobarea guvernului otoman, care supraveghea atent întreaga viața politică din peninsulă. Sursa se trăgea din occident sub însuși Napoleon. Mai ales după 1815, au existat în întregul occident o serie de măsuri provocate de antanta  puterilor învingătoare, prin alianța între trei suverani, al căror țel era să spargă instituțiile ce amintesc de revoluție. Când era vorba de întoarcerea la  trecut, am avut unele instituţii și anumite forme orientative. Contra lui Napoleon, a existat regalitatea, contra revoluției a existat tradiția, contra noii clase dominante, aceea a emigranților care au adus mai mult sau mai puțin restaurația, contra ideilor revoluționare exista amintirea catolicismului. În orient, nu a fost o dinastie care trebuia restaurată, nici o clasă nobilă dornică să se întoarcă la căminele sale și să restaureze vechile sale privilegii; nu exista nicio religie care să exercite o influență atât de profundă precum catolicismul în occident și care poate elimina tendințele revoluționare în aceste regiuni. Cu toate acestea este necesară sublinierea unei tendințe existente la acel moment. Este vorba de revenirea la vechile forme clasice ale elenismului, interpretate din păcate de grămătici. Un grup de profesori de gimnaziu a fost folosit pentru a crea această nouă psihologie, insistând pe gramatica tradițională, pe amintirile unui trecut mort, pe tot ce este respectabil în sine, de a nu avea niciun raport cu prezentul și de a nu fi capabil de a crea noi dificultăți.” Reacția a venit de la societatea însăși. Au existat diverse opera literare care să ridiculizeze societatea, viața din principatele dunărene, cu luxul și frivolitatea ei, în antiteză cu simplitatea și puritatea  populației din peninsula balcanică în care se include și pe cea din periferiile Constantinopolului,  precum Fanarul locuit de greci.  Au existat tineri care citeau romane franțuzești, căutau să se asocieze cu eroii din acestea, cu filozofia lor, se îmbrăcau după moda nouă, „uitau” să postească și nu mergeau la biserică. Aceștia aveau acele șmecherii, „morala germanilor și rușilor” adică a armatelor de ocupație. În liceele  din București, dascălii greci de mare erudiție sunt  plătiți de conducerea valahă să difuzeze cunoașterea poeților și filozofilor antichității, ca o idee bună. Existau păreri în rândul acestora, precum a profesorului grec  Gobdelas din Iași, care negau  românilor calitatea de a  exprima în limba lor adevăruri științifice. Ei au negat lucrările matematice ale lui Gheorghe Asachi  în limba română. Domnitorul muntean Caragea a luat în 1817 măsuri pentru a împiedica  utilizarea limbii franceze, prin intermediul căreia puteau pătrunde idei revoluționare. Nu s-au publicat opere cu caracter revoluționar, însă circulau manuscrise anonime, în care diferitele chestiuni  zilnice erau tratate cu un realism cutremurător. „Prinții erau atacați fără nicio considerație. Întreaga societate era supusă unor critici amare. Se susțineau interesele maselor împovărate de impozite,  se poate explica aceasta printr-o manieră națională, pentru că ruralii erau în întregime români, în timp ce clasa superioară era amestecată cu greci adaptați formelor superioare ale societății din Constantinopol.”

Capitolul VI „Noile revoluții”

„Printre pamfletele răspândite către 1820 în Principate se puteau găsi declarații îndrăznețe, care anunțau că atunci când va fi momentul se va recurge la arme. Era în vecinătatea imediată o adevărată revoluție, revoluția sârbă. Caragheorghe „Gheorghe cel Negru”, țăran și soldat, aparținând probabil acestei populații românești din Balcani desemnată de această manieră „neagră”, a produs o revoluție, fără a putea, în ciuda sprijinului interesat al Rusiei și a ipocriziei  Austriei, să fondeze un stat.”  Diplomația napoleoniană era adresată națiunilor balcanice în timpul mișcării lui Caragheorghe.  Ca un exemplu de influență napoleoniană asupra sârbilor se poate cita Iliria, creată de Napoleon în regiunea Savei și Dravei, care nu era decât o Serbie în revoluție, la discreția împăratului.” „Boierii români care făceau călătorii în occident, care citeau Voltaire, vedeau aproape de ei flăcările revoluției sârbe. Instinctele combative ieșeau din sufletul lor. Un tânăr al acestei epoci, care și-a petrecut ani la Constantinopol pe lângă agentul moldav, spunea ceea ce urmează, într-unul dintre acele pamflete anonime, răspândite în manuscris: „Cuvintele unui țăran adresate boierilor”. „Greșiți crezând că voi rămâneți și noi pierim. Căci, dacă fundațiile cedează, casa ea însăși dispare”. „ Gândiți - vă la vechii boieri, la modul lor simplu de viață, la capacitatea lor  de a da soldați, eroi ai țării. Sunteți un nume nesemnificativ, o umbră și un fum. Când strămoșii își petreceau viața într-o criticabilă lene? Nu  se ocupau ei înainte de toate de toaletele femeilor?   Nu au rivalizat la construcția unor mari case?... voi le ocupați locul, dar ceea ce făceau ei, voi nu faceți. Purtați numele lor, însă ați luat-o pe alte drumuri…” „Autorul descrie apoi modul de viață al noilor boieri; vorbește de incapacitatea lor de a merge pe stradă, de a se urca pe cal, despre cutuma de a vorbi numai de veșminte și masă…..„Vă treziți numai pentru  vă ascuți dinții, unul contra altul.”  (va urma)

Gheorghe Asachi (1788-1869)

                                                                                                                   

Mânăstirea Ravnica - Serbia

„REVUE HISTORIQUE DU SUD-EST EUROPÉEN” condusă de N. IORGA nr.4-6/ 1924 (I)

„Pătrunderea ideilor Occidentului în sud-estul Europei în secolele XVII și XVIII.”

Acest articol constituie transcrierea unei conferințe ținută de ilustrul istoric Nicolae Iorga la Sorbona.

Capitolul IV „ Revoluția franceză și regimul napoleonian în Orient”

„Influența exercitată de Revoluția franceză în sud-estul Europei a fost foarte profundă și   interesantă. Pentru a o cunoaște mai bine lipsesc documentele. Ne trebuiesc memoriile,         
biografiile, însă din toate este foarte puțin. Ar trebui, în același timp scrisori particulare.  Ne-am dori de asemenea o serie de note de călătorie, având un alt caracter decât acestea în care au fost făcute, despre aceste ținuturi în secolul  al XVIII-lea și începutul secolului  al XIX- lea. Căci, dacă se dorește să se cunoască amănunte referitoare de cum se locuia la Constantinopol ca și la Iași și București, modul de a se prezenta a unui prinț fanariot, formula de politețe utilizată atunci când treci pragul palatului său, aspectul general al societății orientale în această epocă, cu câteva note anecdotice mai mult sau mai puțin autentice, se pot găsi în aceste narațiuni informative foarte numeroase” Erau necesare pentru a cunoaște această lume a Europei de sud-est, de alte călătorii, de informații despre lumea greacă, română și slavă. „Dacă se spune „grec și român”, în acea epocă nu este nicio diferență pentru că la Constantinopol găsim români, pentru că la Iași și București se găsesc mulți greci, iar grecii și românii se găsesc amestecați la Viena.” Influența revoluției și a epocii napoleoniene asupra țărilor din sud-estul european, cu excepția  Rusiei, a fost împiedicată de anumite cauze.  
Tendințele revoluției franceze, care sunt  o sinteză a continuării naturale și a punerii în practică a ideilor „filozofiei” secolului al XVIII- lea, au avut un ecou puternic și continuu în orientul european, ar fi trebuit  să existe în țările  unde compoziția unor anumite clase, anumitor categorii care nu existau, sau care existau într-o formă primitivă, era incapabilă de o dezvoltare spontană și rapidă. Ar fi trebuit să fie mai întâi cercuri intelectuale. „La București și Iași, mult mai puțin la Constantinopol și Smirna, intelectualitatea era compusă în primul rând dintr-o latură didactică. Didactica, cu bătrâna sa gramatică , cu noile sale manuale științifice: de aritmetică, algebră, practicând o anumită filozofie, a existat în București după revoluția franceză.” Filozofia școlii nu era propice pentru a prelua idei politice și a provoca fenomene în legătură cu aceste idei. Exista  totuși o intelectualitate influențată de gândirea occidentală. La București și Iași erau mulți boieri care cunoșteau Austria, Germania, Franța din scrieri, ziare,  dar și prin propriile călătorii.
Barbu Știrbei a locuit  la Carlsbad (Karolvy Vary de astăzi - republica Cehă) peste un an, boierul Dudescu aparținând uneia dintre cele mai vechi familii, a irosit o mare avere prin peregrinările sale. „Pentru a avea o aristocrație capabilă de a se asocia unei mișcări revoluționare, de a crea apoi un partid liberal fără a schimba total instituțiile, ar trebui altceva: o anumită educație, anumite tendințe capabile de a forma asociații politice.”

Asediul orașului Ochaikiv (Ucraina), Războiul Ruso-Turc (1787-1792)

Se poate spune că în toiul revoluției franceze, un grup de boieri valahi, în frunte cu Ion Cantacuzino, revenit din Rusia, unde s-a stabilit o parte din familia cărei îi aparține,cereau negociatorilor păcii între Rusia și Austria pe de-o parte și Turcia pe de altă parte (Războiul ruso-austro-turc 1787-1792, încheiat cu înfrângerea turcilor și pacea de la Iași din 9 ianuarie 1792), de a considera drepturile a ceea ce se numea deja „națiune valahă”, de a da posibilitatea acesteia a unei dezvoltări libere.” Ar trebui o lume comercială, o clasă burgheză. „Această clasă ar fi fost nu zic: la Constantinopol, dar și în capitalele românești. Ea va putea susține mai târziu, în 1848, mișcarea revoluționară valahă, ceea ce nu a fost în stare în 1821, ea era compusă din greci, sârbi, bulgari, români intercalați prin aceștia. Ei fraternizau în biserica ortodoxă, căsătoria între rude fiind tot ce puteau mai mult.  Nu se poate spune că această burghezie din București era întotdeauna comodă; ea a dat în secolul XVIII- lea revolte dirijate, nu către persoana domnitorului, însă contra consilierilor săi,  mai ales contra unui anumit regim, mai precis asupra unui regim fiscal. Un impozit nou provoca nemulțumirile populației din București și Iași, o revoltă. Ei mergeau la Mitropolie, la biserica arhiepiscopală, se trăgeau clopotele: era ca în orașele occidentale din evul mediu. Curând după manifestații prințul cedează, garda sa nu era organizată să reziste. Boierii care provocaseră nemulțumirile puteau plăti cu capul, însă pentru motive similare prinții puteau fi asasinați, adică executați după o formulă oficială, de un delegat al sultanului în mijlocul capitalei.” „Marea burghezie nu exista nici la Constantinopol, nici la București, nici la Iași; ea exista la Viena, la Pesta, la Trieste sau altundeva în occident.”Este astfel de înțeles că veștile legate de revoluția franceză nu au provocat mari emoții în principate. În principate lectura ziarelor era făcută fără nicio restricție. Se citea „le Journal de Francfort”, „Notizie del Mondo” și „Il redattore italiano”, care veneau din Italia, „le Spectateur du Nord”, produs de cenzura rusă, „le Journal littéraire”, „l'Almanach des Dames”, care veneau de la Paris, „le Mercure de France” și o gazetă mai ortodoxă „Die vereingte Pest und Ofener Zeitung”  („Ziarul din Buda și Pesta unite) și „Gazette de Vienne”. Un mare număr de boieri au făcut studiile în străinătate, sau utilizau în serviciul lor tineri care au studiat în occident. Iorga ne semnalează că: „în 1807 Constantin Nicolopoulo din Smirna, profesor al copiilor lui Dimitrie Ghica, a devenit student în medicină la Paris, în 1802 doi adolescenți care se găseau la Paris pentru „afaceri”, în 1804 Iancu Văcărescu fiul poetului, viitor poet el însuși, a făcut o astfel de călătorie în compania unui alt nobil C. Fălcoianu și învățătorul Zacharie. Acest tineret putea vorbi despre lucruri compromițătoare. Un anumit Nicolae Maroutzi, grec din Valahia, putea fi tratat ca „republican”, fredona discret cântece care erau cântate pe străzile Parisului și în taberele sale, și dacă nu se vorbește despre „Marseillaise” este subliniată „Carmagnole”(cântec revoluționar), refrenul „Trăiască sunetul tunului!”, devenind în românește porecla unui tânăr cu o alură neserioasă, un filfizon. Acești amatori de ziare și cântece franțuzești, partizanii ideilor franțuzești aparțineau uneori marilor familii. Iată de ce domnitorul Valahiei adresa cu severitate unora cărora nu le dădea numele, semnalând pericolul pe care  anumite idei îl reprezintă pentru țară, mai ales persoane care aparțin lumii boierilor se lasă influențați de schimbările politice din occident. Nu era numai un public de cafenea, ci acești boieri care, prin lecturile lor, prin călătorii, erau dispuși să răspândească ideile revoluției. Mai era și un alt lucru: francezii stabiliți în principate ca secretari, ca profesori de limba franceză, ca industriași. Mai erau miniștrii francezi de pe lângă domnitorii fanarioți.” „În epoca napoleoniană călătoriilor boierilor danubieni la Paris au deveni frecvente. Ele aveau uneori țeluri politice. Nu sunt detalii despre o misiune a câtorva boieri din București, care s-a prezentat în fața lui Napoleon, care era gata să sacrifice principatele noilor aranjamente europene. Prezența în stradă a peste 500.000 de oameni, în timpul primelor zile ale revoluției de la 1789 a provocat desigur emoție în principate . Pentru execuția lui Ludovic al XVI-lea, și a soției sale s-a manifestat milă. Printre reprezentanții națiunilor lumii prezenți la Paris în timpul revoluției de la 1789 se găsea și un tânăr român originar din Banat Paul Iorgovici. El a fost persecutat de autoritățile austriece  mai târziu la întoarcerea sa. Un tânăr Gheorghe Lazăr, fiul unui țăran din Transilvania, care făcea studii la Viena, cuprins de idei revoluționare, a strigat în plină Austrie învinsă: „Vive Napoleon!” Trecând Carpații, el a fost unul dintre cei care au modelat spiritul public al românilor, unul dintre cei care au introdus ideile naționale și educația într-un spirit nou al generației care s-a format către 1810.” În Transilvania tinerii români cuprinși de avânt revoluționar cereau în numele libertății și egalității proclamate la Paris, egalitatea națiunii române cu națiunile dominante, transformarea administrației interne a provinciei în sensul departamentelor create de revoluția franceză. Ei dădeau un fundament istoric acestei pretenții, faptului că erau descendenții coloniștilor romani, că formau majoritatea populației.„Conștiința politică românească era  destul de avansată în această provincie, pentru a putea prezenta anumite revendicări. Însă o reacție venită din  același occident se pronunța contra ideilor occidentale.”

  

„REVUE HISTORIQUE DU SUD-EST EUROPÉEN” condusă de N. IORGA nr.1-3/ 1924 (II)

În revista „Istorie și civilizație” nr. 23 din august 2011 academicianul Florin Constantiniu la rublica „Carnet de istoric” face următoarea remarcă:
„Mă conving mereu câte idei a semănat Iorga, nebăgate în seamă la vremea lor, iar astăzi reformulate de alții și acceptate. Exemplul cel mai bun :„permanențele istoriei” la Iorga, „durata lungă” la Braudel.”
Fernand Paul Achille Braudel (1902-1985) a fost un istoric francez, unul dintre cei mai populari din „l'École des Annales”, care studiază mișcarea civilizațiilor într-o perioadă lungă de timp, în opoziție cu istoria evenimentelor. Braudel este considerat ca unul dintre cei mai mari istorici ai secolului al XX-lea.
În câteva postări, am încercat să readuc în atenție unele lucrări aparținând lui Nicolae Iorga, prezentate în rezumat, cu multe citate aparținând autorului. Afirmația cunoscutului istoric Florin Constantiniu despre actualitatea unor idei emise de Iorga, mă încurajează să continui. Referitor la prințul Cantemir Iorga subliniază „direcția occidentală” și în viața de familie a acestuia. „Căsătorit cu doamna Casandra fiica lui Șerban Cantacuzino din Valahia, a doua oară cu o prințesă rusă, a avut un fiu numit după romanul foarte popular la Dunăre în acea epocă, Antioh, care l-a urmat în Rusia, unde a avut profesori de latină, franceză, poate și de engleză, ceea ce l-a ajutat să devină ambasadorul Rusiei la Paris și Londra. Grație lui Antioh Dimitrievici Cantemir, poet și diplomat de limbă rusă, literatura franceză a pătruns în Rusia. Satirele sale sunt primele scrieri în care se recunosc particularități ale civilizației occidentale, similare cu cele din Franța. Un alt reprezentant al ideilor occidentale mai întâi din Moldova apoi în Rusia „nefericitul” aventurier, ajuns până la curtea lui Ludovic al XIV-lea, Nicolae Milescu a dat consultații ambasadorului Francez la Stockholm asupra doctrinei Bisericii Orientale, a scris despre precizia matematicii și a făcut un voiaj relevant în China.” În perioada în care Antioh Cantemir reprezenta Rusia în occident, domnul Valahiei era Constantin Mavrocordat, pictat de Genevois Liotard, ca un boier cu o barbă lungă și în caftan. Tatăl său prințul Nicolae, crescut sub influența Renașterii latine, a publicat „De officiis” împrumutând titlul lui Cicero. „În epoca lui Constantin, influența occidentală nu este latină, nici italiană, ci franceză, el a strâns în Moldova sa iezuiți unguri, adversari ai Habsburgilor și se gândea să înființeze la Iași un colegiu latin și român.” „ El a continuat, în același timp formarea acestei bogate biblioteci a Mavrocordaților, dispersată ulterior de necazurile familiei, din care o carte a sfârșit în biblioteca mea proprie: o lucrare legată în marochin roșu, purtând ștampila aurită a Principatului Valahia, după ce din fericire câțiva ani mai înainte, într-un turn al unei biserici din Iași, pe fundul unei casete uitate, am găsit catalogul acestei biblioteci, într-o cutie mare plină de cărți. Erau cărți extrem de prețioase, cărți grecești, latine, orientale, și mai ales cărți italienești și cărți franțuzești.”

Constantin Mavrocordat (1711-1769)

Capitolul II din conferința ținută de Iorga la Sorbona

„Principatele române și ideile occidentului”
„Ideile politice occidentale au fost cunoscute, prin însăși ocupația lor, de acești oameni ai cartierului numit Fanar, din Constantinopol, de origine greacă precum familia Mavrocordat, aliați ai dinastiilor românești, români de origine precum familia Racoviță, care, mai întâi interpreți, erau „avansați” prinți ai Moldovei și Valahiei, pentru a fi mai târziu rechemați la Constantinopol? Interpreților de la Poartă li se atribuie rolul preponderent pe care îl au în introducerea civilizației occidentale și ideilor franceze. Este o opinie pe care o găsim peste tot și care formează baza explicațiilor date de A. D. Xenopol admiterii ideilor occidentale.”
Judecata lui Alexandru și Nicolae Mavrocordat asupra chestiunilor politice nu este deloc inspirată de filozofie și deasemenea puțin lui Constantin, în ciuda elogiilor care i se aduc reformelor sale, egalitatea țăranilor cu boierii, fără a li se da o independență economică.
Către 1750, în seria interpreților greci, o personalitate din Moldova, Callimachi. Acesta și-a făcut studiile sale latine în occidentul polonez la Lemberg, scria fluent în latină. Influența occidentală s-a exercitat direct asupra Principatelor românești. Au fost critici care au afirmat că regimul „fanariot” nu admitea introducerea ideilor occidentale capabile de schimbare. Cercetând vechile biblioteci românești ale episcopiilor, mai mult decât în ale boierilor se poate descoperi contrariul. Principii ei înșiși dădeau exemplu, prin consilierii lor din rândul membrilor clerului. Contactul cu occidentul era impus fanarioților din principate prin una din principalele lor sarcini. Constantin Mavrocordat a făcut serviciul corespondenței diplomatice a turcilor și a păstrat scrisorile adresate lui de amicii săi din Polonia scrisori din care se desprinde concluzia că este la curent cu ziarele din Europa. Din povestirile Prinților din București și Iași se poate vedea seria de ziare occidentale de limbă italiană și franceză care pătrundeau în aceste țări. Bibliotecile din București și Iași erau pline de cărți franțuzești. Utilizarea limbii franceze pentru acești prinți și pentru boieri a fost un mod practic de îndeplinire a rolului special care le era destinat; dar nu era niciodată posibilă utilizarea unei civilizații în scop practic fără a urmări un alt țel; ceea ce ține de însuși spiritul epocii.
Introducerea în principate a cărților franțuzești au avut și alte consecințe secundare. Atribuirea numelui unor anumiți boieri în spiritul limbii franceze: Georges, Basile, Jean fils de Georges etc. a devenit o modă.
„Prima jumătate a secolului al XVIII-lea nu ne oferă încă opere inspirate de literatura franceză și mai puțin inspirate de idei filozofice, care să provoace în orient mișcări cvasi-populare care tind să modifice regimul oriental. În a doua jumătate a secolului, mai ales între 1768 și 1774, o lungă ocupație rusă a celor două provincii, sfârșește prin concluziile tratatului de pace că dezvoltarea relațiilor între Rusia și Imperiul Otoman se dezvoltă prin cedarea acestuia sub loviturile armatei ruse.” Spiritul francez considerat cauzator de tulburări în Rusia și în teritoriile sub influență rusă, era la Petersburg chiar complet nou. Influența nu venea direct din Franța, ci prin intermediul micilor Curți germane. La curtea împărătesei Ecaterina II-a se vorbea franceza, ca și mai târziu la curtea Mariei Tereza, Împărăteasa Austriei și regină a Ungariei.
„Restaurarea prinților creștini în capitalele românești a avut o puternică evoluție a ideilor occidentale.” „Trebuie să atribuim aceasta câtorva personalități precum Constantin Movrocordat și mai puțin lui Alexandru Ipsilanti sau Constantin Moruzi. Deasemenea se poate datora și faptului că Principatele române formau, din punct de vedere geografic, punctul de întâlnire dintre vechile principii orientale cu influențele occidentale de la Paris, din Germania, de la Viena, pentru a forma în capitalele românești un centru de răspândire al acestora.”„Grecii nu aveau ceea ce în București și Iași constituiau centre de inițiere a civilizației franceze, pentru românii din aceste două principate, care și-au păstrat autonomia și rămâneau singura patrie a unei literaturi cu orientare schimbată. Ei aveau câteva lucruri care lipseau grecilor, libertatea relativă de a călători, posibilitatea de a citi tot ce doreau, în situația de localnici susținând un stat creat pentru ei.” „Astfel alături de literatura greacă de inspirație occidentală: „Logica” de Cesare Daponte, „Grădina harurilor” de același autor, traducerile lui Alexanddre Cancelier, publicate la Veneția, „Istoria universală” dedicată boierului valah Constantin Brâncoveanu (Veneția 1759), „Gramatica geografică” (Veneția 1760), a fost și o literatură română, care nu era la nivelul celei reprezentate de Constantin Cantacuzino și Dimitrie Cantemir, puțin greoaie, nepoetică, dar care are un alt merit: acela de a da boierilor o lectură a unor opere mai ușoare, inspirate de modelele franceze.” Acești boieri care în afara ocupațiilor politice, a afacerilor curente ale statului, își ocupau timpul liber cu intrigi, nu erau formați totuși la o școală al cărui scop să fie schimbarea ideilor și sentimentelor. În București și Iași erau școli remarcabile, a căror istorie începe către 1680, pentru analize literare sterile, tratate de gramatică voluminoase în mai multe volume ceea ce nu înseamnă că din punct de vedere al conținutului trebuiau să treacă la partea negativă, de condamnat. La materiile studiate în acest învățământ se mai adaugă: un anumit tratat de logică aristotelică sau franceză, puțină geografie, istorie sacră și profană.”
Imprimeriile care funcționau la Veneția trimiteau în orient cărți școlare și de literatură. Învățământul Grecesc al Renașterii, a fost puțin accesibil ideilor novatoare. A trebuit să fie pregătit un nou învățământ în Principate influențat de un Mitropolit moldovean venit din Transilvania austriacă, ca Iacob Stamati (1749-1803), de un poet liric grămătic și istoric precum Ion Văcărescu, de un vechi elev al Universității din Leipzig , probabil fondator al primului ziar român, „La Gazette de Jassy”, sub ocupația rusă din 1788-1793, Scarlat Sturdza.
„Școlile și lecturile pregăteau o nouă generație a cărui spirit va fi net diferit de acela al predecesorilor lor. Deja în timpul războiului ruso-turc a putut fi lansată o proclamație în versuri o „trompetă română”, care făcea apel la toate amintirile glorioase ale trecutului, incitând la lupta pentru libertate, alături de ruși, cărora li se atribuia puțin gratuit rolul de eliberatori, - se crede că acest pamflet aparține lui Ion Văcărescu - această nouă generație va extrage din literatura occidentală, citită direct sau în traducere grecească sau română, ideile politice pe care alții nu le-au cunoscut.”

Mânăstirea Văcărești ctitorie a familiei Mavrocordat.

Piatra de temelie a Mânăstirii Văcărești a fost pusă la anul 1716, de către Nicolae Mavrocordat (1680-1730), primul domnitor fanariot din Țara Românească, om de mare cultură și rafinament. În anul 1730 acesta moare din cauza ciumei și este înmormântat chiar în biserica ridicată de el, în cartierul Văcărești. Lucrările la această mânăstire au fost terminate în anul 1722, iar la 24 septembrie 1724 a fost sfinţită biserica mănăstirii cu hramul Sfânta Treime - clădire grandioasă, însumând o seamă de elemente arhitectonice brâncoveneşti cu influenţe ale barocului muntean, considerată de unii istorici ca "o  încununare a stilului brâncovenesc din Ţara Românească". Aşezământul era bogat înzestrat şi cu o poziţie privilegiată faţă de celelalte mânăstiri. Nicolae Mavrocordat, în dragostea lui pentru cultură, a înfiinţat aici o şcoală în limba greacă, o tiparniţă de sub teascurile căreia au văzut lumina zilei câteva importante cărţi în 1741, însă ce este mai important, a instalat laVăcăreşti o bibliotecă de proporţii, cunoscută ca fiind una dintre cele mai mari şi mai complete din Europa acelei epoci. Un catalog al Bibliotecii de laVăcăreşti, din anul 1723, şi care se păstrează încă, confirmă numărul de 237 deautori. Din păcate, după moartea domnitorului, biblioteca s-a împrăştiat. La conducerea Ţării Româneşti vine însă fiul său, Constantin Mavrocordat, cel care va continua lucrarea tatălui. El construieşte, mai înainte de anul 1736, Paraclisul de la Mănăstirea Văcăreşti (pe latura estică a incintei) şi o nouă curte. Ansamblul astfel format se întindea pe 18.000 de metri pătraţi, era cel mai important monument de arhitectură al secolului al XVIII-lea şi, totodată, cea mai mare mânăstire dinsud-estul Europei.

După:http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-vacaresti-87587.html

„REVUE HISTORIQUE DU SUD-EST EUROPÉEN” condusă de N. IORGA nr.1-3/ 1924 (I)

Coperta și sumarul primului nr. al revistei condusă și editată de Nicolae Iorga

„Pătrunderea ideilor Occidentului în sud-estul Europei în secolele XVII și XVIII.”

Acest articol constituie transcrierea unei conferințe ținută de ilustrul istoric Nicolae Iorga la Sorbona.

Sorbona, ilustră universitate franceză și una dintre cele mai cunoscute universități din lume, este situată în centrul istoric al capitalei Franței. Sorbona poartă numele colegiului fondat în 1257 de către Robert de Sorbon.

În capitolul I „Primele contacte între Constantinopol și greci” se precizează că ideile franceze care au pătruns în sud-estul european în ultimii ani ai secolului XVII-lea și au jucat un rol din ce în ce mai important în secolul XVIII-lea și în tot secolul XIX-lea, au fost precedate printr-o altă formă de influență intelectuală occidentală. „Nu voi spune că această formă de influență intelectuală corespunde formei franceze. Dar fără îndoială, aceasta din urmă a fost pregătită prin două alte capitole ale influenței occidentale care se exercitau asupra țărilor orientale ale Europei.” Se prezintă două aspecte ale influenței occidentale: una asupra Rusiei și alta asupra țărilor sud-estului european. Se poate spune că între Rusia și țările din sud-estul Europei nu este necesară această distincție le sfârșitul secolului XVII-lea și începutul secolului XVIII-lea. Iorga dă un exemplu legat de scrierile lui Ion Neculce hatmanul moldovean care a condus armata lui Dimitrie Cantemir în lupta de la Stănilești, pe Prut scrieri cunoscute în occident ca urmare a traducerilor lui Kogălniceanu. Exilul în Rusia, ca urmare a campaniei de pe Prut, este caracterizat ca o lipsă totală de libertate la curtea țarului Petru I preferând să revină în Moldova pentru a suferi aici persecuțiile turcilor, vechii săi stăpâni, decât să trăiască timp îndelungat sub regimul moscovit. Dimitrie Cantemir care s-a stabilit în Rusia pentru a introduce aici ideile occidentale, se plângea de faptul că pentru operele sale nu găsea aici cărțile necesare. Sud-estul european forma în acea epocă un singur teritoriu pe care se pot întinde ideile caracteristice ale civilizației occidentale. Profesorul subliniază influența Renașterii occidentale latine care a pătruns în orient în secolul XVI-lea și a continuat în secolul XVII-lea. Influența a început în Polonia Jagellonă. Stabilimentele școlare create au exercitat o influență profundă, nu numai în Polonia dar și în afara ei. În Moldova secolului XVII-lea Grigore Ureche, Miron Costin, care a scris cronica sa moldavă în română, latină și polonă, introduc în Moldova caracteristicile învățământului și tradițiilor literare ale Poloniei vecine. În Ungaria, această influența Renașterii latine s-a exercitat sub domnia lui Matei Corvin. Căderea regatului ungar sub ocupația otomană a făcut ca Transilvania să devină o păstrătoare a tradițiilor occidentale. Aici clasa dominantă era maghiară pentru o populație rurală un cea mai mare parte de origine română. Moldova și Valahia vecine au primit influențe transilvănene. Caracterul remarcabil al civilizației care s-a dezvoltat între Carpați și Dunăre a fost culegerea de tradiții bizantine sau slavo bizantine de sud, pe fondul unui străvechi fond rural, precum și toate influențele occidentale care veneau din vestul transilvan și din estul polonez. Din punct de vedere occidental, Constantinopolul otoman este un amestec de tradiții bizantine amestecate cu barbaria asiatică, se poate spune că era un alt Constantinopol, extrem de interesant, care va servi ca mijloc de transmisie, un punct de concentrare pentru ideile franceze, într-un anumit moment al secolului XVIII-lea. Se poate vorbi de „latinitatea Constantinopolului”. Continuatorul Bizanțului latin, comercial și economic, al evului mediu printr-o mișcare neîntreruptă până în secolul XVIII-lea, când noi influențe cuceresc teren și care aparțin venețienilor și genovezilor: italieni de formă levantină, care se amestecă, la sfârșitul secolului XVI-lea și mai ales al XVII-lea, cu influența franceză. În Pera și Galata, dar mai ales în Pera întreaga viață socială, viața religioasă, întreaga viață intelectuală aparține occidentului. Nicolae Iorga subliniază marele rol de răspândire a civilizației occidentale asupra principatelor Moldova și Valahia prin prințesele care s-au căsătorit acolo și aduceau cu ele o atmosferă venețiană. Este exemplificată și epoca lui Despot Vodă, catedrala de la Cotnari construită de acesta, școala latină rămasă în stadiu de proiect. Influența italiană s-a amplificat prin marele număr de tineri greci care mergeau la studii în Italia. Trebuie citat printre aceștia pe Constantin Cantacuzino, descendent fără îndoială din vechea linie imperială a Cezarilor Bizanțului. Familia sa s-a stabilit către sfârșitul secolului XVI-lea în Valahia și din dorința de cunoaștere și înțelegere a lucrurilor, după finalizarea studiilor la Constantinopol, a plecat în Italia la Padova și Veneția. „Eu am descoperit carnetul de însemnări al studentului Constantin Cantacuzino. Este scris în română, într-o formă naivă și a fost tradus parțial în italiană într-o frumoasă limbă.” „Constantin Cantacuzino, inițiat în alfabetul latin de Albano Albanese, unul din profesorii săi de la Padova, a publicat o hartă a Valahei, scriind în italiană de o manieră elegantă și în spiritul comunicării literare, el a stabilit în Italia numeroase relații pe care le-a păstrat până la sfârșitul tragic al vieții sale fiind ucis în 1716 cu fiul său, prințul Valahiei.” Anii tinereții petrecuți în occident, au marcat puternice influențe asupra concepțiilor sale, el a început către sfârșitul secolului XVII-lea, o istorie a nației sale extrem de remarcabilă. „Este în realitate, nu numai în regiunile noastre, o primă tentativă istorică critică, conținând o analiză documentată, cu surse extinse. El a recurs de asemenea la tradiții, la cântece populare, pentru a scrie partea cea mai îndepărtată a istoriei sale. Alături de el făcându-și studiile în occident un grec din insule, puternic amestecat în viața românilor , și care mai târziu a jucat un mare rol la Constantinopol: Alexandru Mavrocordat, venit din Arhipelag, pătruns de influențe italienești.” „Ca și Cantacuzino, Mavrocordat a făcut studiile în Italia având o capacitate de a făuri opere de mare întindere și de un frumos stil elenistic.”

Din punct de vedere politic influența franceză se manifestă prin modelul Curții lui Ludovic XIV-lea. Marele rege a avut pe malurile Dunării un emul în persoana prințului Constantin Brâncoveanu care, în timpul lungii sale domnii terminate cu martiriul său, a fost înconjurat de o curte splendidă. El a utilizat bogatele sale venituri pentru refacerea vechilor mânăstiri, a vechilor biserici mai mult sau mai puțin ruinate, ale căror dimensiuni păreau uneori pre mici pentru splendoarea regimului său. El a făcut să se scrie istoria regimului său într-o formă care corespunde formei occidentale a acestei epoci. O altă formă exercitată de curtea regelui Ludovic al XIV-lea este sub forma tendințelor literare transmise sub diverse forme. Trimișii ambasadorului Franței la Constantinopol erau bine primiți de către prinții români. La sfatul francezilor Constantin Brâncoveanu l-a angajat ca secretar personal pe florentinul del Chiaro. Acesta în timpul misiunii sale a scris „Revoluzioni della Valachia” carte apărută la Veneția în 1718.

În prefața traducerii lucrării în limba română de către S. Cris - Cristian carte apărută în 1929 la editura Viața Românească - Iași Nicolae Iorga nota:

„Unul din cele mai preţioase daruri pe care ni le-a făcut Italia în domeniul cunoaşterii trecutului nostru e cartea secretarului brâncovenesc Del Chiaro pe care acum râvna d-lui Cristian o strămută în româneşte.

Avem a face cu altceva decât arată titlul. În secolul al XVIII-lea istoria se prezenta adesea, supt influenţa curentului „filosofic“ de preschimbare ca „Revoluţii“. I s-a părut acestui Florentin că lucrarea lui va întâlni mai mulţi cetitori dacă o va întitula „Revoluţiile Valahiei".
De fapt e şi o istorie a ţerii, mai scurtă întăiu, dar pe urmă ajungând la amănumţimi pentru Domniile pe care le-a apucat ori despre care i se putea da lămuriri orale. Nu e de nevoe să subliniez importanţa acestor pagini care sînt adevărate memorii ale unui om inteligent şi capabil de nepărtinire…………

……Opera corespunde astfel pentru Ţara Românească, pentru principatul muntean aceleia pe care, cu mai multă învăţătură, dar nu cu mai putină simpatie şi pricepere, a închinat-o Moldovei domnescul autor care e Dimitrie Cantemir („Descrierea Moldovei").”

Apropiat de ambasada Franței la Constantiopol a fost și prințul Dimitrie Cantemir care a studiat civilizația islamică comparând-o cu cea occidentală. „Trimis la Constantinopol la sfârșitul secolului al XVII-lea Cantemir a găsit aici simptomele fraternizării între două civilizații opuse până în acest moment. El s-a format într-o lume în care turcii au vizitat Franța și unde francezii se inițiază în limba turcă, în religia islamică și în cutumele orientale. „Portretul său păstrat la muzeul din Rouen (Musée des beaux-arts de Rouen) semnalat de Bengescu scriitor francez de origine română, cunoscut în domeniul studiilor asupra artei occidentale, ne arată un tânăr om cu o privire pătrunzătoare, cu nas acvilin, cu buze fine, pomeți proeminenți , de o distincție cu adevărat regală, a cărei îmbrăcăminte este foarte curioasă; reprezentând în același timp două civilizații. El poartă turban, un frumos turban alb și albastru, cu creastă bogată, atât prin calitatea penelor cât și prin pietrele prețioase care îl împodobesc; el are o îmbrăcăminte de brocart care poate fi considerată ca fiind mai occidentală decât orientală, ornată cu o frumoasă cravată aparținând modei epocii Ludovic al XIV-lea – sub turban cravată!- centura este turcească și o manta acoperă umerii săi, dar sabia este de forma celeia pe care curtenii sultanului trebuie să o abandoneze în timpul audienței.” Cantemir a scris pagini de filozofie teologică, un roman cifrat „Istoria hieroglifică”, o „Descriere a Moldovei” în latină destinată Academiei din Berlin,al cărui membru a fost din 1714, tradusă în germană de către Büschling,„Hronicul vechimei a romano- moldo vlahilor” în care „este departe de acuitatea percepției lui Constantin Cantacuzino, de imaginea de ansamblu a predecesorului său valah, cel care a făcut o minunată școală la Padova.” A scris în latină o „Istorie a creșterii și descreșterii imperiului otoman” (Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) înaintea operei lui Montesquieu, pentru romani și acelei a lui Gibbon , pentru bizantini. Pentru prima dată dezvoltarea unui imperiu aste prezentată în această formă. Cantemir a fost o mare personalitate influențată de umanismul Renașterii.

Coperta cărții despre Valahia scrisă de Anton Maria dell Chiaro- Veneția 1718

Portretul lui Dimitrie Cantemir tablou păstrat în Muzeul din Rouen