marți, 29 noiembrie 2011

ZIUA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI (II)

IMNUL NAȚIONAL AL ROMÂNIEI

La 1 decembrie 1918, Adunarea Națională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegați, în prezența a peste 100.000 de persoane venite din toate colțurile Ardealului și Banatului, a adoptat o Rezoluție care consfințește unirea tuturor românilor din Transilvania și întreg Banatul (cuprins între râurile Mureș, Tisa  și Dunăre) cu România.                                                                                                 Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanțul luptei românilor pentru întregire statală, care vine să încununeze precedentele acțiuni ale fraților din Basarabia (27 martie 1918) și Bucovina (15/28 noiembrie 1918). Poporul român a valorificat conjunctura internațională creată în urma Primului Război Mondial, aflându-se în coaliția învingătoare, cu un imens preț de sânge 880.000 morți, a știut să se afirme în contextul mișcării de eliberare a popoarelor din Europa. Alături de poporul român, care a îndurat multe suferințe și umilințe și a plătit cu multe, multe jertfe, s-au aflat Regele Ferdinand și Regina Maria și o parte a clasei politice românești din Transilvania, Banat și Vechiul Regat.

REGELE FERDINAND
REGINA MARIA
 REGELE ȘI REGINA  PE FRONT ÎN MIJLOCUL SOLDAȚILOR ROMÂNI
INFANTERIȘTII ROMÂNI TRECÂND MUNȚII 

ÎNMORMÂNTAREA UNUI OFIȚER ROMÂN CĂZUT ÎN LUPTĂ

UN PREOT „de armată” OFICIIND O SLUJBĂ PENTRU OSTAȘII CĂZUȚI ÎN LUPTE
Preoții „de armată” au fost preoți mobilizați, care au însoțit trupele românești pe front în războaiele purtate la 1877-78 și 1916-1919. Din 1921 prin „Legea pentru organizarea clerului militar” au apărut preoți militari activi, asimilați gradelor de ofițer, cu toate drepturile aferente, în cadrul Episcopiei Armatei Române, care împlinește 90 de ani de la înființare (1921-2011).
REGINA MARIA ÎN MIJLOCUL SOLDAȚILOR RĂNIȚI


„România este mândră de aliații ei, atât de încrezători în sentimentul nobil de justiție, ea știe că nu va fi părăsită și atunci când va veni ceasul victoriei, aceia pentru care  ea a sângerat atât de mult, nu vor uita că ea a câștigat dreptul de a trăi! Ziua binecuvântată a revenirii la casele noastre aflate sub dominația dușmanului poate fi îndepărtată; nu știu cât de mult sânge, câte lacrimi sunt încă de vărsat, dar știu  acest lucru, că în acea zi binecuvântată, de mare bucurie, când poporul meu va cânta cântece de laudă pentru că este liber, în acea zi, eu, regina lor, îmi voi reaminti cu recunoștință de toți aceia care nu ne-au abandonat pe mine și țara mea în vremuri de durere și suferință.” MARIE 


După:„Roumania yesterday and to-day” by Mrs.Winifred Gordon – London, New York 1918- http://www.archive.org

joi, 24 noiembrie 2011

DESPRE BISERICĂ (II)

HRAMUL BISERICII „SFÂNTA ECATERINA”


ALCHIMIA NUMITĂ „PERIOADA IPOTETICĂ” A ISTORIEI METALELOR (VII)


CEI CINCI MARI ALCHIMIȘTI (III)

RAYMOND LULLE
Ramon Lull în catalană sau Raymundus Lullus în latină s-a născut în 1232/1233 în Palma insula Majorca din arhipelagul Balearelor, loc de confluență între religiile creștină, musulmană și iudaică. A fost un filozof, poet, teolog și misionar având ca principală sarcină atragerea musulmanilor la creștinism. A fost unul dintre creatorii limbii catalanei literare, o limbă neo-latină, pentru a exprima cunoștințe filozofice, științifice și literare. A fost de asemenea un teolog franciscan. Operele sale literare, teologice și filozofice au fost scrise în catalană, arabă și latină. În peregrinările sale a vizitat Spania, Italia, Franța, Austria, a fost în Africa unde a fost condamnat la moarte (Tunis) scăpând de pedeapsă datorită unui savant arab care îi cunoștea lucrările. Primește în 1286 titlul de profesor universitar „magister” la Universitatea din Paris. A participat la conciliul de la Viena din 1311. Nu se cunoaște natura poziției sale față de pedepsirea cavalerilor templieri, pe care îi simpatiza, dar se presupune că dorea o nouă cruciadă și o nouă reformă ecleziastică. O serie din propunerile sale de formare a colegiilor pentru misionari în care să învețe araba, ebraica și limbile orientale au fost acceptate. Cererea sa pentru o nouă cruciadă a fost respinsă. Asupra morții sale există controverse. După unele surse a fost lapidat în Tunisia și a fost adus acasă la Majorca de genovezi, după alte surse a murit ca urmare a unui naufragiu în 1313 sau 1316. Lulle a fost beatificat și considerat sfânt de către biserica romano-catolică în Catalonia. În lucrarea sa „Liber de ascensu et descensu intellectus” („Carte despre ascensiunea și coborârea priceperii sau înțelegerii”) scrisă în latină la Montpellier în 1304 Lulle dezvoltă metoda „scalară” a gândirii. Autorul descrie „scările mistice” care determină „scările cunoașterii” care ar putea urca sau coborî în cazul unor scări largi. Pentru a urca este necesară o cunoaștere sensibilă privită sub cele cinci simțuri -  până la cunoașterea inteligibilă (cunoscută cu ajutorul gândirii logice, limpezi), apoi de la cunoașterea inteligibilă la cunoașterea intelectuală (activitatea minții, a intelectului). Prin mijloacele unui procedeu paralel și simultan celui precedent, se urcă de la particular la general, de la general la universal. Lulle stabilește nouă moduri care, împreună, permit pătrunderea în natura intimă a ființelor și fenomenelor naturale, evoluând gradual prin modalități succesive  astfel:               



Principalele sale opere: „Codicillius seu vade mecum” („Codice, în sens de culegere de documente, sau mergi cu mine”), „Testamentum”-(„Testament”), „Mercuriorum liber”-(„Fără mercur”), „Clavicula”-(„Clavicula”), „Theoria et practica”-(„Teoria și practica”), „Lapidarium”-(„Lapidat”),„Testamentum novissimum”-(„Ultimul testament”).


RAYMUND LULL „First Missionary to the Moslem”(„Primul misionar la musulmani”) by Samuel M. Zwemer - Frank & Wagnalls Company - New York and London -1902; După:http://www.archive.org/


ALBERT LE GRAND
Provine din vechea familie a conților de Bollstaedt, sub numele de Albert de Bollstaedt. S-a născut la 1193 (sau 1206 după alte surse) la Lauingen în Suabia (Swabia)  și a murit la Köln în 1280. A fost un călugăr dominican, filozof, teolog, naturalist, chimist și alchimist german, profesor de renume în secolul al XIII-lea. Dintre elevii săi a fost și Toma de Aquino (Thomas Aquinas sau Thomas of Aquin) călugăr dominican, teolog aparținând tradiției scolastice (sistem filozofic bazat pe dogmele bisericii creștine, pe raționamente abstracte și artificii logice). Albert le Grand a studiat medicina la Veneția și Padova, teologia la Paris și Köln. A fost episcop de Ratisbonne numit de papa Alexandru al IV-lea. Mai târziu a renunțat la această demnitate (avea multe de scris) și s-a retras la mănăstire până la sfârșitul vieții sale. Albert le Grand a fost interesat de alchimie mai ales în lucrarea sa „De mineralibus” („Despre minerale” -1256). Despre metale, el dezvoltă  teoria alchimiștilor a sulfului și mercurului, cu care el împacă cele patru elemente: Pământul, Apa, Aerul și Focul. Fiecare substanță prezentă în univers va fi constituită din una sau mai multe din aceste elemente, ceea ce explică caracterul lor mai mult sau mai puțin volatil, cald, rece, umed sau uscat. Biserica romano-catolică l-a beatificat (trecerea în rândul fericiților bisericii, o treaptă inferioară a sfinților) în anul 1622 și l-a canonizat (trecerea în rândul sfinților) prin papa Pius XI-lea în 1931, papă care l-a proclamat „doctor al Bisericii”. În 1941 a fost proclamat „sfânt patron al savanților creștini”. Principalele sale opere alchimiste: „Libellus de Alchimia”,-(„Cerere de alchimie”) „Concordantia philosophorum de lapide philosophico”,- („Concordanța filozofilor pietrei filozofale”) „Compositum de compositis”,- („Compus din compozit”) „Breve compendium de ortu metallorum”.- („Scurt rezumat al creșterii metalelor”) precum și opere complete: „Beati Alberti, Ratisbonensis episcopi opera omnia”, 21 vol. In folio, Lugduni 1651. – („Fericitul Albert, Operele episcopului de Ratisbonne”)




  
ALBERTUS MAGNUS „The verturs of herbes, stones and certayne beastes” („Virtuțiile ierburilor, pietrelor și anumitor fiare sălbatice”)
apărut în Marea Britanie 1604 După:http://www.farlang.com/gemstones/magnus-virtue-stones/

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

ALCHIMIA NUMITĂ „PERIOADA IPOTETICĂ” A ISTORIEI METALELOR (V)


CEI CINCI MARI ALCHIMIȘTI (I)
Științele actuale sunt pagini misterioase a căror origine se pierde în negura timpurilor, alchimia este mama chimiei, astrologia a precedat astronomia, la baza matematicilor se găsește cabala și geometria calitativă, în principiu istoria se confundă cu mitologia, medicina a fost înfățișată oamenilor de dumnezeu. Nu se cunoaște mai bine o știință decât atunci când se știe istoria ei. Noi profităm de munca predecesorilor noștri, cu ușurință, fără să gândim la câtă muncă fizică și intelectuală a fost cheltuită pentru a ne deschide calea. Mulți și-au sacrificat viața, cheltuit averea, au renunțat la plăceri și onoruri din dragoste pentru știință. Câți au murit martiri afirmând până la ultima suflare adevărul etern! Este Roger Bacon, persecutat întreaga viață de călugări ignoranți, este Hypatia (Hypatia din Alexandria 370-415, matematiciană și filozoafă greacă, considerată prima femeie om de știință din istorie) lapidată de populația Alexandriei, este Averroes (în arabă Muhammad ibn Rushd, 1126-1198, unul dintre cei mai importanți filozofi arabi din evul mediu) aruncat în închisoare, apoi exilat, pentru că a avansat idei contrare Coranului, este Bernard le Trevisan (conte al statelor venețiene, 1406-1490, alchimist) batjocorit și chinuit de părinții săi furioși pe faptul că-și cheltuia averea în cercetări alchimiste, este Denis Zachaire (pseudonimul unui alchimist francez din sec. al XVI-lea, 1510-1556) asasinat de către vărul său pentru că nu a dorit să-i împărtășească secretul pietrei filozofale, este Cardan (Gerolamo Cardan, 1501-1576, matematician, medic și astrolog italian), sărac toată viața și murind  îndurerat, sunt Perrot (1832-1914, arheolog și elenist francez) și Paracelsus (1493-1541, celebru alchimist, medic, fizician elvețian) care și-au sfârșit cariera pe un pat de spital, sunt Bernard Palissy (1510-1589, savant francez, artizan în sticlă, emailuri, olărit etc.) și Borri (alchimist și filozof născut la Milano în secolul al XVII-lea) morți în închisoare. Alchimia a fost o opinie care a luat naştere în fundul templelor lui Isis: preoţii egipteni considerau aurul ca singurul metal perfect, pretinzând că toate celelalte metale trebuie să se transforme în aur pur, cu ajutorul epurărilor şi preparaţiilor adecvate, ei păstrând secretul în templele lor. Mercurul datează din această epocă, se poate admite că, în jurul lui, s-a creat această opinie singulară proclamată de Hermes, unul din primii fondatori ai ştiinţei sau filozofiei hermetique. Din Egipt cu 600 ani î.Hr. ea a trecut în Grecia, s-a transmis arabilor la care ea este desemnată sub numele de alchimie (αλχομεια); prin ei, către secolele al XIII-lea şi al XIV-lea ea penetrează în occident, cu metodele de topire pe care le practicau asupra minereurilor din Asia, deci ei continuă exploatarea după dezmembrarea Imperiului roman. Ştiinţa hermetică a deschis o nouă eră metalurgiei; studiile au fost întreprinse asupra naturii minereurilor şi proprietăţilor mai puţin cunoscute ale metalelor. Cei ce se angajau în acestea erau mânaţi de un motiv foarte puternic, setea de câştig: auri sacra fames. Nimic din ceea ce este în natura omului nu este în sine rău sau vicios: această dorinţă, cu toate pasiunile conţinute în limite juste are legitimitatea sa. Primii practicieni credeau că: dintre metalele pe care le cercetează, cu o fierbinte ardoare, aurul este suprema expresie, creată de mijloacele de schimb şi de bogăţie care îi emancipează. Dorind aurul ei deveneau liberi: înnobilau munca şi creştea descoperirea resorturilor puterii publice. Această ştiinţă a avut de asemenea un dublu ţel, strângerea de bogăţii şi menţinerea sănătăţii corpurilor; căci cei mai fervenţi adepţi cultivau de asemenea medicina. Pasiunea faţă de aur se aliniază unui mare dezinteres şi dragoste umanitară. Pentru a aplica marea operă, trebuia o inimă curată, pasiunea în faţa purificării  precum metalul în creuzet. Din acest bizar ansamblu au ieşit toate cunoştinţele de chimie despre metale şi chimia rămâne până atunci o ştiinţă speculativă, care a părăsit sentinţele greşite ale lui Aristole. Alchimiştii apăruţi în secolele şapte şi opt, cu practici care au permis spiritului uman să observe în ateliere procedee de rutină, pentru a le readuce la o practică raţională. Ei au fost, în accepţia largă şi adevărată a acestor cuvinte , les hommes du metier (oameni de meserie); ei știau să se inspire din experienţa muncitorilor. Neobosita răbdare a acestor oameni, a spus Fourcroy (Antoine François Fourcroy 1755-1809, a fost un chimist și om politic francez deputat al Convenției naționale); experienţele nenumărate care au fost efectuate, legea fericită pe care ei și-au impus să o descrie cu atâta grijă,  nu ne-a dat decât un himeric rezultat, care atrăgea atenţia în a ascunde pe acelea care  le asigură reuşita, au ridicat puţin cu puţin nivelul pe care ştiinţa l-a atins la mijlocul secolului XVII. El s-a mărit prin munca chimiştilor, prin a căror metodă şi dreptate au fost capabili să dispună de arta materialelor depozitate  cu atâtea cheltuieli în toate aceste laboratoare de cercetare a pietrei filozofale! Alchimiştii erau pătrunşi de această doctrină predominantă în filozofia antică, precum că materia este comună tuturor corpurilor; care este un aluat în speţă nedeterminat, care ne face decât să îmbrace diferite forme şi poate prin transmutări succesive şi să la transforme natural în toate. Ei au fost astfel conduşi la concluzia că este posibilă  transmutarea les metaux vils (obişnuite) în metaux precieux . Teoria lor goală se rezuma în această formulă: pentru a face aur, trebuie să recurgi la elementele sale imediate, cum ar fi un alt metal, căci toate metalele se aseamănă între ele şi derivă din acelaşi principiu, etern precum Dumnezeu care a pregătit materia. Această plămadă miraculoasă, încă imperfectă va fi mercurul, o primă bază care se prezintă în stare fluidă, căci este în putere în toate cele. Mercurul a fost sufletul tuturor metalelor.  Dar metalele preţioase sunt fixe şi incoruptibile? Natura guvernează arta (în sens de meșteșug), deci trebuie ca arta să imite şi să studieze. Metalele se formează în sânul pământului, Alma rerum. Noi nu vedem că minereurile numite „mineralisateurs” sulful şi arsenicul, le însoţeşte constant, se contopeşte cu ele? Al doilea element  apropiat metalului prin excelenţă, element  masculin sau activ, al cărui mercur este elementul feminin sau pasiv, va fi sulful, pentru că în spiritul adepţilor, sulful şi arsenicul sunt tot una, nu diferă decât prin culoare; acesta este sulful alb, celălalt sulful roşu.  Arsenicul albeşte argintul; sulful îngălbeneşte aurul, argintul este o primă treaptă pentru a ajunge le aur, acest termen o dată atins de o reacție prelungită, sub influenţa astrelor favorabile, sulful alb devine sulf roşu, iar argintul este schimbat în aur pur, ceea ce se poate conchide prin analogie reacţiile plumbului trecând succesiv din negru în alb, în galben citron şi în final în miniu roşu.  Acest sulf, care fixează mercurul, îl colorează, îl coagulează  şi îl schimbă în aur, nu este sulf, nici arsenic grosier cunoscut ca obişnuit; la fel ca şi mercurul alchimiştilor, nu este argintul viu, văzut de toată lumea. Mercurul pur, mercurul filozofilor, este argintul viu degajat din partea pământească şi apoasă care îl impurifică. Sulful pur, sulful filozofilor, este o substanţă purificată de tot ce era impurităţi, de umiditate şi aer, de toată combustibilitatea externă. Acest sulf care nu există decât în stare de uniune cu mercurul pur, în aur, este un sort de foc intern care umple perfect porii argintului viu şi îl face în consecinţă nealterabil focului extern şi altor agenţi de alterare. Finalizând să se obţină acest mercur şi acest sulf pur, să le unim indisolubil, iată o mare operă, opera operelor, opera maestrului, magisteriu.
Alchimiştii atribuiau mercurului şi sulfului o acţiune suverană şi viitoare, privind cu toate acestea pământul, aerul şi focul, ca prime elemente ale tuturor corpurilor. Ei au luat de asemenea într-o consideraţie importantă calităţile elementare ale lui Aristote: uscăciunea, umiditatea, frigul, căldura care domină de atât de mult timp în ştiinţele naturale. Ei adaugă un al cincilea element chintesenţa (element material din care sunt alcătuite corpurile cerești), care corespunde principiului eteric al filozofiei antice.  Aceste speculații, de care zâmbim astăzi au contribuit la luminarea spiritului uman. În timp ce extravaganţii cercetători şi încă atât de bogaţi în fapte singulare, Geber, maestrul maeştrilor, Arthepius, Morrien, Albert cel Mare, Arnaud de Villeneuve, Raymond Lulle, Bernard Trevisan, Agrippa, Basile Valentin, Morhoff, Becher, Guillaume Davisson, etc. strângeau materiale confuze, pe care ştiinţa le utiliza, apare o altă elită a oamenilor împinşi de dragostea de adevăr, cum ar fi: Libavius, Dormoeus, Gerhard, Cassius, Wedel, OErschall şi mulţi alţii de acest gen, separând faptele utile de teoriile ridicule, experienţele precise de operaţiile mistice, într-un cuvânt vanner l’or (vânturarea aurului), pentru a  la răspândi între informaţiile  grupate în jurul pietrei filozofale. Dacă ei nu erau în întregime degajaţi de seducţiile marii opere, ei cu siguranţă analizau cu abilitate observaţiile alchimiştilor, coordonarea rezultatelor, în deducerea unei prime doctrine asupra proprietăţilor substanţelor metalice şi pentru a imprima un nou avânt cunoştinţelor umane, chimiei, fizicii şi medicinii.  Între timp arabul Geber descoperea acidul azotic, care trebuia să fie un atât de puternic factor în încercările de testare, şi descrie procedeul de  cupelaţie în secolul al IX-lea. Albert la Grand a indicat compoziţia cinabrului, iar Basile Valentin a făcut cunoscut antimoniul, privit de Discoride ca o varietate de plumb. Eck de Sulzbach a constatat (1489) creşterea  greutăţii metalelor prin calcinare. Biringuccio în Italia a expus metoda inquartation (1565). (metoda „sfertuirii”, prin care se aliază aurul la ¼ din greutate cu argintul, pentru a reduce finețea și a permite acizilor de a ataca și elimina toate metalele cu excepția aurului)   


„PRÉCIS DE LA VIE” scrisă de Joseph François Borri; ediția din 1786 
După: http:// www.bnf.fr.


joi, 17 noiembrie 2011

ALCHIMIA NUMITĂ „PERIOADA IPOTETICĂ” A ISTORIEI METALELOR (IV)


LABORATOARELE ALCHIMIȘTILOR EGIPTENI
Continui cu alte detalii legate de metale și modul cum au fost tratate acestea de către alchimiști. În ce locuri și prin ce procedee se preparau în Egipt metalele și substanțele strălucitoare, pietre prețioase artificiale și vitrificate? Noi nu știm încă cu exactitate. Agatharchide (istoric și geograf grec din secolul II-lea d. Hr.) ne învață de unde se extrag metalele și tratarea lor în locul de extracție, dar nu descrie procedeele chimice propriu zise.  Acestea păreau a fi exercitate în general în vecinătatea sanctuarelor lui Ptah (zeu egiptean patron al meșteșugurilor) și Serapis. (zeu egiptean recunoscut și de greci cu proprietăți legate mai ales de puteri vindecătoare) Cei ce se ocupau de transmutație erau aceiași cu cei care preparau medicamentele. Asocierea acestor diverse cunoștințe arăta un sistem general de teorii. Astăzi (sec. al XIX-lea) aceiași savanți cultivă chimia minerală, știința metalelor și a sticlei, chimia organică, știința  tămăduirii și a tincturilor. În Egiptul antic, procedeele chimice de toate felurile erau executate la fel de bine pentru tratamente medicale, însoțite de formule religioase, rugăciuni și formule magice recitate sau cântate, presupuse ca fiind esențiale în vindecarea diferitelor maladii. Numai preoții puteau să îndeplinească cele două tipuri de ceremonii, practice și religioase. Autorii din secolul XIX-lea afirmau că nu au fost găsite urmele unor vechi laboratoare consacrate fabricării metalelor, sticlelor și pietrelor prețioase. Ei arată că există o observație a cunoscutului egiptolog francez Maspero. Descoperirea a fost făcută la Drongah, la o jumătate de oră de mers la SSV (SUD SUD VEST) de Siout, (oraș egiptean aproape de malul de vest al Nilului, unde sunt numeroase peșteri și morminte ale vechilor locuitori) la poalele  unui munte, într-un cimitir musulman, stabilit în mijlocul unuia dintre cartierele o veche necropolă. Într-o prospectare pentru descoperirea de aur, urmărind să se ajungă în interiorul unei roci, s-a căzut într-un fel de puț astupat de o alunecare de teren; s-a descoperit în fund, la o adâncime de 12-13 m, o cameră funerară aparținând unui mormânt deja vandalizat. Acolo s-a pătruns într-o cameră care a servit ca laborator, cu pereții afumați. Acolo s-au găsit următoarele obiecte: un cuptor de bronz; o ușă de bronz de 0,35 m înălțime, provenind de la un cuptor mai mare, aproximativ 50 de vase de bronz prevăzute cu un jgheab de scurgere deschis, fiecare într-un fel de trunchi de con, de asemenea din bronz, al cărui orificiu superior era mai larg. Acest con amintește de băile noastre de nisip; însă întrebuințarea vaselor este necunoscută. Erau de asemenea mai multe cuve de alabastru (ghips alb microganular, cu aspect de marmură); un vas rotund, provenit din vechil imperiu, din diorit sau jasp verde; linguri din alabastru, obiecte din aur cu titlu scăzut cântărind 96 dirheme (dirham sau dirhem unități monetare sau de masă, în Egiptul sec XIX-lea 1 dirham este echivalentul a 3,088g.), compuse din bucăți având aparența unei benzi cu foi late rulate; ca și o mască de mumie, falsă și îndoită. Aceste obiecte din aur ofereau aspectul unor bucăți îndoite, pregătite pentru turnare.  Totul pare să constituie un atelier din secolele VI-lea sau VII-lea din era noastră, care aparținea unui fals făuritor de monede sau  unui alchimist: poate puțin din fiecare. Într-un colț al camerei, s-a găsit un pământ gras și negricios utilizat se pare după cum spuneau asistenții egipteni ai arheologilor francezi pentru albirea cuprului: în alți termeni, ei îl priveau ca pe o pudră de protecție, susceptibilă de a schimba cuprul în argint. Se poate vedea că această prejudecată locală că tradiția secretă a alchimiei nu este încă pierdută în Egiptul modern. (sec al XIX-lea)
După: http:// www.bnf.fr. - G. MASPERO „L'Archéologie Égiptienne” - 
A. Quantin  Éditeur  -Paris 1887.

 OGLINDĂ EGIPTEANĂ DIN BRONZ AURIT  CU MÂNER DE ABANOS
După: G.  Maspero -  
„L'Archéologie Égiptienne”




luni, 14 noiembrie 2011

ALCHIMIA NUMITĂ „PERIOADA IPOTETICĂ” A ISTORIEI METALELOR (III)



AIRAIN ȘI CUPRU
După chesbet și mafek, lista metalelor egiptene continuă cu un  metal adevărat, chomt, nume tradus de Lepesius prin cupru, bronz, airain, care se recunoaște prin culoarea roșie pe monumente. Champollion traducea același cuvânt prin fier. Această confuzie între airain și fier este veche. Deja cuvântul latin aes, airain răspunde cuvântului sanscrit ayas, care înseamnă fier. Aici egiptenii înțelegeau sub această denumire un metal pur, cuprul și aliajele sale, obținute mai ușor decât prin tratamentele metalurgice asupra minereurilor. Cuprul pur, este întâlnit cu raritate, cu toate că există în stare nativă: de exemplu, în depozitele din lacul Superior în America; el poate fi redus din anumite minereuri în stare pură. El se pretează rău la topire. (spun autorii din secolul al XIX-lea) În cele mai multe dintre cazuri, reducerea se operează mai ușor asupra amestecurilor care includ cupru și staniu (bronzuri), uneori plumb (molybdochalque al anticilor) și zinc (orichalque, alame), în diverse proporții relative. De aici rezultă aliaje mai fuzibile , cu proprietăți particulare, care constituie în special airain al anticilor, bronzul epocii moderne. Chomt este reprezentat pe monumentele egiptene în plăci groase, paralelipipede turnate (cărămizi) și în fragmente brute, nepurificate de topire. Muzeele includ oglinzi de bronz, încuietori,clești, linguri, cuie,  cuțite, pumnale, topoare și alte obiecte din bronz. Vauquelin (Louis Nicolas Vauquelin 1763-1829, farmacist și chimist francez, descoperitorul elementelor crom și beriliu care a fost izolat de germanul Friederich Woller) a analizat probe din aceste obiecte, semnalând proporția de 1/7 staniu din compoziția aliajului. Pierre Eugène Marcellin Berthelot (1827-1907 chimist, eseist, istoric de știință și om politic) a analizat compoziția a câteva oglinzi de bronz afirmând că bronzurile cele mai perfecte pentru aceste obiecte conține 1/10 staniu. Aici se adaugă orichalque, cuvânt care la vechii greci desemna toate aliajele metalice galbene care aminteau de aur prin strălucirea lor. Această denumire a fost utilizată de Hesiod, iar Platon  îl denumește metal prețios, devenit mistic pentru Aristot, iar după Pliniu cel Bătrân nu era recunoscut în natură. Acest nume se regăsește în timpul imperiului roman și în tratatele alchimiștilor greci pentru a denumi alama, aliaj din care se confecționau talgerele sau chimvalele, (vechi instrumente muzicale care constau  din două talgere care se loveau una de alta) precum și alte obiecte. Această denumire aproape de secolul al XIX-lea este modificată în „fil d'archal” (sârmă de aramă) după Rossignol („Les métaux dans l'antiquité” – Paris 1863): de la aurichalcum, archalcum și apoi archal. Numeroasele aliaje care se fabricau din cupru, ușurința cu care se puteau varia: duritatea, tenacitatea, culoarea, erau premize serioase să se nască speranța transformării cuprului în aur. De aici s-au născut rețetele de obținere a unui bronz de culoarea aurului înscrise în papirusurile din Leiden și în alte manuscrise. Se povestește că în tezaurul regilor Persiei se găsea un aliaj asemănător aurului, pe care niciun procedeu de analiză, în afară de miros, nu a permis să fie deosebit de aur. Mirosul propriu al acestor aliaje, asemănător metalelor primitive, a frapat pe cei care le prelucrau. Metalurgii acelor timpuri credeau că nu mai este mult de făcut, modificând una sau două proprietăți pentru a obține o transmutație completă și fabricarea artificială a aurului și argintului.
FIERUL
După chomt, este numit men, mai târziu tehset, aceasta din urmă denumire tradusă de Lepsius în fier. A fost o oarecare incertitudine legată de această interpretare, numele de fier nu apărea pe monumente, referitor la figurile obiectelor care păreau că sunt din acest metal. Fierul este rar și relativ modern în mormintele egiptene. Picturile din timpul vechiului imperiu ne furnizează de exemplu arme pictate în albastru, față de roșu sau brun clar pentru airain. La început, se limitau la acoperirea căștilor și a platoșelor din piele cu lame și inele de fier; ceea ce arată raritatea fierului. Nu este nimic surprinzător. Se știe că prepararea fierului, topirea și prelucrarea sa sunt mult mai dificile decât la alte metale. A fost cunoscut mai întâi sub formă de fier meteoritic. Epoca fierului urmează după altele în operele poeților. Utilizarea fierului a fost descoperită după aceea a altor metale, spunea Isidor din Sevilla (episcop hispanic care a trăit între 560- 636, a scris cărți de mare erudiție cu caracter general precum: „Etymologiarum Libri Viginti” «„20 de cărți de etimologie”» sau „De natura rerum” «„Despre natura lucrurilor”»).  Se cunoștea airain înaintea fierului afirma Lucrețiu în partea a V-a a lucrării „De rerum natura”. Massgeții (popor scitic care au trăit la est de marea Caspică în Turkestanul de astăzi, învingătorii regelui persan Cyrus al II-lea cel Mare 559-529 î.Hr.) nu cunoșteau fierul după cum spunea Herodot; nici mexicanii, nici peruanii nu au cunoscut fierul înaintea sosirii spaniolilor. Gaston Maspero (cunoscut egiptolog francez, specialist în limbile orientale 1846-1916) afirma că există indici despre utilizarea uneltelor de fier la construcția piramidelor și că el însuși a găsit fier metalic în zidăria (blocurile de piatră) ale acestor edificii.
PLUMBUL
Taht sau plumb, cel mai obișnuit dintre toate, termină lista metalelor figurate de către egipteni. Sub acest nume se găsește nu numai plumbul pur ci și aliajele sale. Alchimiștii greci arată că plumbul este generatorul altor metale, la care el contribuia la producerea lor, prin intermediul unuia din derivatele sale, numit magnezie de către autori, la trei alte corpuri metalice din aceiași generație, este vorba de cupru, staniu și fier. Cu plumb se fabrica de asemenea argintul. Această idee a fost considerată foarte naturală metalurgiștilor de odinioară care extrăgeau argintul din plumb argentifer prin cupelație.
STANIUL
Staniul în mod ciudat nu figurează în lista lui Lepsius, cu toate că se găsea în bronzul vechilor egipteni. Poate pentru că nu știau să-l prepare în stare pură decât mult mai târziu, în epoca greco-romană. El era însă în uz curent în timpul alchimiștilor, cum mărturiseau rețetele din papirusurile din Leiden. Era una din materiile fundamentale utilizate pentru a pretinde fabricarea, sau transmutația argintului, după cum se subliniază în aceste papirusuri și în alte manuscrise. Se convine utilizarea termenului antic de cassiteros (din grecescul κασσιτερος- staniu), cuvânt al cărui sens s-a schimbat, precum cel de airain în cursul veacurilor. Homer spunea că cassiteros a fost un aliaj de argint și plumb, aliaj cere se produce cu ușurință în timpul tratamentului minereurilor de plumb. Mai târziu, același nume a fost aplicat staniului și aliajelor pe bază de plumb. Numele ebraic de bedil semnifica atât staniu, cât și plumb și cu certitudine aliajelor acestor elemente. După Pliniu cel Bătrân staniul se numea ca un sort de plumb alb argintiu, față de plumbul negru de fapt plumbul propriu zis. Strălucirea, rezistența la apă și aer, proprietățile sale intermediare între argint și plumb, sunt circumstanțe care ne explică de ce alchimiștii au luat adeseori ca punct de plecare staniul, în procedeele lor de transmutație. Una din proprietățile speciale ale staniului este „strigătul” sau „zgomotul” care se aude când el este îndoit. Geber (Abu Musa Jabir ibn Hayyăn cunoscut sub numele latinizat de Geber 721-815 chimist și alchimist, astronom și astrolog, filozof, fizician, farmacist, medic etc.) insistă pe aceasta, iar alchimiștii greci vorbesc deja despre asta. Aliajele staniului, cum ar fi bronzurile, orichalque (aliaje de cupru) și claudianon (aliaje de plumb), au jucat odinioară un mare rol. Se poate remarca că aliajele din antichitate poartă aceleași nume ca și metalele însele. Astrul asociat staniului la origine nu a fost planeta Jupiter, care a fost asociată mai târziu ci planeta Mercur.
MERCURUL

Mercurul care a jucat un mare rol la alchimiști, a fost ignorat de egipteni. Însă a fost cunoscut de greci și romani. Se distingea mercur nativ și mercur preparat printr-o distilare veritabilă descrisă de Discoride. (Pedanius Discorides 40-90, a fost un fizician, farmacolog și botanist grec) Lichiditatea sa nu se modifică la rece, mobilitatea sa extremă, care-l face precum ar fi viu, acțiunea sa asupra metalelor, proprietățile sale corozive și otrăvitoare sunt rezumate de către Pliniu cel Bătrân în două cuvinte: „liquor aeternus” (lichid etern), „venenum rerum omnium” (otravă pentru toate lucrurile). Numele său vulgar este argint viu, cum s-ar spune argint lichid. Metalul nu a luat numele și semnul lui Mercur decât în evul mediu. În papirusurile din Leiden descoperite la Teba în Egipt, numele de mercur se găsește asociat diverselor rețete alchimiste.
LUCRARE DESPRE ALCHIMIȘTII GRECI  APARȚINÂND LUI M. BERTHELOT -
PARIS 1887

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

ALCHIMIA NUMITĂ „PERIOADA IPOTETICĂ” A ISTORIEI METALELOR (II)


METALELE LA EGIPTENI
Alchimia se sprijină pe un ansamblu de lucruri practice cunoscute în antichitate, care se referă la prepararea metalelor, aliajelor lor și a pietrelor prețioase artificiale: exista un nivel experimental care nu a încetat să progreseze în cursul evului mediu, până la chimia modernă de astăzi. Este necesară cunoașterea acestora, pentru a arăta originea pozitivă a ideilor și visurilor alchimiștilor. Această origine trebuie căutată în Egipt, acolo unde alchimia a avut maeștrii săi, laboratoare și tradiții. Despre acestea a scris Lepsius (Karl Richard Lepsius 1810-1884, lingvist și arheolog specializat în egiptologie). Pe monumentele din vechiul Egipt se pot vedea figurate metale, fie ca pradă de război, fie ca tribut al popoarelor învinse; se recunosc în imaginile din morminte, în camerele de tezaur ale templelor, în ofrandele aduse zeilor. După Lepsius egiptenii distingeau în inscripțiile lor opt produse minerale în special prețioase, pe care le ordonau astfel:
Aurul , sau nub;
Asem, sau electrum, aliaj de aur și argint;
Argintul, sau hat;
Chesteb, sau mineral bleu, ca lapis-lazulit (piatră lazulit, un silicat de aluminiu, magneziu, fier și calciu de culoare albăstrie, utilizat ca abraziv);
Afek, sau mineral verde, ca smarald;
Chomt, airain, bronz, sau cupru;
Men, sau fier;
Taht, sau plumb.
Această ordine este constantă, se constată pe monumentele dinastiei din Teba și până în timpurile lui Ptolemeu (faraonul egiptean Tholomeus 305-283 î.Hr.) și ale romanilor. Aceste materiale diverse erau compuse din metale veritabile și pietre prețioase, naturale sau artificiale. Trecerea  în revistă a proprietăților lor, ne oferă un punct de plecare asupra anumitor idei teoretice ale alchimiștilor despre metale.
AURUL,  considerat ca cel mai prețios dintre metale, este reprezentat în halde, în pungi conținând pudră de aur și pepite naturale, obiecte lucrate cum ar fi plăci, bare, cărămizi, inele. Se distinge mai întâi aurul bun (pur), apoi aurul de rocă, adică brut, nerafinat, apoi anumite aliaje, electros sau electrum.
ARGINTUL
Este figurat pe monumentele egiptene sub aceleași forme ca și aurul, însă cu o culoare diferită. Numele său precede pe cel al aurului în câteva inscripții. Argintul se prepară în diferite  grade de puritate, destul de inegale. El era aliat nu numai cu aurul în electrum, dar și cu plumbul produs în tratamentul anumitor minereuri argentifere. Aceste grade diferite de puritate au fost remarcate și au dat posibilitatea anticilor să facă distincția între argintul fără marcă, fără titlu, asemon, și argintul pur, monetar, al cărui titlu (procent de metal nobil dintr-un aliaj) era garantat prin marcă sau efigie imprimată pe suprafața sa. Cuvântul grec asemon era confundat odinioară cu asem numele egiptean al aliajului electrum, asem fiind de asemenea o varietate de argint impur. În extracția argintului din minereurile sale, era obținut mai întâi argint fără titlu. Impuritatea sa confirma opinia că se putea reuși să dublezi cantitatea de argint, prin amestecuri convenabile. Era fără îndoială argintul fără titlu, pe care alchimiștii pretindeau că-l fac prin procedeele lor, fără să fie apoi purificat. În papirusurile din Leiden și în manuscrisele  grecești, cuvintele: «fabricarea de asemon» sunt sinonime cu transmutația (transformarea unui element chimic în altul printr-o nouă grupare a elementelor constitutive în atomi);  aceasta se produce plecând de la plumb, cupru și mai ales staniu. Colorând asemon se gândea că se obține aur: ceea ce rămâne este o varietate de argint brut, care conținea aur, cum s-ar spune electrum.
ELECTRUM SAU ASEM
Electros sau electrum, la egipteni asem, aliaj de aur și argint, se vede alături de aur pe monumente, el a fost confundat în mod greșit cu vermeil, cum s-ar spune cu argintul aurit care este colorat numai la suprafață.Uneori numele de electrum figurează singur pe monumente, în locul argintului. La alchimiști numele mistic „oameni de argint” este înlocuit în anumite împrejurări prin acela de „oameni de electrum”. Mai dur și mai ușor decât aurul pur, acest aliaj se pretează mai bine la fabricarea obiectelor prelucrate. Este privit adeseori ca un metal de aceiași ordin precum aurul sau argintul. Planeta Jupiter îi era consacrată după cum afirmau autorii din secolul al V-lea. Mai târziu electrum a dispărut de pe lista metalelor, această planetă a fost atribuită staniului. După progresul purificării metalelor electrum a căzut în dizgrație. Totuși, numele său a fost încă înscris în lista semnelor alchimiste, printre substanțele metalice. Cuvântul electrum avea la greci și romani un dublu sens: acela de metal și acela de chihlimbar galben (rășină fosilă de pin). Cele trei metale precedente prezintă faptul caracteristic unui aliaj cuprins de către egipteni în lista metalelor pure; asocierea cu bronzul și alama este în egală măsură asociată gândirii celor din antichitate.
SAFIRUL SAU CHESBET
Chelsbet și mafek sunt două substanțe prețioase, care însoțesc aurul și argintul în inscripții și care sunt strâns legate între ele. Cei patru profeți din Dendera (oraș în Egipt, remarcat prin criptele sale ornate cu pereții acoperiți de basoreliefuri cu caracter religios) purtând fiecare câte o cădelniță: prima de aur și argint, a doua din chesbet (albastru), a treia din mafek (verde), a patra din tehen (galben). Chesbet și mafek nu desemnau metale în sens modern, ci doar minerale colorate, al cărui nume a fost adeseori tradus prin cuvintele safir și smarald. În realitate, numele de chesbet sau chesteb se aplică la minereul albastru, natural sau artificial, cum ar fi piatra - lazulit, emailuri albastre și pudrele lor, pe bază de cobalt sau de cupru, cenuși albastre, sulfat de cupru etc. Chesbet este figurat ca un obiect prețios pe monumente, se zărește uneori in blocuri de formă patrulateră și având greutatea de multe  livre (1 livră are o greutate de 0,453 kg). Servește la fabricarea de ornamente, coliere, amulete, incrustații, care există în muzee.
SMARALDUL SAU MAFEK
Mafek, sau mineralul verde, numit smarald, jasp (rocă silicioasă) verde, email verde, cenuși verzi, sticlă de culoare verde etc. Figurează în mormintele din Teba, halde prețioase, amestecate cu aur, argint, chesbet; de exemplu în tezaurul lui Ramses al III-lea. Egiptologii au pus întrebarea de a ști dacă acest nume nu desemnează cuprul; opinie la care s-a gândit Champollion, și pe care Lepsius a respins-o. Confuzia apare după cum știm, din faptul că familia cuprului este generatoare de numeroase materiale albastre și verzi. Mafek este un smarald sau malahit (carbonat natural de cupru), sau un mafek artificial, care reprezintă emailuri și sticle colorate. Culoarea verde a mormintelor și sarcofagelor este formată dintr-un praf al unei materii vitrificate pe bază de cupru. Verdele de cupru, malachitul sau falsul smarald natural, era numit în grecește chrysocolle, cum s-ar spune sudură de aur. Era baza culorii verde la antici. El se găsea întotdeauna în minele de aur și argint, după cum spunea Pliniu cel Bătrân; însă cel mai bun exista în minele de cupru. Numele de smarald era aplicat de greci într-un sens mai larg decât mafek, la toate substanțele verzi. Cuprinde nu numai beriliu, care se găsește în natură în cantități mari, dar și granitul verde, utilizat la obeliscuri și sarcofage sub dinastia XXVI-a; (perioada târzie a dinastiilor egiptene, între 664 -525 î.Hr. numită perioada „saită”, după orașul Sais de origine a dinastiei); de asemenea putea fi și jasp verde. Aceste minerale au servit la tăierea de mari smaralde de 40 coți lungime, (Cotul la greci și romani era de 0,444 m) care se găseau în templul lui Ammon.  (zeu protector al orașului Teba, identificat cu zeul solar Ra, sub numele de Amon-Ra) Din contră, afirmă scriitorii din secolul XIX-lea  este o substanță vitrificată la care se raportează celebrele vase de smarald, cotate la un preț exorbitant, în timpul căderii imperiului roman precum și în evul mediu. Astfel în tezaurele regilor goți, în Spania, arabii vor găsi o masă de  smarald, înconjurată de trei rânduri de perle, susținută de 360 picioare de aur: aceasta amintește de poveștile din „O mie și una de nopți.” Se citează adesea marele platou de smarald, Sacro Catino (mâncarea sacră), jefuită de cruciați la asediul cetății Cezarea, în Palestina anului 1101 și care este arătată turiștilor în sacristia catedralei din Genova. (San Lorenzo) Se presupune că a fost adus lui Solomon de regina din Saba. Iisus Hristos a mâncat de pe acest platou mielul pascal, împreună cu discipolii săi. Se dezvoltau atunci confuzii vagi în ideile anticilor, ca și speranța că vor putea produce o imitație din ce în ce mai perfectă a substanțelor minerale, cu ajutorul timpului și acțiunii fenomenelor naturale. 

FRAGMENT DINTR-UN PAPIRUS ÎN CARE SE DESCRIE UN PROCEDEU DE TRANSMUTAȚIE  A METALELOR
DIN:   http:// www.bnf.fr. : M.Berthelot – „Les origines de l'alchimie” – Georges Steinhelil Éditeur - Paris 1885.



joi, 10 noiembrie 2011

ALCHIMIA NUMITĂ „PERIOADA IPOTETICĂ” A ISTORIEI METALELOR (I)


Ținând cont de tradiția postărilor mele sub titlul: „carte veche” mă voi referi la surse bibliografice din secolul al XIX-lea și chiar mai vechi referitoare la metale la ceea ce se numea în acel secol: „perioada ipotetică” a istoriei metalelor.
Alchimia este o știință ocultă apărută în Egiptul antic și răspândită în evul mediu, care urmărea găsirea „elixirului vieții” pentru a obține tinerețea veșnică și a „pietrei filozofale” miraculoase cu care să prefacă toate metalele în aur. Această știință trebuie plasată în cadrul său istoric, dacă se dorește înțelegerea adevăratului său caracter filozofic; această lucrare este mai ales necesară pentru o doctrină în parte reală, dar și mistică. Este necesară compararea afirmațiilor din textele primilor alchimiști cu credințele religioase și mistice ale orientului, în primele secole ale erei noastre (surse egiptene babiloniene, gnostice «curente filozofice care îmbină teologia creștină cu filozofia elenistică și alte idei religioase orientale» și evreiești). Mărturiile istorice se referă la textele cronicarilor și a altor autori autentici greci, latini și arabi, texte susceptibile să controleze afirmațiile scriitorilor alchimiști și de a fixa data primelor lucrări din acest domeniu. Între aceste lucrări se remarcă „papirusurile din Leiden” cele mai vechi și mai certe cercetări egiptene relativ la transformarea metalelor.
ORIGINILE MISTICE ALE ALCHIMIEI
Sfintele Scripturi amintesc că  demonii de un anumit gen au început cu femeile. Vechile și sfintele Scripturi spun că anumiți îngeri, din dragoste pentru femei, au coborât pe pământ, au învățat pe oameni tainele naturii; din această cauză au fost pedepsiți de cer și condamnați la un exil perpetuu. De la aceasta se trag Giganții. Cartea în care ei învățau artele lor se numea Chêma: de la numele Chêma aplicat artei prin excelență.  Astfel vorbea Zosimus Panopolitan (un grec egiptean adept al practicilor alchimiei din secolul al IV-lea î.Hr., unul din primii care utilizează numele de „chimie” în sensul de „secrete sacre ale artei”), cel mai vechi dintre chimiștii autentici, care au expus originile chimiei, în cartea sa Imouth (dedicată zeului egiptean Imhotep) carte adresată surorii sale Theosebie. Alții ne spun că aceste taine ale naturii rele și inutile transmise de către îngerii căzuți soțiilor lor erau: arta otrăvurilor, secretele metalelor și incantațiile magice. (Tertulian cca.150-230, controversat scriitor creștin timpuriu) În „Cartea lui Enoch” unul dintre cele mai enigmatice manuscrise descoperite la Marea Moartă considerată un text apocrif (nerecunoscut între scrierile religioase canonice) Relevant este fragmentul din capitolul 8: 
„1.Azayel i-a mai învățat pe oameni să facă săbii, cuțite, scuturi, platoșe, oglinzi, brățări și podoabe, cum să folosească vopselele, arta de a-și înnegri sprâncenele a folosi pietrele prețioase și tot soiul de spoieli, astfel încât oamenii s-au stricat.
2. Nelegiuirea s-a întins, depravarea s-a înmulțit, creaturile călcau orice ordin și distrugeau tot ceea ce le ieșea în cale.
3. Amzarak i-a învățat tot felul de vrăjitorii, de farmece și însușirile rădăcinilor, Armes i-a învățat  arta de a dezlega vrăjitoriilr, Barkayal i-a învățat arta de a urmări stelele, Akibeel i-a învățat semnele, tamiel i-a învățat astronomia și Asaradel i-a învățat mișcările lunii, și oamenii pe punctul de a pieri, au murmurat și glasurile lor s-au ridicat până la cer. Tertulian spunea:„Ei au dezvăluit secretele metalelor, au făcut cunoscute virtuțile plantelor și forța incantațiilor magice, ei descriau aceste doctrine singulare care se întindeau până la știința aștrilor.” Tertulian asocia magia, cu astrologia și alchimia. Această asociere era provenită din Egipt. Papirusurile din Leiden descoperite la Teba completează și precizează aceste apropieri între alchimie, astrologie și magie, căci ne arată că alchimiștii adăugau artei lor formule magice proprii în scopul concilierii și forțării voinței zeilor sau a demonilor, ființe superioare care se presupunea că intervin în cursul lucrurilor. Cu trecerea timpului, aceste asocieri au devenit mai nuanțate. Astfel că în secolele X –XI  apare un grup de lucrări, un fel de enciclopedie pur chimică, separată de magie, astrologie și de domeniile medicale. Din cele mai vechi timpuri  a existat părerea referitoare la cei care se ocupau cu extracția metalelor că au fost reputați magicieni. Transformările materiei, care pornind de la o formă, o fac să dispară până la existența specifică a corpurilor, par să depășească măsura puterii umane; o încălcare a puterii divine. Știința metalelor și aliajelor poate fi falsă, sau poate fi pusă în practică de un bun meseriaș. Spiritele mistice au întotdeauna tendința de a considera știința naturii ca un sacrilegiu, pentru că induce oamenilor dorința de a rivaliza cu zeii.
După: http:// www.bnf.fr. : Louis Figuier „L'Alchimie et les alchimistes”- Librairie de l'Hachette et Cie Paris 1860, Alb. Poisson - „Cinq traités d'alchimie”- Bibliothèque Chacornac - Paris 1890 și M.Berthelot – „Les origines de l'alchimie” – Georges Steinhelil Éditeur - Paris 1885.


Câteva cărți din sec. al XIX-lea despre alchimie 

vineri, 4 noiembrie 2011

COPACUL DIN CURTEA MEA (II)


Au trecut multe luni și iată că a venit Brumar sau „Brumărel ăl mare” cum spuneau bătrânii. Copacul din curtea mea, un falnic ulm de câmpie și-a transformat culoarea  frunzelor în galben. Acestea păstrând o mândrie legată de faptul că aparțin unui copac deosebit, prin mărime și frumusețe, încă nu au căzut. Au rezistat primelor brume din această toamnă și se încăpățânează să rămână pe ramuri. Exemplul lor a fost urmat și de alte flori:gura leului, crăițele, petuniile etc. Frunzele bolții de vie însă au „ruginit” precum versurile unui cunoscut cântec românesc.
Totul amintește de „Rapsodii de toamnă” de George Topârceanu:


„S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor...

Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.

. . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . .

Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă...”













joi, 3 noiembrie 2011

CARTE VECHE: „ISTORIA BISERICII ROMÂNEȘTI ȘI A VIEȚII RELIGIOASE A ROMÂNILOR” DE NICOLAE IORGA (XI)


Pe la jumătatea secolului XVI-lea, sașii din Ardeal au urmat îndemnul studenților întorși din Germania au trecut la noua religie reformată creație a lui Martin Luther. La Sibiu s-a hotărât redactarea unui Catehism în românește, care a fost tipărit la Brașov în teascurile lui Honterus cu litere din Țara Românească. „Catehismul din Sibiu redactat într-o limbă bunișoară,- cu toate că înrâurirea originalului se simte une ori-, scris cu ortografie simplă, a fost răspândit, de sigur, în toate satele din Ținuturile cetăților săsești.” La Brașov Sfatul hotărî la 1559 ca biserica românească Sf. Nicolae din Șchei să fie transformată în biserică reformată, cu impunerea învățării Catehismului de către credincioși. Românii în marea lor majoritate țineau tot de legea lor veche. „Cipariu, harnicul cercetător al vechii limbi românești, a mai apucat să vadă acest Catehism, căruia îi zicea:«Întrebare creștinească», dar noi îl cunoaștem numai după manuscriptul în care e copiat de un preot din cei d'întâiu anu ai veacului al XVII-lea.” În Moldova „un tânăr Grec, isteț și limbut, având planuri mari și încredere în steaua sa, Iacov, care se zicea Despot de Paros și se pomenia profesia de teologie pe care a făcut-o îm Academia din Rostock. Peste câteva luni, după ușoara biruință dela Verbia, el era Domn al Moldovei…….luând locul evlaviosului ucigaș de boieri, Alexandru Lăpușneanu.” Despot vodă nu s-a atins de religia românilor, dar a bătut monedă din policandrul mănăstirii Slatina, și alte odoare scumpe ale bisericilor. S-a hotărât să „reformeze bisericile catolice de la Suceava, Siret, Baia, de lângă Huși și din satele de munte ale Ținuturilor Roman și Bacău. La Cotnari, unde erau multe familii de germani din Ungaria și de unguri, aduse pentru lucrul viilor domnești el a făcut o școală de latinește. „La 1560 încă, la 3 Maiu, după toate aceste pregătiri, Coresi,  « diaconul Coresi ot Târgoviște », și un ucenic al său, diacul Tudor, începeau, «cu zisa jupânului Haneșῠ Beagnerῠ», a «Măriei Sale» Benkner, pe atunci jude al Brașovului, ……….tipărirea unei Evanghelii românești.” Această carte avea litere și podoabe imitate după Evanghelia lui Neagoe-Vodă, era menită românilor din Ardeal și Ungaria. Au urmat Apostolul la 1563 și o Evanghelie, în care erau adaosuri necesare preoților pentru predică,tipărită la 1564. Toate aceste lucrări aveau un puternic caracter reformat și calvin. Ca urmare s-a dezvoltat biserica reformată a românilor de peste munți și apariția unor episcopi precum „Gheorghie din Sângiordzul Bistriței”, „episcop calvinesc, numit și ocrotit de Cârmuire….. cel d'intâiu «episcop al românilor în Ardeal».”
Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului


„În Țara Românească și în Moldova, mișcarea luterană și cea calvină nu pătrunseră nici în cea mai slabă măsură. Dar spre aceste țeri se îndreaptă în curând avântul catolicismului, care trezindu-se din cea d'intâiu toropeală a sa, își statornicise dogma la Conciliul din Trident și, prin misionari energici ca un Solikowski în Polonia, un Possevinius în Moscovia, căuta să cucerească  în Răsărit țeri cu care să se despăgubească pentru pierderile suferite în Apus.” „Domnia a doua a lui Petru Șchiopul ținu nouă ani de zile, și ea înseamnă începutul infiltrației catolice.” Propaganda catolică s-a desfășurat prin intermediul iezuiților și franciscanilor. Astfel „Ieronim Arsenghi, Grec unit din Chios, care avea mulți compatrioți printre negustorii din Iași, fu ales episcop latin al Moldovei, acordându-i-se și situația mai înaltă de «vicariu apostolic». I se dădu reședință la Bacău.  „iezuiții fuseseră așezați la Iași și prin părțile vecine, cum e Cotnariul, unde li se dădu și din vinurile domnești, iar Franciscani se aflau răspândiți în satele dela munte, aflându-și mănăstirea la Bacău.” Movileștii au fost mari partizani ai legăturilor cu Polonia catolică unul dintre frați Mitropolitul Gheorghe Movilă  a trecut la confesiunea catolică în timpul exilului său occidental alături de Petru Șchiopul. „Domnul Moldovei ca și al Țerii-Românești, primia în Constantinopol miruirea din partea căpeteniei recunoscute a ortodoxiei, care-l privia ca pe un urmaș,slăbit, umilit și trimes în surgun departe peste Dunăre, al Împăraților «bine-credincioși»și«de Dumnezeu încununați»ai trecutului bizantin.” „Totuși mai mult din lipsă de bani decât de Mândrie, Patriarhia constantinopolitană avea nevoie de țerile dunărene, care o uitaseră așa de mult.” „Pentru aceia venise în părțile noastre , bine primit și în Bucureștii lui Mihnea Vodă și în Iașii lui Petru Șchiopul, Patriarhul strângător de pomeni Ieremia. Afacerile Patriarhiei rămăseseră în seama «dascălului», a lui Nichifor Parhaisos, «cântărețul, vicariu, patriarhal»,a cărui mână se dovedi prea darnică pentru Visteria aproape secată a Ecumenicului flămând. Nichifor îngriji, după întoarcerea lui Ieremia, de interesele lui Aron-Vodă al Moldovei, și prin stăruințele lui Petru Cercel își află sfârșitul în apele Mării. La 1593 el ar fi împiedicat, dacă este să-l credem, planul lui Sinan-Pașa, Marele Vizir, de a face pașalâcuri din țerile noastre.” „La sinodul din Iași (17 August 1595), pentru înfrânarea propagandei catolice în Ținuturile rusești și românești, se adunară poate episcopii ruteni ……Se vor mai fi adunat Vlădici, poate moldoveni….Afară de aceștia toți, Țara-Românească era reprezentată prin Mitropolitul Mihail.” „Hotărârile sinodului de la Iași nu ni s'au păstrat, dar putem bănui lesne cuprinsul lor… pentru a împiedica silințele spre Unire ale misionarilor catolici.”


Mănăstirea Sucevița