luni, 31 octombrie 2011

ÎNCEPUTURILE METALELOR (IV) Metalele cunoscute în antichitate


În introducerea la versiunea franceză a lucrării în 4 volume: „TRAITÉ COMPLET DE MÉTALLURGIE” de Dr. J. PERCY - PARIS 1864-1867, ing. E. PETITGAND și A. RONNA au întocmit o succintă, dar elevată istorie a obținerii și utilizării metalelor.  În cele ce urmează voi continua să prezint câteva fragmente semnificative referitoare la cele șapte metale cunoscute în antichitate cu detalii despre cupru și fier. Între paranteze am postat mici comentarii, menite să clarifice unele noțiuni din textul de bază.





CUPRUL                                                                                                                                                      „Ca şi aurul sau argintul , cuprul se găseşte în natură în stare nativă. Dacă potrivit poeţilor şi istoricilor, cuprul a precedat fierul, se ştia că dacă este călit are aproape aceleaşi calităţi ca și acesta, fiind utilizat la fabricarea armelor  şi a uneltelor agricole. Eroii lui Homer aveau arme din cupru. Oamenii posedau: „arme de cupru, case de cupru şi munceau pământul cu unelte de cupru; fierul negru nu exista.” Lucreţiu a tradus aceste versuri din Hesiod: „utilizarea cuprului de către om a fost cunoscută înaintea celei a fierului, cuprul întoarce suprafaţa  pământului, cuprul împrăştie valurile de  combatanţi făcându-le mari răni”. Solul Greciei era bogat în mine, mărturiile sunt numele atât de frecvente: Chalce, Chalcis, Chalcitis , date unor insule şi oraşe şi care nu pot deriva decât din  χαλκος care înseamnă în grecește cupru. Că acest metal era din abundenţă în Chalcis din Eubeea, era renumită prin bogăţia sa în cupru; locuitorii insulei aveau abilităţi în elaborarea sa şi orgoliul de a fi primii descoperitori.(Strabon). Se citează o celebră mină situată deasupra lui Cistheme, oraşul Troade,(vechi oraș în Asia Mică având la nord Marea Marmara, la sud golful Edremit, cu vedere spre insula Lesbos ) în interiorul pământurilor.(Strabon). Lidienii s-au stabilit pe coastele Umbriei maritime, unde minele de cupru erau răspândite,  au dobândit numele de Etrusci, o reputaţie de abilitate care se menţine mult timp sub dominaţia romanilor, pe care i-a învăţat procedeele de topire, transmise mai târziu în toată Italia. La început romanii nu aveau decât cuvântul aes pentru a desemna cuprul în stare pură sau aliat. Prin extensie acest cuvânt  desemnează de o manieră generală, semnificaţia schimbului :  aes publicum,  aes alienum, cum s-ar spune banii publici sau banii altora. Cu cinzeci  şi şapte de ani î.Hr. romanii, stăpânii Ciprului, imprimă exploatării minelor o astfel de activitate încât cuprul se răspândeşte în tot imperiul. Produsele din cupru erau atât de importante încât Herode a oferit lui Auguste (Caius Octavius Thurnius, primul împărat roman) suma de trei sute de talanţi, ca o donaţie pentru jocurile poporului roman. Împăratul i-a acordat jumătate din veniturile minelor din insulă şi dreptul de a administra cealaltă jumătate. Cuprul din Cipru a devenit exclusiv în utilizare, cuvântul aes a fost limitat la cyprium. Acest cuvânt a fost atribuit de anumiţi scriitori zeiţei Venus numită şi Cypris. Cuvântul cuprum de unde s-a format cuvântul cupru a fost adoptat mai târziu. Acest metal cu numeroase întrebuinţări la romani care fabricau: brăzdare de plug, topoare, săbii, vârfuri de lance şi alte arme; se poate crede că ei exploatau zăcăminte considerabile, nu numai în Cipru, dar şi în Spania, Africa şi în Armenia. Ca şi egiptenii şi grecii, romanii forjau cuprul şi aliajele sale, ştiau să-l durifice ca urmare a unor recoaceri succesive, pentru a-l căli şi a-i da ascuţirea oţelului. Pentru călire romanii procedează cu aceleaşi mijloace ca şi pentru fier. Comentatorii lui Hesiod: Proculus (uzurpator în anul 280 al împăratului roman Marcus Aurelius Probus 276-282), Tzetzes (poet bizantin, 1110-1180) şi Moschopule (scriitor bizantin secolul XIV) fac ca afirmaţiile sale să fie crezute. În rest călirea fierului era aceiaşi ca în timpurile lui Homer pentru că nemuritorul poet a găsit următoarea comparaţie: „când un om dedicat prelucrării metalelor cufundă într-o apă rece un topor mare sau o secure care fâsâie cu violenţă, îi comunică o virtute deosebită (căci este pentru fier o nouă forţă)”. Eustathe (probabil Eustathe de Antiohia, teolog și episcop în secolul III-lea) în comentariul său adaugă: „a fost un timp în care cuprul este  durificat prin călire pentru a servi la fabricarea armelor.” La rândul său Pausanias (istoric și geograf grec din secolul II, autor al lucrării „Descrierea Eladei” în 10 cărți.) afirmă următoarele: „cuprul de Corinthe este cufundat în apă,în timp ce el este aprins şi dogoritor”. Vergilius, în sfârşit prezintă Ciclopii lansând în apă cupru sfârâind  îndepărtat de la forjă”. Cu ocazia unei discuţii care a avut loc în 1751 la „Academie des inscriptions et belles-lettres”, asupra unor săbii de cupru şi un vârf de lance descoperit la Gensac, contele de Caylus care atribuia aceste fragmente fabricaţiei romane a cerut chimistului Geffroy să facă câteva încercări asupra călirii cuprului. „Eu am cercetat, spune Geffroy să imit duritatea şi ascuţişul unei săbii romane şi eu cred că nu am avut reuşite rele.” Abatele Barthelemy a stabilit pe baza mărturiilor autorilor antici, că primele arme ale grecilor au fost de cupru, că armele de fier s-au introdus în războiul Troiei, fără să excludă totodată altele, dar că în secolele următoare, armele de cupru nu mai sunt deloc menţionate ca fiind în uz. Acestea nu au împiedicat pe academicianul Mongez să respingă în lucrarea sa: „Memoires sur le bronze des anciens”(„Memorii asupra bronzului din vechime”) opinia referitoare la călirea cuprului susţinută de Buffon. Mongez pretinde că departe de a durifica metalul călirea îl înmoaie şi nici un scriitor nu a menţionat o operaţie asemănătoare. Căpitanul de artilerie Caron, ale cărui cercetări asupra fabricării şi compoziţiei oţelurilor atrag atenţia metalurgiştilor, au venit să confirme rezultatele precedente anunţate de Geffroy. Săbiile de bronz călite de Caron după procedeele vechi fără îndoială retează perfect lemnul cel mai dur şi taie lingourile de zinc fără să ciobească lama.  Este deci cert că bronzul este călibil. Printre aliaje cuprul de Corinthe a fost cel mai celebru, fiind compus din cupru, aur şi argint în proporţii determinate. Sunt trei tipuri de metal corintian: „unul dominant care era alb, altul care avea culoarea maro-roşcată a aurului şi a treia era compusă din trei metale în proporţii egale.” (Pliniu cel Bătrân)  Numele generic de aurichalcum era aplicat diverselor aliaje, cel mai apreciat era acela cu zinc şi cupru roşu. Strabon traversând Misia povesteşte: „se găseşte în împrejurimile Andirei o piatră care arsă devine fier, apoi după calcinare în cuptor cu un anumit pământ, ea distilează un fals argint, această piatră unită cu cuprul devine numele unui aliaj pe care unii îl numesc Orichalque; se produce argint fals împrejurimile lui Tmolus (munte în Lydia, care a fost un regat în Asia Mică ). (Strabon) Un pasaj din „Recits merveilleux” ne artă de asemenea: „cuprul Mosynaeques (după numele unor populații care locuiau pe ţărmurile Pontului - Euxin) este foarte strălucitor şi foarte alb, nu pentru că staniul cu care este amestecat, dar pentru că el este amestecat cu un sort de pământ din această regiune şi că metalul trebuie calcinat cu acesta” Trebuie să credem aceste citate că anticii ştiau să fabrice alama direct cu ajutorul calaminei şi a minereurilor de Cipru; piatra care poate produce fier, falsul argint şi care transformă cuprul în alamă era calamina (un silicat natural de zinc), iar aliajul Mosnaeques era o simplă alamă din topirea simultană dintre minereurile de zinc şi de cupru. Analiza unui număr mare de medalii  bătute de împăraţii romani ne arată că proporţia de zinc în cupru  este de 15 la 20% (dr .J. Percy, profesor englez la „Școala guvernamentală de mine” din Londra în sec. al XIX-lea) care va fi confirmată de cunoaşterea amănunţită a proprietăţilor zincului în stare metalică pe care se presupune că  au ignorat-o anticii.  Nu este nicio îndoială precum că atât grecii, cât şi romanii, nu au ridicat fabricaţia aliajelor de cupru la un grad de superioritate pe care noi  îl căutăm astăzi, în compoziţia bronzurilor statuilor noastre.


FIERUL                                                                                                                                                                Hesiod ne asigură că utilizarea cuprului a precedat celei a fierului. Proculus adaugă în comentariul său: ”călirea cuprului s-a pierdut, oamenii vin astfel să utilizeze fierul pentru armele lor de luptă.” Mai mulţi scriitori au adus mărturii istorice, au încercat să justifice prioritatea prelucrării cuprului faţă de cea a fierului. Caylus (anticar francez, colecționar de monede și alte obiecte antice pe care le descrie și le include în colecția regală de la începutul sec. al XVIII-lea) insistă pe facilitatea de topire şi deformare, în timp ce fierul nu era decât aparent în mine, nici în surplus, nu era cunoscut nici în Grecia, nici în Asia, nici în partea Africii frecventată de antici. Buffon (Georges Louis Leclerc Conte de Buffon, 1707-1788, naturalist francez, matematician și autor de enciclopedi,i autorul unei monumentale lucrări „Histoire naturelle” – „Istoria Naturală”) adaugă că minereurile de fier erau mai dificil de topit, au trecut secole înainte să se găsească mijloace de a le reduce. „Peruvienii şi mexicanii nu aveau procedee de prelucrare decât  pentru aur, argint, cupru şi nu pentru fier. Primii noştri părinţi pentru acest motiv au prelucrat şi  întrebuinţat  cuprul naturii vechi; pentru acest lucru pe care noi îl găsim plauzibil, cuprul primitiv din Europa, ca şi din Asia a fost consumat pentru necesitățile vieții de zi cu zi, ceea ce  a făcut locuitorii din aceste două părţi ale lumii, popoare vechi civilizate, faţă de Africa şi America, unde oamenii sunt mai noi, unde astăzi s-au găsit blocuri enorme de cupru, care nu aveau nevoie decât de o primă topire pentru a da un metal pur.” (Buffon - „Istoria Naturală”) Uşurinţa cu care se oxidează fierul, obstacolele apărute în topirea minereurilor sale, au contribuit evident la neglijarea unui material, ale cărui caracteristici şi proprietăţi diferă faţă de alte  substanţe metalice. Totuşi nu este mai puţin adevărat că fierul a fost semnalat din timpuri străvechi. Evreii glorifică pe Tubalcain  pentru invenţia sa pe care grecii o atribuie zeului Vulcan; el a învăţat oamenii să  forjeze arme de fier, înaintea potopului lui Deucalion (După potopul pe care Zeus l-a dezlănțuit împotriva oamenilor,Deucalion şi cu soţia sa, Pyra, ajutaţi de Themis, au creat oameni. Zeiţa Themis i-a spus lui Deucalion, prin vis, că din pietre se vor naşte oameni, ei au ascultat. Din mâinile Pyrei ieşeau fete frumoase, iar din mâinile lui Deucalion ieşeau băieţi puternici.) Fără să aprofundăm aceste legende, este probabil ca aceste date să fie îndepărtate de cunoaşterea acestui metal; se poate completa mai mult preţul, căci făcând să intervină Divinitatea în munca sa şi când aceasta vine să dirijeze forjele Ciclopilor, este o manieră de a descrie dificultăţile pe care simplii muritori trebuie să le învingă pentru  a le modela. În fruntea popoarelor care practică acest meşteşug, se pot cita Asirienii: „pentru a-i da o formă elegantă obiectelor din fier ei le acoperă cu bronz.”  Layard (Sir Austen Henry Layard, 1817-1894, a fost un arheolog britanic, istoric specializat în scrierea cuneiformă, cercetător al ruinelor asiriene de la Nimrud ) a relatat despre săpăturile de la Ninive şi Babilon unde au fost găsite numeroase probe, unde fierul era învelit în cupru, și nu a suferit nicio alterare; astfel că l-am putea poliza. Egiptenii continuatorii civilizaţiei Asiei orientale utilizau fierul la construcţiile lor gigantice. Scriitorii antichităţii încă sub vraja ficţiunii şi dincolo de informaţiile fără precizie, care se raportau la o istorie mitică a acelor epoci confuze confirmă ceea ce noi am văzut deja, să atribui topirea minereurilor de fier Dactilelor din Ida, Chalybelor Pontului Euxin, care vin să rivalizeze în Creta cu Ciclopii, cei mai celebrii dintre aceste fiinţe simbolice, iniţiatorii unei arte  provocată de noi nevoi. Fenicienii, în raport cu toate ţinuturile lumii vechi prin comerţul lor întins, erau departe de a ignora aplicaţiile fierului. Primul repertoriu al cunoştinţelor umane, Biblia ne-a lăsat mărturii de necontestat ale prelucrării fierului şi oţelului în Egipt, ca şi la Theba şi Athena prin intermediul egiptenilor. În timpul autorului Pentateuque, (tema Pentateuque desemnează cele cinci cărți ale Bibliei, numite cele cinci cărți ale lui Moise: Facerea, Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronul) fierul a servit la fabricarea săbiilor şi a uneltelor tăioase. Un pasaj din capitolul 8 al Deuteronomul (cartea reînnoirii legilor) lasă să se înţeleagă preţul pe care l-au ataşat acestui metal. În descrierea sa despre pământul făgăduinţei, Moise spune izraeliților: „este un pământ unde pietrele sunt de fier şi unde se poate extrage cupru din munţi, el este cel ce ne apără pentru a construi altarul Domnului, pietrele de fier erau extrase chiar dacă el este pângăritor; însă cu 830 ani î.Hr. fierul a fost utilizat la construcţia templului lui Solomon. Fierul este de asemenea preţios în Grecia în epoca războiului Troiei, pentru că Achille transmite un bulgăre de fier învingătorului jocurilor celebrate cu ocazia funerarilor lui Patrocle. (după Homer) Progresele secolelor următoare au fost evidenţiate prin faptul că Alyatte, regele Lydiei, a oferit oracolului din  Delfi  o bucată de fier cu o execuţie perfectă, care a fost considerată demnă de a figura printre prezenţele cele mai bogate ale oracolului. (Herodot). În Sparta Lycurgue (legislator mitic al Spartei) a proscris aurul şi argintul pe teritoriul republicii şi decretează utilizarea fierului pentru monede; grecii le răspândesc în coloniile lor şi în insulele vecine; le sudează în insula Chio (Herodot). Din Grecia arta forjării a trecut în Italia, în Spania şi în Africa. Cele mai lăudate sunt minele de fier de la Noricie (Ovidiu), sau cele nu mai puţin faimoase din insula Elba, exploatate acum 700 ani î.Hr. (Vergiliu). Cartaginezii au înlocuit cuprul prin fier la munca în mine. Recent (sec. XIX-lea) s-au găsit în Spania (Estramadura) într-o galerie a unei mine de plumb argentifer (la 110 m de la suprafaţa solului), târnăcoape de miner din fier, îngropate în dezordine cu medalii cartagineze; aceste târnăcoape sunt cu granulaţie oţelită, de o remarcabilă calitate. În rest se cunoaşte perfect  de la o dată foarte îndepărtată, acţiunea fondanţilor asupra minereurilor de fier.  Autorul  lucrării „Recits merveilleux” ne învaţă că  Chalybes,  topind fierul, aruncă în el piatra numită pyromaque, care se găsea din abundenţă în ţara lor.  Aristot confirmă acest detaliu iar Theophraste spune la rândul său: „Astfel că pietrele pyromaques şi pietrele de var intră în fuziune cu metalul în care topitorii le adaugă.”  Se poate  presupune după natura minereurilor şi forma cuptoarelor că se poate compara aceste operaţii uzuale că la aborigenii din India şi Africa oţelul a fost descoperit înaintea fierului. Această circumstanţă explică lentoarea dezvoltării siderurgiei la antici. Pretutindeni, în coloniile romane, se regăsesc vestigii ale utilizării fierului şi ale topitoriilor. Astfel s-a descoperit în 1783, în împrejurimile Brecknock (Ţara Gallilor) piloni susţinând vechi băi romane şi s-au găsit în tubulaturile acestor băi bare de fier moale de patru picioare lungime. Cercetătorii  Hodgson, Wallis etc. nu lasă nicio îndoială asupra existenţei unui număr considerabil de topitorii în comitatele Durham şi Northumberland.  Grămezile de zgură care există încă în văile Reed şi Tyne. Vestigii asemănătoare se regăsesc în Pirinei şi pe coastele Spaniei şi ale Carthaginei,  la Almeria. Suntem îndreptăţiţi să spunem că utilizarea fierului în vechime a fost relativ limitată, pentru că oferea minereurilor sărace o mare dificultate de prelucrare iar fierul se alterează rapid sub influenţele atmosferice.”


Piatră funerară găsită la Ghelari (Hunedoara) pe care scrie : „NATUS  IBI , UBI FERRUM NASCTUM” („NĂSCUT ACOLO UNDE SE NAȘTE FIERUL”) după: Rusalin Isfanoni, "Padurenii Hunedoarei" - Editura "Mirabilis" 2006





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu