În secolul XVI-lea se constată în Țara Românească același
avânt al tiparului, cât și a construcției de biserici. Astfel Mircea Ciobanul (domnitor
al Țării Românești între 1545-1552, 1553-1554, 1558-1559 ) ctitorește biserica
Curții Domnești, Alexandru (Alexandru II-lea Mircea 1568-1577) „zidește la
1577, biserica din București, care după ce a primit trupul lui Vlad, fiul lui
Mihnea - Vodă și nepotul de fiu al celui d'intâiu ctitor, s'a chemat biserica Radu
–Vodă, după Radu fiul lui Mihnea. La sfârșitul veacului, Mihai Viteazul făcu
biserică nouă de piatră pe locul unde fusese din vechiu locașul de închinare de
lângă cetatea Dâmboviței, Scaunul domnesc al Bucureștilor de odinioară. În
cealaltă reședință, a Târgoviștii, făcu o biserică domnească a Curții”. „Pătrașcu
(1554-1557 cunoscut ca Pătrașcu cel Bun sau Petrașcu –Vodă) însușii, care muri
la Râmnic, unde nu era încă reședință de episcop, dădu acestui oraș pe la 1557,
biserica Sf. Paraschive.” La Câmpulung văduva lui Mircea Ciobanul, Chiajna, fiica lui
Petru Rareș, a ctitorit biserica domnească Sf. Nicolae. Iorga amintește și de
mânăstirile Plumbuita (ctitorită de Alexandru –Vodă după Iorga, sau de Petru
Vodă fiul doamnei Chiajna la 1564), Aninoasa (Argeș) și Tutana (1582). Marile familii
boierești își au și ele ctitoriile lor unele servind ca necropole. Astfel „Buzeștii
își fac necropolă la Căluiu; Goleștii, alt neam mare de boieri, care a dat pe
puternicul Ivașco și pe viteazul Albu, își înalță mănăstirea lor la Vieroș
lângă Pitești, în 1572-3” ….„față de mănăstirile domnești, puține și mari, ale
Moldovei strâns unite supt mâna Domnului, Țara –Românească aduce mănăstirile
multe și mici, în numărul cărora se vădește puterea unei boierimi care a scăpat
din puterea Domnului și iea pentru sine, supt toate raporturile, viața
deosebitelor Ținuturi.” Tiparul slavon învie în Țara Românească „supt Alexandru Mircea și evlavioasa-i Doamnă
levantină Ecaterina”. „Diaconu Coresie, un Român, care lucra însă, cum se va
vedea, peste munți, în Ardeal, și urmașii săi în meșteșug dau, într'o slovă mai
măruntă și urâtă, cu rânduri strâmbe, pentru Alexandru însușii și fiul său Mihnea,
epitropisit (tutelat, condus) de mama sa,
Evanghelia (1562, 1583, 1588), Sobornice
de slujbe la anumite serbători 1568.1580), o Psaltire (c.1576; alte ediții 1580, 1588), un Octoih,în două părți (1574-5) și un Octoih mic (1578). Se înoia astfel seria cărților de slujbă ale
tipăriturilor dela începutul veacului al XVI-lea, și, numărul bisericilor fiind
acum cu mult mai mare, se lămuresc cele două sau trei ediții pe care le au
unele din aceste cărți.” Dintre vlădicii munteni ai veacului XVI-lea, Iorga
acordă în lucrarea sa o deosebită importanță Mitropolitului Serafim „care se
ivește la 1576-8”. „Serafim era un cleric învățat, care a putut da unuia din
preoții cărturari dela Brașov, Mihai fiul lui Dobre, cunoscător de carte sârbească,
acel Tâlc slavonesc de Evanghelie din care s'a făcut Cazania românească, tipărită la 1581. Supt el s'a scris frumos
Evanghelia slavonă, chipurile lui Alexandru și lui Mihnea, care a trecut în
Moldova și a fost dăruită la 1605 de Ieremia Movilă ctitoriei sale Sucevița. La
marginea Bucureștilor, pe aceiași vreme, la 1587, Logofătul (marele logofăt Dan,
din timpul domnitorului Mihnea al II-lea Turcitul, Domnitor al Țării Românești între 1577-1583,
1585-1591) începu o mănăstire pe care o isprăvi numai nepoată-sa Vișana, fiica
lui Marcu Armașul sau Mărcuță, după care și mănăstirea se zice a Mărcuțăi sau
Mărcuța.” Un interesant capitol (al XIII-lea) consacră Iorga legăturilor
bisericii muntene cu Patriarhia din Constantinopol în timpul lui Mihai
Viteazul. „Încă pe la 1580 vicarul patriarhal Nichifor Parhaios trecu prin Țara
- Românească și Moldova, pentru a strânge bani și, iarăși, pentru a se asigura
de supunerea către Partiarchie a țerilor noastre și a celor rusești. Veni apoi,
la 1586, însușii patriarhul constantinopolitan, Ieremia, abia întors în Scaun.
La curtea lui Mihnea – Vodă și a lui Petru Șchiopul, Ecumenicul fu primit cu
cele mai mari semne de cinste.” „de pe urma călătoriei lui Ieremia rămase
pentru noi numirea în 1592 a lui Nichifor ca «exarh»(arhiereu însărcinat să
controleze mănăstirile) pentru părțile noastre, pe care, cum se va vedea, le
amenința și noua propagandă catolică.” „strângerea legăturilor cu
Constantinopolul se explică, de altminterea, și altfel. Asupra țerilor noastre
de pe la 1560 înainte se întinde, tot mai puternică, înrâurirea Cantacuzinului
Mihai, zis Șaitanoglu.” „El numea și scotea, după voie, pe Domni și Patriarhi,
și lui îi datori deci Ieremia numirea sa la 1572.” „Supt disciplina
constantinopolitană și în sensul culturii nouă românești, care străbătuse și în
biserică, se dezvolta acum Biserica Țerii – Românești. Noua eră slavonă,
începută prin întemeierea Bistriței, încetase deci în locul ei de obârșie.”
|
Biserica Curtea Veche
În partea VI-a „Curentul
nou slavon în Moldova” Iorga descrie dezvoltarea bisericii Moldovei în timpul
lui Petru Rareș „energicul și ambițiosul Domn al Moldovei”. „Numai cu Doamna
Elena începe, alături cu ridicarea și împodobirea bisericilor și mănăstirilor,
și un nou lucru de cărturie.” „Doamna și soțul ei, sfătuit de dânsa, găsiră
omul potrivit pentru a săvârși marea prefacere culturală.” Este vorba de Macarie fost egumen la Neamț,
„unde se mai păstrau tradiții de cărturie slavonă” acesta a ajuns episcop de
roman în 1531. Macarie a lăsat o bogată operă literară. „Macarie fu îndemnat a
scrie o cronică bogată de către Domnul său cel d'intâiu și mai iubit și de
către ctitorul mănăstirii Humorului, Logofătul-cel mare Teodor (Bubuiog, între 1530-1535)”
„era pe atunci încă egumen de Neamț, și, aducându-și aminte de toate epitetele
de laudă ale istoriografiei bizantino-slave dela curtea Împăraților și Țarilor,
ieromonahul Macarie, «cel din urmă dintre călugări», îmbrăcă în acest strălucit
veșmânt de retorică, împrumutată mai ales dela vestitul autor de cronograf
bizantin Constantin Manase, faptele celor doi d'intâiu urmași a lui Rareș
bătrânul, isprăvindu-și lucrul numai în Mart 1542.” Lui Macarie care a avut
mulți ucenici „ca unul ce s'a învrednicit a i se zice: «dascăl al Moldovei». „Când
Vodă Lăpușneanu făcu mănăstirea cea nouă a Slatinei, el așeză în ea ca egumen
întâiu pe «Iacov ce se chema și Molodeț» (tânărul în slavonă)….Între călugării lui era și un Isaia,
copist cu hărnicie și pricepere, care ni-a păstrat cronica putneană în formă
prescurtată, puind-o în legătură cu encomiile (elogiile, laudele) lui Macarie
și ale urmașului său, despre care se va vorbi îndată. Isaia copie înainte de
1561, și un cronograf până la 1425, o cronică bulgărească, una sârbească, pe
aceleași foi dintr'un sbornic (compilare,
adunare de fapte din diverși autori având ca rezultat o lucrare nouă) de
cuprins teologic scris de Roman diacul dela Baia. Bun cunoscător de slavonește,
Isaia fu făcut episcop de Rădăuți” „cel mai vechiu ucenic a lui Macarie a fost
Eftimie, care stătea în fruntea mănăstirii Neamțului la începutul Domniei
Lăpușneanului, în 1553, Decembre…. «Alexandru –Vodă cel Nou» își căpătă astfel
cronica sa, în același stil aproape în care Petru Rareș fusese lăudat pentru
toate isprăvile sale de Vlădica Macarie.” „Cu Teofan, (mitropolit elogiat de
Iorga), cu Eftimie de Neamț, cu Isaia se mântuie curentul slavon în Moldova.
Alte înrâuriri și alte nevoi dădură după 1580 altă înfățișare Bisericii din
principatul Moldovenesc.”
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu