MIEZUL IERNII

O frumoasă poezie adecvată unui ianuarie 2017, după viscol Vasile Alecsandri - Pasteluri Miezul iernii În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit, Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare. Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios Ca înaltele coloane unui templu maiestos, Şi pe ele se aşează bolta cerului senină, Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină. O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii. Munţii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare Unde crivătul pătrunde, scotând note-ngrozitoare. Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas; Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă - nici un pas; Dar ce văd?... în raza lunii o fantasmă se arată... E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată! După: http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/mezul.php

GUVERNUL ROMÂNIEI din 1923

GUVERNUL ROMÂNIEI în 1923

Președintele Consiliului: Ion I. C. Brătianu

Secretar general al Consiliului: Constantin I. C. Brătianu

MINISTERE:

Afaceri străine: I. G. Duca;

Comunicații: general Traian Moșoiu;

Culte și Arte: Constantin Banu;

Domenii și Agricultură: Alexandru Constantinescu;

Finanțe: Vintilă I. C. Brătianu;

Război: General G. Mărdărescu;

Industrie și Comerț: B. Sassu;

Interne: General Arthur Văitoianu;

Justiție: Ion Th. Florescu;

Instrucției Publice: Doctor C. Angelescu;

Lucrărilor publice: Doctor Aurel Cosma;

Muncă, Prevederi Sociale și Sănătate Publică: G. Mârzescu;

Ministrul Basarabiei: I. Inculeț;

Ministrul Bucovinei: Ion Nistor;

DIRECȚII:

Generală a Căilor Ferate: Tancred Constantinescu;

Porturi și Căi de Comunicații pe Apă: G. Popescu;

Serviciul Maritim Român: Comandor Popovăț;

Poștă, Telegraf și Telefon: Ing. M. Cerkez;

Poliție și Siguranță: Romulus Voinescu;

Generală a Serviciului Sanitar: Doctor Ion Bordea;

Generală a Teatrelor: Al. Mavrodi.

După : „Almanach du High-Life” 1923, Edité par L’„Indepéndance Roumaine”, Bucarest, pag.132-135 - http://www.digibuc.ro.

Parlamentul României Mari 1923

Parlamentul României Mari 1923

Componență bicamerală compus din:

-       198 senatori;

-       368 deputați

Senatul avea în componență pe: Principele Moștenitor Carol de România (Carol al II-lea), din Biserica Ortodoxă: Mitropolitul Primat Miron Cristea, devenit în 1925 Primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, inițiator al construcției Catedralei Neamului;  Mitropoliții: Moldovei și Sucevei Pimen, Bucovinei Vladimir, Transilvaniei și Banatului Nicolae Bălan, Arhiepiscopul de Chișinău și Hotin, Episcopii de: Râmnic și Noul Severin, Roman, Buzău, Huși, Argeș, Arad, Dunărea de Jos, Oradea Mare, Vad și Feleac și Cluj; din Biserica greco-catolică: Mitropolitul de Alba Iulia și Făgăraș Vasile Suciu, episcopii de Lugoj, Gherla Iuliu Hossu participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, viitor cardinal; Oradea Mare; din Biserica romano-catolică: episcopii  de Alba Iulia, Timișoara, Oradea Mare, Satu Mare, episcopul reformat de Cluj, Supraintendentul evanghelic de Sibiu și episcopul unitarian de Cluj.

Dintre personalități: Mihai Pherekide președinte al Senatului, Vasile Bianu medic militar, colonel și autor al unor „Însemnări din Războiul României Mari”, Constantin G. Dissescu avocat , profesor de drept administrativ și constituțional, 

Dumitru Drăghicescu filozof și sociolog, Iliescu Dumitru general,  Pangrati Ermil matematician și inginer,  Vespasian Pella jurist și diplomat director la „Revista de Drept”,  Emil Racoviță explorator, speolog și biolog, membru al Academiei Române, Sanielevici Iosif specialist în științe sociale, membru al comunității evreiești.

Camera Deputaților era condusă de George Orleanu. Dintre personalități: Ion Agârbiceanu scriitor, ziarist, preot greco-catolic devenit protopop de Cluj, membru al Academiei Române; Constantin Angelescu medic, profesor universitar, membru al Academiei Române; Alexandru Averescu mareșal al României; Ion I.C. Brătianu conducător al Partidului Național Liberal, prim ministru al guvernului; Vintilă I.C. Brătianu, ministru de finanțe în guvernul fratelui său; Constantin I.C. Brătianu (Dinu) secretar general al Guvernului; Ion Buzdugan poet, folclorist, basarabean, membru al Sfatului Țării, licențiat în drept și dr. în economie politică; Nicolae Petrescu Comnen diplomat, jurist profesor de economie și legislație industrială; Ioan Emil Costinescu medic viitor ministru al  sănătății și primar al Bucureștiului 1923-1926; Mircea Djuvara filozof și jurist, membru corespondent al Academiei Române; Alexandru G. Donescu viitor primar București în 1934-1938; I.G. Duca jurist ministru de externe în guvernul liberal din 1922, prim ministru asasinat  în 1933; Nicu Flondor primar de 3 ori al orașului Cernăuți; Grigore Nicolae Filipescu, jurist, inginer și ziarist; Ioan Theodor Florescu jurist ministru în guvernul liberal 1922-1923; Horia Furtună poet și dramaturg; Vasile Goldiș personalitate marcantă a Partidului Național Român , artizan al Marii Uniri de la 1918, membru de onoare al Academiei Române; Petru Groza personalitate controversată făcând parte din Partidului Național Român, Partidul Poporului al lui Averescu fiind și ministru fără portofoliu în 1921, deputat în 1922 al acestui partid; Pantelimon Halipa președinte al Sfatului Țării, militant pentru unirea Bucovinei cu România, a avut multiple funcții ministeriale; Emil Hațieganu jurist, membru al Partidului Național Român membru de onoare al Academiei Române; Ion Quintus Ionescu tatăl seniorului liberal Mircea Ionescu Quintus;   Nicolae Iorga strălucit istoric, profesor universitar, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român. Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei; Ion Inculeț absolvent de matematică și fizică, om politic președinte al Sfatului Țării în 1917 care a declarat Unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918, membru al Academiei Române; Traian Lalescu  matematician român, profesor universitar la București și la Timișoara. A fost primul rector al Școlii Politehnice din Timișoara 1920, membru al Academiei Române; Ioan Lupaș doctor în filozofie, istoric și om politic. Participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, membru în Marele Sfat, protopop de Săliște; Virgil Madgearu economist, sociolog eseist și jurnalist la Viața Românească,  membru al Academiei Române; Iuliu Maniu jurist deputat român de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României, președinte al Partidului Național Țărănesc , A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române; Istrate Micescu jurist, profesor universitar de drept civil și filozofia dreptului; Ion Mihalache învățător, om politic fondator al Partidului Țărănesc și din 1926 vicepreședinte al Partidului Național Țărănesc, prin fuziunea cu Partidul Național Român din Transilvania; Moșoiu Traian general fost ministru de război; Mustafa Hagi Mehmet membru al minorității turco-tătare; Ion Nistor istoric și unionist bucovinean, profesor și rector al Universității din Cernăuți, membru al Academiei Române; Ion Pillat poet, eseist și publicist, nepot al lui I C Brătianu, membru corespondent al Academiei Române; Augustin Pordea jurist  din Cluj participant la Marea Adunare de la Alba Iulia 1918; Ion Rusu Abrudeanu publicist; Constantin Stere jurist, scriitor membru în Sfatul Țării, membru postum al Academiei Române; Alexandru Vaida Voevod  medic, publicist și membru marcant al Partidului Național Român, prim ministru în 1920, 1932, 1933  și Ministru al Afacerilor Străine 1919 și 1932;  Arthur Văitoianu general Comandantul Corpului II Armată la  bătălia de la Mărăști, Prim-ministru în1919.

După : „Almanach du High-Life” 1923, Edité par L’„Indepéndance Roumaine”, Bucarest, pag.146-164 - http://www.digibuc.ro. Din care am selecționat o listă de personalități senatori și deputați completând biografia acestora cu date de pe net.

Acest parlament a elaborat în 1923, proiectul Constituției care a fost supus dezbaterii parlamentare. După ce a fost adoptată de Parlament, a fost promulgată de regele Ferdinand I la data de 28 martie 1923. A fost repusă în vigoare în 1944 până la 30 decembrie 1947, când a fost proclamată republica. Această constituție legifera principiul separării puterilor statului:                                  -

- puterea legislativă - exercitată de rege și Parlament; 

- puterea executivă - încredințată regelui și guvernului (format de partidul sau alianța care câștigă alegerile parlamentare);                                                                                                - puterea judecătorească - atribuită Înaltei Curți de Justiție și Casație și instanțelor de judecată.

Legea Minelor în 1924: (din care citez)

„ART. 1
Sunt şi rãmân ale Statului în toatã dezvoltarea lor, de la suprafata pana la orice adancime, zacamintele substanţelor minerale din care se pot extrage metale, metaloide sau combinatiuni ale acestora, precum şi zacamintele combustibililor minerali, bituminele, apele mineralizate în genere şi gazele naturale de orice fel, precum şi bogãţiile de orice natura ale subsolului.
Rãmân la dispoziţiunea proprietarului suprafeţei: masele de roce comune, carierele de materiale de construcţie şi depozitele de turba, fãrã prejudiciul drepturilor dobândite de Stat în baza legilor anterioare.
Izvoarele minerale şi apele subterane mineralizate, sau apele curative în genere, urmeazã regimul special prevãzut în aceasta lege.
ART. 2
Din punct de vedere al naturii drepturilor şi al condiţiunilor în care aceste drepturi vor fi acordate şi exercitate, substantele care formeazã obiectul prezentei legi se grupeazã în urmãtoarele clase naturale:
I. Combustibili minerali:
a) Cãrbuni: Antracit, huila, cãrbune brun, lignit;
b) Bitumine:
1. Solide: Substanţe asfaltoase naturale, ozocherita, sisturi bituminoase de orice fel;
2. Lichide: Petrol brut (ţiţei) cu gazele sale de zacamant şi derivatele sale naturale, precum şi orice alt bitum lichid;
3. Gazeiforme: Hidrocarburi gazoase care formeazã zãcãminte proprii.
II. Minereuri metalifere şi alte minerale şi roci, cat şi apele lor de cimentare, conţinând:
a) Platina, aur, argint, uran, radium şi elementele radioactive în genere, molibden şi elementele lor conexe;
b) Plumb, zinc, cupru, bismut, antimoniu, nikel, cobalt staniu, titan, selen, telur, cadmiu, sulf, tungsten, mercur şi metalele lor înrudite;
c) Fier, mangan, crom.
III. Minereuri de aluminiu şi în genere silicati aluminosi, magnezieni şi cu alte baze, minerale fluorifere, minerale cu bariu şi strontiu, ca: Bauxit, alunite, corindon comun, mica feldspati, caolin, magnezit, talc, asbest, fluorina, baritina.
IV. Grafit şi roce grafitoase.
V. Fosfati în genere: Fosfarite, apatite.
VI. Minerale cu toriu şi pamanturi rare: Monazita, torita, cerita şi alte minerale cu elemente rare.
VII. Pietre preţioase şi seminobile, ca: Diamant, smaragd, corindoni, beryll, topaz grenate, opal nobil, turmaline, agate, cristalul de roca cu varietatile sale colorate, succin (chilimbar) şi alte resine minerale.
VIII. Saruri şi ape sarate: Sare gema, saruri de potasiu şi alte saruri, fie asociate cu sarea gema în acelaşi zacamant, fie formând zãcãminte distincte; izvoare sarate şi ape sarate de zacamant cu iod şi brom; Sarea de mare, de lacuri şi lagune; Nitratii, horatii şi sarurile asociate.
IX. Gaze naturale, altele decât hidrocarbure gazoase ca: Bioxidul de carbon, gazele nobile şi orice alte gaze şi emanatiuni.
X. Izvoare minerale şi ape subterane mineralizate sau ape curative în genere; lacuri şi lagune mineralizate, namoluri.
XI. Turba.
XII. Mase de roce comune compacate sau formând depozite mobile, precum: Calcare, gips, gresii, conglomerate, nisipuri, pietrisuri, marne, argile şi orice materiale utilizate la construcţii sau ca ornament, precum şi la fabricarea materialelor industriale comune.”

Din: MONITORUL OFICIAL nr. 143 din 4 iulie 1924. (internet)

ION PILLAT ȘI HORIA FURTUNĂ O PRIETENIE LITERARĂ

Horia Furtună

Naștere: 21 iunie 1888, Focșani

Deces: 8 martie 1952

Liceul la Matei Basarab. Doctor în drept de la Facultatea din Paris. Deputat PNL de Ilfov. Profesează avocatura în București.  A luat o parte activă în redacția revistei Flacăra și Democrația atât în 1916, cât și la reapariția ei după război. În 1924 a reprezentat cu succes pe scena Teatrului Național din București, Făt-Frumos, 4 acte în versuri. Lucrează la două piese tot în versuri, intitulate: Păcală și Atlantis și la un poem: Simfonia pastorală. Între 1916-1918 ia parte la primul Război Mondial. Este luat prizonier de trupele germane. Eliberat în 1918, face carieră literară și mai ales politică, în special după 1920. Redactor al revistelor Flacăra și Democrația, în 1916, activitate continuată și după război. Deputat, prefect, director teatral, conferențiar la radio (1939—1947).  Autor de „feerii" dramatice (Făt-Frumos, Păcală). Traducător de numeroase texte ți de librete de operă. Pensionat în 1948. Moare la 8 martie 1952.

„O memorabilă prietenie literară a fost cea dintre Ion Pillat și Horia Furtună: în momentul apropierii lor (1910), la Paris, ambii frecventează teatre și expoziții de pictură; asistă la susțineri de doctorate în litere la Sorbona, participă la conferințele lui Bergson la College de France. Paralel cu pagini din Lautrémont și Gide, autorul „Visărilor pagîne” îi citește confratelui părți din poemul propriu, „Centaurii”; la rîndul sau, Horia Furtună îi declama fragmente din „Balada lunii”, text în lucru. După mai mult de trei decenii, evocarea „Alături de Ion Pillat” va fi, pentru autorul Baladei, prilej de autobiografie. Contactele pillatiene cu „Flacara” lui Constantin Banu au fost și ale lui Furtună; legăturile acestuia cu marginalizatul Macedonski vor fi și ale lui Pillat. Spiritual, degajat, volubil, expansiv, calamburist, autorul Baladei își urmează, uneori, prietenul la Florica și Miorcani; după întîiul război mondial, în casa lui Ion Pillat din București se întîlneau Ion Minulescu, Adrian Maniu, Mateiu I. Caragiale, Ion Barbu, frații Teodoreanu, Cezar Petrescu, Tudor Vianu, Perpessicius și, firește, Horia Furtună, care – dintr-un capriciu – își zice și semnează literar: Furtuna! …Orice lector inițiat știe că, impresionat de Balada lunii, Pillat o citează în excepționala  „Aci sosi pe vremuri”[1]. N-a fost altă mențiune mai benefică pentru memoria confratelui:

     « Iar cînd în noapte cimpul fu lac întins sub lună

      Și-am spus: „Balada lunii” de Horia Furtună,

      M-ai ascultat pe gînduri, cu ochi de ametist... »

      Balada însă nu e baladă, ci o amplă disertație compozită de peste cinci sute de versuri, imn, litanie și meditație despre Lună, din perspective mitice, istorice, interplanetare, în versuri de lungimi diferite, în funcție de efectul scontat. S-ar zice că titlurile celor patru părți, Selene, Diana, Bendis, Britomaris, corespund punctelor cardinale, dar e simplă aparență. Însemne ale Heladei și Romei alternează cu tablouri de Gange, de pe Bosfor ori din Antile, cu stepe și Sahare, trecînd de la Sierra Guadarama la un „Soare Alb de miazanoapte”. Legende de pe Nil, fabulații despre Titani, frecvente digresiuni culturale – de la Euripide și Praxitele, pînă la Shakespeare și Rembrand, pînă la Wilde și Carpeaux –, reflecții despre iubire și moarte, laolaltă cu alte date de mică enciclopedie, compun un mozaic verbal de o vivacitate prodigioasă. Iluminări de Victor Hugo, din Musset, din Eminescu și Macedonski, rezonanțe exotice ori din folclorul național sînt absorbite, asimilate și introduse în conotații noi, vizînd magicul, oniricul, celestul, sublimul selenar. Dar cîtă noutate reală e în toate acestea? Luna, personaj titular, provoacă o curată beție metaforică; acrobația verbală, precedînd Cioara lui G. Topirceanu, plictisește prin super-abundență, căzînd finalmente într-o mecanică goală. Selene e, pe rînd: „lampa lui Aladin”, „obrazul Ofeliei plutind pe lac de nuferi”, inspiratoarea lui Beethoven, „disc rotund și uriaș de miere”, „suveica fermecată”, „craniu luminat fantasmagoric”, „potir de aur”, stup „printre stelele albine”, „unghie de cornalină” și tot așa, în revărsări fără frînă. Fantezia, emfază, redundanță „toate acestea din  nota lui Rostand (citat în poem), pe atunci în mare vogă”

După:

Constantin CIOPRAGA - „AMINTIREA UNUI POET: HORIA FURTUNĂ (cinci decenii de la moarte)”

http://convorbiri-literare.dntis.ro/CIOPfeb3.html

 

---

[1]  „Aci sosi pe vremuri” –  considerată una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română.

I.L.CARAGIALE

Cum a murit Caragiale super fericit, făcând amor cu fiica lui Barbu Ștefănescu Delavrancea!

Se adunară 103 ani de la moartea lui Nenea Iancu. Unii zic c-ar fi blasfemie, alții jură că povestea e adevărată și că Moș Virgulă ar fi supărat dacă nu s-ar istorisi așa cum a fost ea. Zice-se că în noaptea de 9 iunie 1912, Cella Delavrancea, în etate de 25 de primăveri, i-at fi mulțumit în stilul său domnului din Haimanale pentru faptul că avea grijă de dumneaei. Cu alte cuvine, I.L. Caragiale ar fi murit cu zâmbetul de buze... 

Povestea e știută. Caragiale, marele Caragiale, supărat pe țară, decide să se stabilească la Berlin. Nu vrea să aleagă Parisul. Stă mai mult în casă. Cu toate acestea, ”Minte-ai era ageră și nu se odihnea niciodată”, avea să zică Ecaterina Logadi, fiica dramaturgului. Stătea de cinci ani pe aici când Barbu Ștefănescu Delavrancea, bunul său prieten, fost primar peste București, îl roagă să aibe grijă de a sa fiică, Cella. Fata susținea turnee pianistice prin Germania, Conu Iancu avea grijă să nu i se întâmple ceva rău. 

Caragiale prinde drag de ea. ”Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticește un monstru sălbatic: Arta”, zice după ce o ține, sub a sa aripă, vreo patru ani.. Copilul minune posedă vreo 21 de primăveri. Aici intervin vorbele lui Alexandru Piru, care a afirmat, la o întâlnire cu studenții, în Aula Universității Craiovene, că deține povestioara chiar de la marele George Călinescu, al cărui asistent fusese. ”Înnoptând în diverse hoteluri, între cei doi s-a legat o idilă sfârșită, până la urmă, tragic”, sunt vorbele lui Piru.

N-a mai coborât să asculte fuga lui Bach... 

Nenea Iancu are 60 de ani. În noapte aceea, din camera sa, unde intra puțină lume, se aud zgomote și o tuse puternică. Soția, obișnuită cu așa ceva, nu intervine. Povestește Cella. ”Într-o dimineață, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică și grea”...

”Apoi, dintr-o dată, se aude un țipăt” - contină Cella. ”Ușa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă cerispată pe cearșaf, capul dat pe spate, fața albă, ochii ficși. Îngrozită, soția lui privea. Văzuse că nu apăruse, ca de obicei, îndrăznise, pe la ora 11 a.m., să bată la ușă. A deschis, a văzut, ațipat. Cum să faci șloc durerii, așa, pe neașteptate?”

Pe 13 iunie 1912, Alexandru Vlahuță, și el un apropiat, îi scrie soție sale, de la Berlin. ”Mic, dragă, îți aștern lucrurile astea din casa lui Caragiale, pe care l-am văzut în sicriul de stejar, odihnind în capela cimitirului protestant din Schonberg”...

Caragiale nu mai exista. Povestea însă - reală ori nu - pleca la drum. Cel mai mare dramaturg al nostru avea să fie adus în țară și înmormântat la Bellu, lângă Eminescu. Așa, ca o curiozitate, Piru lansa informația că nici ”Veronica Micle nu fusese iertată”. Dar cine suntem noi să judecăm Everestul?

surse: ampress.ro, ziarul metropolis

Mitropolitul Bartolomeu Anania - Rosia Montana (2007)

LIMBA ROMÂNĂ

"Sarmana limba romaneasca! Nu mai este cum ar fi trebuit sa fie, o planta cultivata! A ajuns o buruiana salbatica!... Multe vanturi au batut-o! Odata o batea vantul frantuzesc; apoi o bate vantul nemtesc: noroc ca mai are radacini adanci, altminteri i s-ar starpi soiul. Si ar fi pacat de ea fiindca (nu ca o laud eu), ingrijita, cu flori frumoase si ce rod sanatos ar da aceasta voinica buruiana dispretuita, cu care de veacuri s-a hranit sufletul unui intreg neam de oameni! Care cum se scoala astazi o calca-n picioare si, drept ingrijire, chip si seama, si spre pastrare, o oparesc cu cerneala de scris si de tipar; si ea rabda, tinandu-si ascunsa puterea de viata in radacinile-i adanci, cat si-o mai putea-o tine si acolo; caci si acolo a-nceput s-o prigoneasca si s-o ajunga soarta rea prin asa-numitele "metode moderne".

                                                                                ION  LUCA  CARAGIALE

După:https://www.facebook.com/pages/Gramatica-NE-Omoara/148582968503857

MIHAI EMINESCU

POEZIA LUI EMINESCU

 de Alexandru Vlahuță

 Tot mai citesc măiastra-ți carte,

 Deși ți-o știu pe dinafară:

 Parcă urmând șirul de slove,

 Ce-a tale gânduri seamănară,

 Mă duc tot mai afund cu mintea

 În lumile de frumuseți,

 Ce-au izvorât, eterni luceferi,

 Din noaptea tristei tale vieți...

 Și te-nțeleg te simț aproape:

 Cu-aceeași suferință-n față,

 Cu ochii gânditori și galeși,

 Satul de trudnica-ți viață.

 A, nu mă mir că ți se dete

 O zodie atât de tristă,

 Că, zbuciumat de-atâtea patimi,

 Râvnești pe cei ce nu există,

 Și că potop de negre gânduri

 Se strâng și ți se zbat sub frunte:

 Pe veci întunecații nouri

 Sunt frații vârfului de munte!

 O, dacă geniul, ce scoase,

 Că din adâncul unei mari,

 Din fundul inimii zdrobite,

 Comoara asta de cântări,

 Nu te-ar fi ars zvâcnindu-ți tâmpla

 De flăcările năbușite,

 Ce-ți luminau ale gândirii

 Împărații nețărmurite,

 Și de-ar fi fost lăsat prin lume

 Să treci că orice om de rând,

 Ce lesne-ai fi pus frâu durerii

 Și răzvrătitului tău gând!

 Și cât de fără de pasare

 Ai fi privit atunci la toate

 Mizeriile-n cari lumea

 Ursită-i pururea să-noate!

 Dar ți-a fost dat să fii deasupra

 Acestor inimi seci și strimte.

 Și tu să-nduri toată durerea

 Pe care lumea n-o mai simte.

 Să plângi tu plânsul tuturora...

 Din zbuciumul eternei lupte.

 Să smulgi fulgerătoare versuri,

 Bucăți din inima ta rupte...

 S-aprinzi în bolta vremii aștri

 Din zborul tristului tău gând...

 Văpaie!... Ce-o să-i pese lumii

 Că tu te mistui luminând? 

După:http://poezii.ro-versuri.ro/Lui-Eminescu-poezie-Alexandru-Vlahuta.html

 

Pentru ziua lui Eminescu și a Culturii naționale 15 ianuarie

LA DOBROGEA (DOBROUDJA) (III)

N. P. COMNÈNE
„LA DOBROGEA” (DOBROUDJA) 
Essai historique économique, ethnographique et politique 

„Le Beau consemnează că Ioniță –cel mai ilustru împărat al celui de-al doilea imperiu româno-bulgar, care a fost fundat de români, a asediat,  a dărâmat zidurile de apărare și a jefuit orașul Varna în 1203, «reîntors în Bulgaria», astfel această regiune până la Varna era puțin bulgărească și în afara Bulgariei.” Un mare istoric rus A. A. Vasiliev* afirma în lucrarea sa „История Византийской империи” („Istoria Imperiului Bizantin”) următoarele: „La baza mișcării au stat doi frați Petru și Asan sau Kalopeter ridicați dintre vlahi. Între liderii acestor naționalități română și bulgară  a existat o coeziune evidentă la națiunile care luptă pentru libertate. Recent istoricii bulgari afirmă că Petru și Asan erau de origine cumano-bulgară și că elementul românesc nu a existat în insurecția din 1186, Regatul al II-lea bulgar de la Târnovo. Acest lucru este negat de istoricii români…..pe baza unor dovezi valabile, concluzia este că mișcarea de eliberare din cea de a doua  jumătate a secolului al XII-lea din Balcani a fost condusă de către vlahi, strămoșii românilor de astăzi, la care s-au adăugat bulgari și într-o anumită măsură cumanii…..Cea mai bună sursă contemporană  grecul Nicetas Choniates a declarat că insurecția a fost începută de vlahi (Blachi)….. După moartea lui Petru și Asan imperiul vlahilor a fost condus de Ioan fratele mai mic al lor… Clericul  vestic Ansbert, care a urmat pe Împăratul Frederik Barbarossa în cruciada din 1189-1190, a povestit că în Balcani împăratul a trebuit să lupte împotriva grecilor și vlahilor și numește pe Petru Kalopeter: „împăratul vlahilor și a mare parte a bulgarilor” (Blachorul et Maxime Ducate Bulgarorum Dominus) sau „imperator de vlahi sau cumani” sau „împăratul vlahilor care a fost numit împăratul Greciei”(Kalopetrus blachorum Dominus itemque una suis dictus Imperator Grecie). Papa Inocențiu al III-lea în scrisorile sale către regele Ioan în 1204 i se adresează ca „rege la bulgarilor și vlahilor” (Bulgarorum et Blachorum Rex). În răspunsul său către papă Ioan se numește ca: „imperator omnium Bulgarorum et Blachorum”. O mențiune în plus pentru apartenența sa vlahă este aceea  că Ioan se numea „Împărat” și nu cu termenul bulgar de „Țar”.

„Certurile interioare au adus Bizanțului un trist renume, prelungind în această provincie autoritatea din ce în ce mai scăzută a Basileilor, pusă în pericol cu ușurință  de acei ofițeri mai puțin onești. Din această cauză exercitarea autorității imperiale pe aceste maluri îndepărtate ale Dunării este iluzorie, la care se adaugă incursiunile tătarilor , care s-au stabilit în Basarabia actuală, în provincia Kherson  și în toată regiunea Mării de Azov.” „Tătarii , scrie Le Beau, veneau cu regularitate , în fiecare an, să devasteze aceste nefericite ținuturi, așa cum lăcustele devastează câmpurile.” „Ofițerii imperiali despre care s-a mai spus, asemănători baronilor apuseni, care se recomandau ca «delegați și vasali» ai Basileilor au din ce în ce mai mult veleități de independență. Astfel în secolul al XIV-lea vedem la Carbonne (Kavarna situată la mică distanță de Balcic și la 64 km de Varna) un domn român Balica, care își exercită drepturile aproape suverane în toată regiunea sudică a provinciei. Atunci când Ioan al V-lea Paleolog, în luptă cu bătrânul său tutore Ioan al VI-lea Cantacuzino, a făcut apel la vasalul imperiului Balica, acesta a pus întreaga sa armată la dispoziția Annei de Savoia, mama tânărului aspirant la împărăție.” „Către 1350, genovezii care conduceau în mod absolut cu Ioan al VI-lea Cantacuzino, i-au propus acestuia să se reconcilieze cu pupilul său Paleolog  și să accepte propunerea venețienilor (1351) referitoare la stabilirea autorității imperiale, uzurpată în locurile Scityei și teritoriile  de dincolo de Dunăre. În aceste  timpuri, un condotier de origine valahă – după Guérin Songeon („Histoire de la Bulgarie” - Paris - 1913 ) – bulgar după alți istorici - numele de Dobrotici (Tomprotitza).  Dobrotici, care era fratele lui Balica, a fost numit „despot bizantin” a reușit treptat să unească „țările” dintre Dunăre și mare  întemeind Dobrogea. A reușit aceasta în calitate de înalt funcționar bizantin și nu de „ofițer bulgar”  subliniază Nicolae Petrescu Comnen.  Ca represalii Împăratul bizantin Ioan al V-lea Paleolog a recucerit teritoriul astfel că „la 1370  ne spune Chalkondylas «țara lui Dobrotici, mergând către Marea Neagră, capul Caliacra și Varna» a redevenit bizantină. După moartea lui Dobrotici (aprox. 1386) imperiul era prea slăbit pentru a se aventura în expediții îndepărtate. Ivanko fiul lui Dobrotici nu a reușit să păstreze moștenirea părintească cedând teritorii țarului bulgar Șișman. Acesta împreună cu puternice contingente turce asediază în 1366 Vidinul, aflat în posesia regelui ungar Ludovic I-ul. Acesta cere ajutor prințului Valahiei Vladislav care, împreună cu fratele și moștenitorul său Radu Negru, trece Dunărea în fruntea unei armate de 20.000 de soldați, bate armata turco-bulgară  și se oprește sub zidurile cetății Târnovo. Alungă toți funcționarii greci și genovezi din Silistra și restabilește  puterea valahă de la gurile Dunării la mare. Stăpân încă din 1377 în toată Dobrogea, în 1379 Vladislav, Radu Negru se intitulează, nu fără un orgoliu legitim –într-un „crisobul” (edict  solemn de inspirație bizantină) al cărui original se păstrează la arhivele de Stat din București- «Voevod al Valahiei, Stăpân pe cele două maluri ale Dunării până la marea Neagră și Senior al Orașului Silistra ». După moartea sa Dan Voievod (1384) exercită drepturile suverane asupra moștenirii paternale , inclusiv Dobrogea. Moștenirea trece intactă Voievodului Mircea cel Mare. Acesta se intitulează:„ prin voința lui Dumnezeu, Voievod al Valahiei, duce al Amlașului și Făgărașului…..Stăpân pe cele două maluri ale Dunării până la marea cea mare, stăpân al orașului Drstor (Durostorum sau Silistra)”. Citatul din lucrarea lui N. P. Comnen este după Xenopol, „Histoire des Roumains”: „pe la 1393 imperiul bulgar a încetat să existe, Baiazid punând bazele Imperiului Otoman în Europa care va deveni una dintre cele mai mari puteri ale lumii. Întregul mal drept al Dunării, - cu excepția Dobrogei - este curând transformat în pașalâc turcesc, iar locuitorii reduși la condiția tragică de raïa, de unde a trebuit să treacă cinci secole, până la sosirea armatelor victorioase ruso-române.”  Mircea cel Mare a încercat cu dibăcie să păstreze integritatea principatului său. „Mircea a ținut cont că nu poate să reziste la infinit forțelor uriașe ale dușmanului său, semnând în 1391 o «capitulație» reînnoită mai târziu în 1393 și 1411. Datorită acestor tratate, unde spiritul diplomatic al principelui român se regăsește în întregime, Valahia nu va suporta soarta Constantinopolului, a Greciei și Bulgariei. În virtutea acestor «capitulații» și mai ales al «Hati-Cherif» (o lege irevocabilă semnată de sultan) din 1411, sultanul garantează autonomia Valahiei, care, ca și în trecut, continuă să fie guvernată printr-un principe electiv având drept să legifereze, să bată monedă, să administreze justiția, de a avea armată, de a declara război  și de a semna pacea, fără nici un amestec din partea Porții otomane. Poarta nu putea , între altele să trimită trupe, nici de a ține  ofițeri sau funcționari otomani, nici de a construi moschei în Valahia. Singurul drept pe care îl revendica Poarta prințului este un don (peșcheș, cadou) anual de 3000 de ducați. După aceste tratate  situația Valahiei se menține așa cum se intitula Mircea cel Mare.” Autorul îl citează pe B. P. Hașdeu care scria că : „de la români și nu de la bulgari, turcii au cucerit în secolul al XV-lea Dobrogea.” În timpul cuceririi otomane a Dobrogei se constată un fenomen etnic dublu: elementul autohton acuză o puternică contracție grupându-se spre nord și spre vestul provinciei către Dunăre, o puternică colonizare  turco-tătară este grupată în centrul și sudul provinciei Dobrogea. Se constată absența completă a bulgarilor din provincie.

Un argument în plus este toponimia locurilor, memoriile călătorilor străini din epocă și  informațiile istoricilor, geografilor și cartografilor care au studiat această regiune. „Toponimia Dobrogei este un argument decisiv. Numele de lacuri, munți, râuri, orășele și cătune sunt exclusiv turcești și românești……. Adesea cronicile și cărțile de magie sau de vrăjitorie, într-o limbă română adesea desuetă, din secolele al XVI-lea,al XVII-lea și al XVIII-lea, au demonstrat existența încă din vechime a prezenței românilor în provincie.” Comnen citează nume de porturi la Marea Neagră  din secolele al XIV-lea și al V-lea: Tomisvara- Moldavis (Pangalli), Gaunari (Kavarna), Salina (Sulina), Grosea etc. a căror etimologie este fără îndoială românească. Călătorii, istoricii și geografii străini menționează și numele unor localități mai mici de origine română: Dăeni, Turcoaia, Văcăreni, Tocilele, Bisericuța, Țiganca, satul Nou, Piatra Fetei, Valea Plopilor etc. Mai sunt semnalate sate românești cu nume turcesc cum ar fi: Vlah-Keui (satul Valahilor), Vlachlar (Valahii). Autorul menționează că „anumite sate, râuri, lacuri, munți etc. au nume turcești, latine, grecești, pecenege sau chiar scitice …niciodată bulgărești.” Călătorii străini au povestit următoarele:

- Thomas Alberti neguțător din Bologna scria în 1612 că a întâlnit multe sate turcești și românești printre care Dăieni și Streaja;

- Ewlia care a traversat de mai multe ori aceste locuri, în secolul al XVII-lea, afirmă că: „moldovenii și valahii” se găseau aici încă din timpul lui Baiazid Ilderim (1347) și numește Silistra „Orașul vlahilor”;

- Cornelio Magni care a luat parte la expediția sultanului Mohamed al IV-lea contra regelui Poloniei, a traversat la rândul său provincia și nu a relatat nimic despre bulgari;

- profesorul Iorga scrie despre un călător ragusan care în 1603 afirmă că a întâlnit la rândul său în Dobrogea turcilor și tătarilor și „multe mii de valahi cu familiile lor.” Indicațiile date de cartografii epocii sunt  remarcabile. Astfel în harta intitulată „Ungaria și Turcia” din 1684 P. du Val „geograf al  regelui” prezintă Dobrogea ca o țară a „tătarilor dobrogeni”. J.B. Nolin în marea sa hartă „Cursul Dunării” din 1688 este indicată o adevărată linie de separare între Dobrogea  colorată în galben și Bulgaria colorată în verde. Această linie pornește dintr-un punct situat lângă Silistra și se oprește aproape de Varna pe litoral.  Autorul indică și alți cartografi precum: Crépy 1737 care numește provincia sub numele de «Tatarsky Polé», „Țara tătarilor”, M Hausius 1744 - «Tatarsky Polé, tătari dobrogeni», N de Fer notează că regiunea cuprinsă între valea Carasu și Dunăre «Tatarsky Polé», iar la sud «Tataria sau Dobrogea». Aceleași denumiri le întâlnim și la Guillaume de l’Isle 1703, Dezouche 1709, Joh. Mih Probst 1771, H.C. Schütz, J.F. Schmidt - membru al Academiei de Științe din Petersburg.

* Alexandr Alexandrovici Vasiliev s-a născut la Petersburg în 1867. A absolvit facultatea de istorie-filologie Universitatea din Sankt-Petersburg având o pregătire înaltă în domeniul limbilor orientale (araba și turca) precum și în istorie și limbi clasice. S-a specializat la Paris (1897-1900). A lucrat la Institutul de Arheologie rus, a predat la universitatea din Sankt-Petersburg. A emigrat în 1925 lucrând la Universitatea din Wisconsin -Madison.  A fost președinte a Asociației Internaționale de Studii Bizantine. A murit în 1953 la Washington D.C. SUA.A fost o autoritate în domeniul istoriei bizantine similar cu Edward Gibbon și Fiodor Uspensky.  A scris „Istoria Imperiului Bizantin” în două volume în 1928. Lucrarea a fost tradusă în engleză la Universitatea din Wisconsin în 1958. A fost membru post-mortem al Academiei de Științe a URSS din 1990. Acest savant merită amintit pentru atitudinea sa obiectivă referitoare la istoria românilor, atitudine bazată pe documente și adevăr științific și nu pe considerente de panslavism. 

„Histoire de la Bulgarie” de R.P.   Guérin Songeon  - Paris 1913-

una din sursele documentare ale lui N.P. Comnen

după :  http://www.archive.org.