Anul Nou 2016

Henryk Szeryng plays Beethoven Violin Romance No.2, Op.50

MARIANA NICOLESCO soprano Vatican Christmas Concert (1)

Anna Netrebko / A. Dvořák - Rusalka

Un cântec două interprete

Cântecul lui Solveig („Solveig sangs” titlul original norvegian) din „Per Gynt” de Edvard Grieg după Henrik Ibsen, doi  remarcabili reprezentanți ai culturii norvegiene.
https://www.youtube.com/watch?v=_NM5LgC0mto;
https://www.youtube.com/watch?v=vihcM6o3pqQ.

Acad. Ion Aurel Pop: „Despre educația prin limbă și istorie” (II)

• Prima Pagină
• Redactia
• Arhivă
• Contact

Despre educația prin limbă și istorie (II)

Autor: Acad. Ion Aurel Pop • Rubrica: Repere Academice • Sep 2015  

Mult mai rău se stă la manualele de istorie, care nu mai au nicio conotație de spațiu și timp, ci se cheamă invariabil, la toate clasele, „Istorie”, ca și cum trecutul ar fi unul singur, pentru toți, oricând și oriunde. Istoria, la toate clasele de liceu, se studiază tot pe teme, ca și literatura, dar mult mai precar, doar într-o oră pe săptămână. De exemplu, la clasa a X-a se începe cu tema Popoare și spații istorice, cu lecția Lumea la cumpăna secolelor XIX-XX, de unde s-ar putea înțelege că urmează o tratare a trecutului mondial de pe la 1900 încoace. Nimic mai înșelător, fiindcă tema a doua (Oamenii, societatea și lumea ideilor) debutează cu lecția Epoca luminilor, referitoare, natural, la secolul al XVIII-lea. Alte lecții succesive sunt Anul 1848 în Europa, Lumea în perioada interbelică, Lumea postbelică și Societatea la începutul mileniului III. După o astfel de „epuizare” a istoriei umanității, se revine însă, printr-o volută amețitoare, de neînțeles, la Revoluția glorioasă din 1688 (desprinsă de Revoluția engleză, începută la 1642), pentru a continua cu Revoluția franceză (din 1789) și cu Franța napoleoniană, apoi iar cu realitățile interbelice și postbelice! Ce să înțeleagă elevul de 15 ani din acest mozaic, decât că Revoluția de la 1848 din Franța – prototipul revoluțiilor europene de la 1848-1849 – nu are nicio legătură cu Marea Revoluție Franceză și nici cu epoca lui Napoleon, din moment ce ele pot fi studiate aleatoriu, într-o ordine absolut arbitrară, stabilită în funcție de „tematici specifice”.

Tema a treia se cheamă Religia în lumea contemporană, dar nu se spune nicăieri ce înseamnă această „lume contemporană”, deși, după „problemele de atins” (de ce doar „de atins” și nu de studiat?!), intitulate „creștinismul”, „islamul”, „budismul” sau „alte religii”, se pare că ar trebui pornit din antichitate, când s-au format marile religii mondiale. Dacă nu este așa, atunci tema nu are niciun fel de conținut istoric, ci este una filosofică, sociologică sau teologică. Ea, astfel formulată, nu ar avea ce să caute într-un manual de istorie! Ultima temă mare, a cincea, se numește Relații internaționale și, conform acestui titlu, ar trebui să fie „cea mai universală”. Dar ea începe, surprinzător, cu lecția Țările Române și problema orientală, continuând cu numeroase teme românești, cea din urmă fiind România și integrarea euroatlantică.

Programa de istorie de clasa a XII-a are tot cinci teme: Popoare și spații istorice, Oamenii, societatea și lumea ideilor, Statul și politica, Relațiile internaționale și Religia și viața religioasă. De fapt, sunt aceleași teme ca-n programa de clasa a X-a, dar sunt puse, unele, în altă ordine și au cu totul alte conținuturi! Tema întâi are trei conținuturi: romanitatea românilor în viziunea istoricilor, descoperiri de noi spații și culturi în secolele XV-XIX și călători români acasă și în lume. De fapt, lecțiile nu au nicio legătură cu titlul temei! La câteva săptămâni după lămurirea romanității românilor (nu după cum a fost ea, ci după cum au văzut-o unii istorici!), elevii ajung, nonșalant, la constituțiile din România, de la 1866 până la începutul secolului XXI. Apoi, imediat după explicarea drepturilor cetățenești din anul 2000, elevul trece la autonomiile locale din secolul al IX-lea după Hristos și ajunge ușor și rapid la stalinism, național-comunism și la democrația postdecembristă. De la această democrație sui generis se sare imediat la oscilația dintre diplomație și conflict în Evul Mediu și la începuturile modernității, cu alte cuvinte se trece de la anul 2000 la secolele XIII-XVII. Apoi, tot așa, lecția despre biserică și școală în Evul Mediu îi urmează uneia referitoare la România în perioada „războiului rece”. Iar biserica și școala în Evul Mediu trebuie studiate obligatoriu sub semnul „construcției ecleziastice și implicării laice”, slogan mai mult fastidios decât necesar într-un manual de istorie pentru adolescenți.

Albert Bettannier, La Tache noire, 1887

Ce să înțeleagă elevii și chiar profesorii din acest amestec întâmplător de lecții și teme? Profesorii, care au învățat la facultate că istoria înseamnă studierea trecutului omenirii din cele mai vechi timpuri până astăzi, în conformitate cu specificul unor spații geografice și comunități, văd că spațiul și timpul nu mai au niciun rol în aceste „abordări moderne”. Iar ideea fertilă că faptele, evenimentele, procesele istorice ar avea anumite conexiuni între ele (de exemplu, că nu putem înțelege Renașterea fără Evul Mediu și nici Revoluția de la 1848 fără Revoluția franceză), că ele decurg adesea unele din altele este socotită de-a dreptul subversivă, ca și cum toți aceia care, de la Polibyos până la Gianbatista Vico și de la Xenopol până la Toynbee, au căutat anumite constante în derularea trecutului ar fi fost impostori! Istoria astfel tratată încetează să mai fie istorie și se transformă în sociologie, politologie sau eseistică. Studiul sistematic al trecutului se face în funcție de geografie și de diacronie, adică în funcție de spațiu și timp. Faptele trecutului, scoase din spațiu și timp, nu mai au niciun fel de relevanță istorică. Disparate, ele pot servi discursului politic, scriitorului, muzicianului, cineastului, eseistului, filosofului etc., dar nu mai sunt istorie.

Abordarea trecutului în funcție de mari teme, elaborate de noi astăzi, înseamnă transpunerea deliberată în timpuri revolute a mentalităților noastre actuale și tratarea lumilor de-atunci în funcție de valorile noastre de-acum, ceea ce este complet anistoric. De aceea, elevul ajunge să creadă că romanizarea nu e un proces real fiindcă a stârnit multe controverse, că Dimitrie Cantemir poate fi comparat cu Grigore Gafencu (din moment ce numele lor sunt alăturate!), că Eminescu, nescriind proză filosofică „fluentă” ca Mircea Eliade, este inferior acestuia sau că Nicolae Bălcescu era naționalist precum Jean-Marie Le Pen! Dacă studierea literaturii fără repere cronologice se poate justifica până la un punct, fiindcă criteriul de bază al selectării operelor literare trebuie să fie valoarea estetică, renunțarea la spațiul și la timpul istoric devine fatală pentru disciplina numită istorie. De aceea, actualele manuale de istorie ar trebui numite manuale de științe sociale, fiindcă asta sunt! Dar atunci să nu ne mirăm că elevii plasează iluminismul în secolul al XIII-lea, scolastica în timpul Renașterii, că vorbesc în continuare despre Evul Mediu întunecat și nu știu să explice cum și de ce s-a construit o catedrală gotică. Am spus recent studenților mei că pictorii anonimi ai Voronețului erau contemporani în timp și, parțial, în idei cu Michelangelo (și cu elevii lui), pe când acesta picta Capela Sixtină și majoritatea au crezut că glumesc. Asta pentru că legăturile între spații și timpuri diferite nu se mai fac după principii istorice, ci după idei aleatorii, luate din câmpul altor discipline.

De aceea, cred că nu se poate face educație europeană în acest fel. Europa, înainte de a fi o entitate politică, este una culturală (atât cât este!), bazată pe anumite valori, între care clasicismul greco-latin și iudeo-creștinismul sunt fundamentale (indiferent dacă sunt sau nu acceptate formal în preambulul constituției europene) și înainte de a fi fost o entitate culturală a fost o sumă de comunități devenite popoare și națiuni. Cred că fiecare european trebuie, fără nicio jenă, să-și cunoască întâi specificul locului de baștină – limba, istoria, geografia – și apoi pe ale vecinilor direcți și apoi pe ale vecinilor mai îndepărtați. Totul trebuie făcut simplu, din aproape în aproape și în chip sistematic. Elevii europeni învață la istorie enunțuri generale despre ecumenismul religios, despre revoluția industrială sau despre mișcarea feministă și globalizare, dar nu știu nimic concret despre țările și națiunile europene. Dar în această Europă deschisă, cu granițe relativ permisive, un român este, de obicei, întrebat despre strămoșii săi, despre specificul limbii sale, despre monumente, despre momentele principale ale devenirii României. Și dacă vrea să schimbe percepția legată de Dracula, de vampiri, de Ceaușescu, de sărăcie etc., adică de clișee, trebuie să fie pregătit cu alte realități, de esență. Să întrebăm un elev român de ce limba română este o limbă romanică și în ce împrejurări au participat românii la cruciada târzie! Să întrebăm un elev român ceva despre specificul Letoniei, al Danemarcei sau al Luxemburgului sau, mai simplu, despre Bulgaria ori despre Grecia! Vom fi complet dezamăgiți! Faptul că nici elevii britanici sau belgieni nu pot răspunde, în general, la întrebări echivalente nu este o consolare. Și atunci cum să integrăm trecutul și prezentul Europei în mari teme sintetice, pline de concepte globale și abstracte, din moment ce nu cunoaștem noțiunile de integrat și de sintetizat?

Studiul istoriei înseamnă strădania de cunoaștere a rostului vieții de pe un teritoriu bine determinat, dar înseamnă și formarea culturii generale a oamenilor. De aceea, trebuie revenit la rosturile normale ale disciplinei, ca și la predarea în cel puțin două ore pe săptămână, la toate clasele. Fără două ore pe săptămână de istorie, de la gimnaziu până la liceu, orice strădanie a educatorilor devine muncă de Sisif și se pierde în neant.

Credem că în multe țări învățământul s-a pervertit în funcție de criterii străine lui, îndepărtându-se de „materia primă” pe care trebuie s-o prelucreze și s-o reflecte în mințile elevilor. De multe ori s-a pervertit prin complicare inutilă, utilizând concepte și noțiuni prea sofisticate pentru mințile și așteptările tinerilor, concepte și noțiuni care nu se pot construi pe cele simple, cum ar fi firesc, pentru că acestea din urmă nu au fost studiate și însușite niciodată. Astfel, școala nu-și mai poate îndeplini complet misiunea educativă și cedează locul unor factori fortuiți, precum strada, internetul, mass media în general, care pot conduce spre o oarecare pregătire, dar superficială, plină de dezamăgiri și deziluzii. Proiectul european nu se poate construi cu lozinci, cu teme care condamnă războiul și preamăresc pacea, cu idealizarea unei frății universale care nu a existat și cu ocolirea aspectelor „jenante” ale trecutului. Proiectul european trebuie sprijinit pe experiența reală a trecutului, pe specificul popoarelor și națiunilor continentului, pe limbile, religiile și confesiunile lor, pe tradițiile lor culinare chiar. Înainte de a înțelege și a face unitatea, trebuie să cunoaștem și să prețuim diversitatea. Eșecul constituției europene, rezervele formulate de francezi, olandezi, britanici, irlandezi și de alții – tot mai numeroși – se datorează și unei educații nepotrivite. Or Europa se poate construi de la sine ca proiect cultural – cum s-a și întâmplat, măcar în parte, în timp – dar nu și ca proiect politic, care are termene. Pentru ca proiectul politic să devină realitate palpabilă e nevoie de o educație adecvată, dar nu de una forțată, nici falsă, nici tendențioasă. Limbile și istoriile popoarelor europene – adică și limba și istoria românilor – sunt valori unice de cultură și de civilizație, pe care se cuvine nu să le obturăm, ci să le proiectăm în universalitate, cu statutul de tezaur al umanității.

Mull of Kintyre (promontoriul Kintyre)

O muzică despre o regiune din Scoția cu accente nostalgice și suave în două versiuni:
1) Paul McCartney-
https://www.youtube.com/watch?v=AcZVRiB9AQk;
2) o interpretare tradițională- https://www.youtube.com/watch?v=6Y5mcLxlSgU

DE CE ESTE NECESARĂ CATEDRALA NEAMULUI LA BUCUREȘTI

NU AM SĂ ADUC ARGUMENTE LEGATE DE DOCTRINA RELIGIOASĂ! DAR DE CE SĂ NU AVEM ȘI NOI O CATEDRALĂ SIMILARĂ  CU CELE DE LA VECINII BULGARI ȘI SÂRBI!

Vizitând în 1985 Bulgaria făcând un circuit în țara vecină din sud am fost surprins de mărimea și arhitectura deosebită a Catedralei Alexandr Nevski din  Sofia. M-am întrebat atunci cum se face ca într-o țară mai mică și mai săracă decât România să fie construită între 1904 - 1912 o asemenea mare catedrală?
Dorința primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române  Miron Cristea (1868-1939), cap al bisericii Ortodoxe Române între 1918-1925 în calitate de  Mitropolit Primat și între 1925-1939 Primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, de a se construi în București Catedrala Mântuirii Neamului a rămas un deziderat. Se îndeplinește astăzi cu multe contestări. Câinii latră caravana trece! Abia în secolul XXI putem spune „Deșteaptă-te Române!” măcar să ajungem din acest punct de vedere la nivelul vecinilor noștri, mai mici și mai săraci. 
O catedrală, similară din punct de vedere al mărimii cu cea din Sofia, a fost ridicată la Belgrad între 1935-1958, cu hramul Sfântul Sava . Literatura de specialitate scrie că în lumea ortodoxă sunt considerate cele mai mari trei catedrale :  
- Iisus Mântuitorul din Moscova;
- Alexandr Nevski din Sofia;
- Sfântul Sava din Belgrad.

Catedrala Alexandr Nevski din Sofia 

Lângă Catedrala Alexandr Nevski 1985

Catedrala Sfântul Sava din Belgrad 

Interiorul Catedralei Sf. Sava din Belgrad

Daniil Trifonov, Zubin Mehta - Rachmaninov, Rhapsody on a theme by Paganini

Smokie - Living Next Door To Alice - Live - 1992

Roger Whittaker - Streets of London

Kevin Johnson - Rock and Roll (I gave you the best years of my life 1982

CUM A PROCURAT NEAGOE BASARAB MARMURA PENTRU CTITORIA SA MÂNĂSTIREA CURTEA DE ARGEȘ

Domnitorul Neagoe Basarab  a fost domn al Țării Românești între 1512-1521
A fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în 2008

Neagoe Basarab în timpul domniei sal s-a preocupat să dezvolte economia, comerțul și să reorganizeze armata. A patronat tipărirea „Evangheliarului” slavon al lui Macarie și a fost autorul magistralei Lucrări „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. În timpul domniei sale s-a scris de către Gavril, preotul de la Muntele Athos lucrarea „Viața patriarhului Nifon” (intre anii 1517 și 1521).
A fost ctitor de biserici și mânăstiri. Astfel între 1512- 1517 a construit Mânăstirea Curtea de Argeș, sfințită la 15 august 1517, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. La construcție s-a utilizat piatră din Albeștii de Muscel. Interesantă este modalitatea cum domnitorul ctitor a procurat marmura necesară sfântului locaș. O spune în în lucrarea sa Paul din Alep  (1637-1669), arhidiacon și secretar al Patriarhului Macarie al Antiohiei intitulată „Călătoriile lui Macarie Patriarhul Antiohiei scrise de însoțitorul său arhidiaconul Paul din Alep” în limba arabă și cunoscute de mine dintr-o erudită traducere engleză: „The Travers of Macarius Patriarch of Antioch writtten by his Attendant Archdeacon, Paul of Alepo,  in Arabic”, Vol.II. London, M.CCC.XXXVI. Într-o altă lucrare în limba română „Călători străini despre Țările Române”, Vol. VI, „Editura Științifică și Enciclopedică”, București, 1976, la pag.165 se descrie abilitatea domnitorului Neagoe Basarab:„Se spune că neputându-se găsi nici un fel de marmură în această țară, spre a-și face rost din belșug de acest material, voievodul a folosit următorul meșteșug. El a dobîndit un hatișerif  de la sultanul turcilor pentru a clădi o moschee în orașul Vidin. Și cu această viclenie a adus marmură și piatră din țara turcească pe rîul Dunărea, în corăbii, pînă în această localitate. În același timp el a tocmit, ca pentru clădirea unei moschei, arhitecți și alți meșteri pietrari și cioplitori de marmură și i-a pus să lucreze la această biserică, pentru a cărei înălțare era mînat de inspirația divină.” 
hatișerif - ordin scris emis de cancelaria sultanului și cu pecetea lui cu mențiunea de a fi executat întocmai.


După:
- „The Travels of Macarius Patriarch of Antioch writtten by his Attendant Archdeacon, Paul of Alepo,  in Arabic”, Vol.II. London, M.CCC.XXXVI, pag.325- https://www.archive.org;
 - „Călători străini despre Țările Române”, Vol. VI, „Editura Științifică și Enciclopedică”, București, 1976, pag.165 - http://www.dacoromanica.ro;
- http://www.crestinortodox.ro. 

  

Acad. Ioan Aurel Pop

Despre educația prin limbă și istorie (I)

Scris de Acad. Ion Aurel Pop în Iunie 2015 @ 8:00 am în Repere Academice

Scriem aceste rânduri cu gândul, realist, la Europa unită. Sunt încă mulți care cred că această Europă nu reușește fiindcă e prea variată, fiindcă păstrează prea multe valori vechi, perimate, fiindcă se mai cramponează de identități naționale. Ca soluție, se caută formule de educație globalizată, de creare a „conștiinței europene”, omogenizate, lipsită de nuanțe, obediente. Forțarea notei în acest sens a generat reacții disproporționate, fie de respingere de plano a integrării, fie de revigorare a unor formule naționaliste înguste și egoiste, scoase uneori din arsenalul extremei drepte de odinioară.

A gândi Europa înseamnă și a proiecta Europa, iar o astfel de proiecție, de plonjare în viitor, este de neimaginat fără învățământul organizat și fără educație în general. Firește, rămâne întrebarea de neevitat în ultimii ani – inclusiv datorită unei mode încă actuale – dacă Europa s-a născut ori s-a făcut, dacă Europa s-a făurit ori a fost făurită sau, mai clar, dacă ea s-a construit organic, prin acumulări succesive în timp, independent de voința cuiva, ori dacă a fost inventată de către anumiți indivizi și grupuri, așa cum se spune, în chip teribilist, despre tradiție, națiune, călătorie, masonerie etc. Puse de-a valma una lângă alta, aceste realități și concepte „inventate” ne lasă, pe mulți dintre noi, deconcertați, dezorientați și dezamăgiți. În disputa, adesea neloială, dintre perenialism (sau primordialism) și modernism, dintre adepții unei viziuni organiciste, istorice, adică diacronice și cei care cred în generațiile spontanee, în invenția lumilor și a componentelor lor, în sincronism, pare că nu este loc de cale de mijloc, deși „calea de mijloc este cea de aur” (aurea mediocritas)…

Indiferent cum răspundem la întrebarea de mai sus, școala are un rol fundamental în Europa, fiindcă ea înseamnă și conduce la cunoaștere, iar societatea fără cunoaștere și fără cunoștințe intră în recul, se abrutizează, se autodistruge. Se spune adesea, uneori retoric, că școala trebuie să ofere metode, nu cunoștințe, ceea ce este absurd, fiindcă metodele singure nu există în afara cunoștințelor, în afara materialului de sistematizat, ordonat, integrat, interpretat. Ca să gândim Europa avem nevoie, prin urmare, de cunoștințe despre ea. O întrebare este ce fel de Europă vrem să percepem sau să cunoaștem, iar alta ne duce cu gândul la ce fel de Europă dorim să lăsăm în urma noastră.

Referirea la Europa celor 28 elimină din dileme, fiindcă această Europă a fost cu-adevărat „inventată”, adică făurită în chip conștient, într-un timp determinat, de către promotori cunoscuți, animați de anumite idei și idealuri. Această Europă este una limitată și precisă – în relativitatea ei – cu reguli de funcționare, cu proiecte relativ unitare despre viitor, cu dorința de a construi acest viitor într-un anumit fel. Toate acestea se fac, ca și odinioară, prin intermediul unei ideologii care îmbracă forma propagandei.

Spre a ieși din teoretizare, am să dau un exemplu. În urmă cu aproape două decenii eram într-un mare oraș european, la o conferință științifică cu participare internațională. În afara lucrărilor propriu-zise, câțiva dintre istorici am avut o întâlnire cu un important om politic local, dar de anvergură europeană, care ne-a consultat în legătură cu oportunitatea unui text comemorativ, legat de sacrificiile de odinioară ale locuitorilor acelui oraș în fața asalturilor oștilor inamice, dornice să-l cucerească și să-și deschidă drum spre occidentul Europei. Locuitorii asediați, ajutați de o armată redutabilă din exterior au rezistat, i-au respins pe atacatori și au trăit – inclusiv datorită propagandei vremii – un moment de apoteoză, convinși că au salvat civilizația europeană sau „Republica creștină” (pe-atunci cele două noțiuni erau sinonime). Textul destinat să fie scris pe placa de marmură și elaborat de unul dintre colegi – distins și erudit istoric – conținea acest adevăr, al respingerii acelor inamici (indicați cu numele lor), cu scopul apărării civilizației creștine europene. Omul nostru politic, de educație europeană și doritor de construcție europeană, a clătinat din cap sceptic și a respins politicos formularea: inamicii din urmă cu secole erau acum amicii Europei, în care trăiau în număr mare ori voiau să intre și nu era „politic corect” să spunem că ei periclitaseră civilizația europeană sau Europa; pe de altă parte, chiar și cuvântul „creștin” putea fi ofensator pentru făuritorii Europei fără bariere și frontiere, pentru Europa tuturor locuitorilor ei. Așa că textul cu pricina nu s-a mai pus în forma lui istorică adecvată, deși oamenii de-atunci, din vremea asediului invocat, au avut convingerea că au fost scutul Europei (creștine, cum era ea atunci). S-a pus însă un text vag, aproape de neînțeles pentru cunoscători, dar cu valențe educative largi, specific nu numai drepturilor omului și ale cetățeanului, dar adecvat și ultimelor documente legate de educația europeană, adoptate la Bruxelles și la Strasbourg.

De-aici am înțeles că se pregăteau pentru cei 15 membri, câți avea atunci Uniunea Europeană, directive de urmat, sub forma propagandei, pentru făurirea noii Europe și pentru fortificarea ei. Aceste idei au trebuit să pătrundă, natural, și în sistemul educației organizate, cea mai generală și mai eficientă formă de construire a noilor europeni, a adevăraților europeni, fără prejudecăți, capabili să fie vectorii unei lumi mai bune. Numai că multe dintre aceste modalități – de la conținut și până la unele formulări de detaliu – semănau izbitor cu altele, pe care noi, cei din fosta lume comunistă, le trăiserăm, le condamnaserăm, doriserăm să scăpăm de ele.

Ca istoric, sunt absolut convins de relativitatea cunoașterii trecutului, de imposibilitatea aflării adevărului absolut, de greutatea reconstituirii lumii de-odinioară „așa cum a fost” (după formula celebră a lui Leopold von Ranke), dar sunt la fel de convins că trebuie să tindem spre adevăr, să-l căutăm, să corectăm clișeele și, pe cât posibil, să nu transpunem mentalitățile noastre și ale lumii noastre în trecutul pe care-l studiem. Or astăzi, în lumea digitală pe care o trăim, vedem că ideile în lumina cărora ne-am format, sunt complet depășite. Vedem că se încearcă făurirea identității europene viitoare (a celor 28 de state), inclusiv prin instrumentalizarea trecutului, a identităților locale, regionale și naționale.

Mai întâi, discursul identitar este orientat în direcții preconcepute, ori foarte generale, ori foarte particulare, iar dimensiunea istorică este aproape complet ignorată sau deviată. Spre exemplificare, voi lua exemple legate de învățământul din România, dar multe dintre aceste exemple se potrivesc și pentru mulți alți membri ai Uniunii Europene.

Învățarea limbii și literaturii române a îmbrăcat în ultimii ani forme speciale, de la metode până la conținuturi. Accentul nu mai cade pe corectitudinea exprimării scrise și orale, pe studiul aprofundat al gramaticii, pe partea normativă, ci pe cultivarea de timpuriu a „gustului estetic”, a „gândirii autonome”, a „formării de reprezentări culturale”, a „abordării flexibile și tolerante a opiniilor și argumentelor celorlalți” etc. Studiul limbii și literaturii, pus sub genericul „limbă și comunicare”, a fost subsumat aspectelor strict practice, de viață cotidiană materială, pornind de la citirea unui ziar până la accesul pe stadion și de la rețete de bucătărie până jargonul digital. Și mai ales, a dispărut aproape orice dimensiune istorică de studiere a limbii și literaturii. În programele cele mai recente de limba și literatura română se începe cu generația clasicilor – Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale (adesea fără Alecsandri) – și se ajunge la contemporanii (mulți încă în viață) Mircea Cărtărescu, Nina Casian, Ana Blandiana sau H. R. Patapievici. Literatura se studiază pe teme, cum ar fi „Adolescența”, „Joc și joacă”, „Familia”, „Școala”, „Iubirea”, „Scene din viața de ieri și de azi”, „Aventură, călătorie”, „Lumi fantastice”, „Confruntări etice și civice”, „Personalități, exemple, modele”. În cadrul temei legate de adolescență se începe cu Eminescu și se sfârșește cu Golding, în domeniul jocului se pornește de la Creangă și se ajunge la Italo Calvino, la familie inițiator e tot Creangă, iar încheietor e Steinbeck, iubirea se exemplifică mai întâi cu Gala Galaction și la urmă cu Octavio Paz etc. Nu mai există nicio dimensiune istorică, legată de studierea temeinică a marilor curente culturale românești, de la literatura medievală până astăzi și, mai ales, nu mai există nicio idee clară despre ceea ce înseamnă literatura română. Autorii sunt studiați în funcție de temele mai fixate, fără plasarea lor în timp și spațiu, încât, spre exemplu, studiul prozei despre „Iubire” începe cu Gala Galaction, Garabet Ibrăileanu, Radu Petrescu și sfârșește cu Mircea Cărtărescu; după Cărtărescu este plasat imediat Shakespeare, cu Romeo și Julieta, iar apoi se trece ex abrupto la poezia de dragoste a lui Eminescu, George Coșbuc, Blaga, Arghezi, Minulescu, Nichita Stănescu și se ajunge iar la Mircea Cărtărescu, după care vine Cântarea cântărilor și din nou Shakespeare cu… Romeo și Julieta. De ce Shakespeare este pus de două ori cu aceeași operă la tema despre iubire, odată după Travesti-ul lui Cărtărescu și înainte de Dorința lui Eminescu, a doua oară după Cântarea cântărilor și înainte de Dubla flacără, a lui Octavio Paz, ne este imposibil să ghicim! La toate temele de la secțiunea „Ficțiunea literară”, Blaga apare o dată, Arghezi de două ori, iar Mircea Cărtărescu de trei ori! Această grupare tematică insolită, dincolo de spații, timpuri și cadre naționale, naște întrebări firești în mintea elevilor. De ce se cheamă manualul de „limbă și literatură română”? De ce scrie Eminescu atât de „naiv” în raport cu Mircea Eliade? Ce are Poema chiuvetei (a lui Cărtărescu) așa de evident în comun cu Cântarea cântărilor ori cu Romeo și Julieta, încât apar împreună, la marea teamă despre iubire din manualul de limbă și literatură română? Oare proza despre iubire în literatura română va fi început numai în 1910, cu De la noi la Cladova, de Gala Galaction? Singurii reprezentanți marcanți ai temei „Confruntări etice și civice” să fie N. Steinhardt, Andrei Pleșu, H. R. Patapievici, Delavrancea, Cicero și Shakespeare, în ordinea indicată de programa clasei a XII-a? Cum se împacă includerea într-un manual de limbă și literatură română a unui autor care a afirmat că „România are o cultură second hand”, că printr-o „educație pur românească nu poți face nimic” ori că „româna este o limbă pe care trebuie să încetăm s-o mai vorbim sau s-o folosim numai pentru înjurături”? Natural, mi se poate spune că acestea sunt „figuri de stil”, „imagini artistice” și chiar „imprecații literare”, cu o valoare estetică înaltă – cum mi s-a mai spus! Ce mult mi-ar plăcea să știu ce-ar fi zis despre această chestiune Tudor Vianu, în lumina căruia s-au format generații de tineri și care s-a aplecat cu atâta folos asupra stilului și artei literare!

Nu vreau să fiu absurd și să continui cu astfel de exagerări. Probabil că pentru această cultură „de mâna a doua”, pentru standardele „educației românești” inutile și, mai ales, pentru limba demnă doar de înjurături, Patapievici este un prototip, un ideal, o ilustrare fără de care nu se poate!

(Continuare  în numărul viitor.)

---

Articol printat din Revista Clipa - Magazinul actualitatii culturale romanesti: http://www.revistaclipa.com
URL către articol: http://www.revistaclipa.com/10599/2015/06/repere-academice/despre-educa%c8%9bia-prin-limba-%c8%99i-istorie-i

I.L.CARAGIALE

Cum a murit Caragiale super fericit, făcând amor cu fiica lui Barbu Ștefănescu Delavrancea!

Se adunară 103 ani de la moartea lui Nenea Iancu. Unii zic c-ar fi blasfemie, alții jură că povestea e adevărată și că Moș Virgulă ar fi supărat dacă nu s-ar istorisi așa cum a fost ea. Zice-se că în noaptea de 9 iunie 1912, Cella Delavrancea, în etate de 25 de primăveri, i-at fi mulțumit în stilul său domnului din Haimanale pentru faptul că avea grijă de dumneaei. Cu alte cuvine, I.L. Caragiale ar fi murit cu zâmbetul de buze... 

Povestea e știută. Caragiale, marele Caragiale, supărat pe țară, decide să se stabilească la Berlin. Nu vrea să aleagă Parisul. Stă mai mult în casă. Cu toate acestea, ”Minte-ai era ageră și nu se odihnea niciodată”, avea să zică Ecaterina Logadi, fiica dramaturgului. Stătea de cinci ani pe aici când Barbu Ștefănescu Delavrancea, bunul său prieten, fost primar peste București, îl roagă să aibe grijă de a sa fiică, Cella. Fata susținea turnee pianistice prin Germania, Conu Iancu avea grijă să nu i se întâmple ceva rău. 

Caragiale prinde drag de ea. ”Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticește un monstru sălbatic: Arta”, zice după ce o ține, sub a sa aripă, vreo patru ani.. Copilul minune posedă vreo 21 de primăveri. Aici intervin vorbele lui Alexandru Piru, care a afirmat, la o întâlnire cu studenții, în Aula Universității Craiovene, că deține povestioara chiar de la marele George Călinescu, al cărui asistent fusese. ”Înnoptând în diverse hoteluri, între cei doi s-a legat o idilă sfârșită, până la urmă, tragic”, sunt vorbele lui Piru.

N-a mai coborât să asculte fuga lui Bach... 

Nenea Iancu are 60 de ani. În noapte aceea, din camera sa, unde intra puțină lume, se aud zgomote și o tuse puternică. Soția, obișnuită cu așa ceva, nu intervine. Povestește Cella. ”Într-o dimineață, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică și grea”...

”Apoi, dintr-o dată, se aude un țipăt” - contină Cella. ”Ușa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă cerispată pe cearșaf, capul dat pe spate, fața albă, ochii ficși. Îngrozită, soția lui privea. Văzuse că nu apăruse, ca de obicei, îndrăznise, pe la ora 11 a.m., să bată la ușă. A deschis, a văzut, ațipat. Cum să faci șloc durerii, așa, pe neașteptate?”

Pe 13 iunie 1912, Alexandru Vlahuță, și el un apropiat, îi scrie soție sale, de la Berlin. ”Mic, dragă, îți aștern lucrurile astea din casa lui Caragiale, pe care l-am văzut în sicriul de stejar, odihnind în capela cimitirului protestant din Schonberg”...

Caragiale nu mai exista. Povestea însă - reală ori nu - pleca la drum. Cel mai mare dramaturg al nostru avea să fie adus în țară și înmormântat la Bellu, lângă Eminescu. Așa, ca o curiozitate, Piru lansa informația că nici ”Veronica Micle nu fusese iertată”. Dar cine suntem noi să judecăm Everestul?

surse: ampress.ro, ziarul metropolis

VEVERIȚELE DIN PARCUL CAROL I

Parcul Carol I (fost Libertății) parcul copilăriei și adolescenței mele

O carte recomandată de Lev Nicolaevici Tolstoi

Când ai un scriitor preferat îi recitești din când în când lucrările mai importante. Așa că recitind „Război și Pace” am întâlnit la un moment dat fragmentul:                            „Aghiotantul ieşi în ceardac, după prinţul Andrei, şi-l pofti la o mică gustare. Peste vreo jumătate de ceas, prinţul Andrei fu chemat iarăşi la Kutuzov. Îl găsi răsturnat într-un jilţ şi cu aceeaşi tunică, descheiată. În mână ţinea o carte franţuzească, pe care la intrarea prinţului Andrei o puse deoparte, după ce vârî un cuţit drept semn între file; era Les chevaliers du Cygne opera doamnei de Genlis, cum citi prinţul Andrei pe copertă.” (Cap.XVI, pag. 543) 

Mânat de curiozitatea izvorâtă din experiența și automatismul în căutarea surselor bibliografice, dobândite în cei peste 30 de ani de cercetare științifică,  am căutat în bibliotecile electronice această carte și amănunte legate de autoarea ei. Am găsit-o în Biblioteca Națională a Franței electronică - http:// www.bnf.fr.

Stéphanie Félicité du Crest de Saint-Aubin contesă de Genlis prin căsătorie (1746-1830) a fost o scriitoare franceză. I-a plăcut să  se manifeste ca o fată romantică și să-și pună în practică mai multe talente, din care pentru două a avut o înclinație deosebită: dansul și cântatul la harpă. Pe lângă acestea a acumulat cunoștințe enciclopedice privind: istoria, literatura, științele naturale, filozofia, religia, educația, artele plastice, echitația și gătitul. Toate aceste cunoștințe acumulate au fost canalizate spre arta de a învăța pe alții. Astfel s-a ocupat de educația tineretului din familia de Orleans. În timpul Revoluției de la 1789 a părăsit Franța cu o mare parte din marea nobilime. A scris peste 80 de cărți: romane, piese de teatru, cărți educative, memorii etc. Toate aceste cărți au avut o valoare medie fără ca acestea să se ridice la un nivel care să le permită supraviețuirea  în marea cultură franceză. Cantitatea a învins calitatea.

„Les chevaliers du cygne, ou La Cour de Chalemagne ” („Cavalerii lebedei sau Curtea lui Carol cel Mare) a apărut în 1795 în trei volume. Cavalerii lebedei erau numiți astfel după lebăda însemnul heraldic de pe scut.  Madame de Genlis informează cititorul că a scris această carte în scopul de a ajuta Franța să iasă din catastrofa Revoluției Franceze. Autoarea a ales curtea lui Carol cel Mare ca un exemplu de fapte mari efectuate de femei și bărbați din trecut. „Nu am dorit să restabilesc spiritul cavalerilor, dar am crezut că generozitatea, umanismul, loialitatea vechilor cavaleri consolidează mai bine o republică decât principiile lui Marat și Robespierre.” (Prefață la vol. I pag.XVI) Trecutul eroic, ilustrat în cele 1200 de pagini, servește pentru a ilumina calea prezentului, prin faptele virtuoase efectuate de mari bărbați și mai ales de mari personalități feminine din trecut. Lucrarea a avut succes apărând în 6 ediții: 1795, 1797, 1799, 1805, 1811, 1825. În traducere engleză lucrarea  a apărut în 1797.                                                                                                           În vremea Războiului Patriotic de salvare a Rusiei  de invazia lui Napoleon (1812)  meritul îi revine Feldmareșalului prinț Mihail Ilarionovici Golnișcev- Kutuzov. Tolstoi îi asociază acestuia, prin o frumoasă figură de stil, spiritul eroic, de cavalerism și loialitate, ce se desprinde din lectura cărții „Cavalerii lebedei” lectură pe care o face eroul însuși în teatrul de război.

Președintele Herbert Hoover despre profesia de inginer

Herbert Clarck Hoover (1874-1964) s-a născut în West Branch (statul Michigan SUA) ca fiu al unui fierar. Rămas orfan de la vârsta de 10 ani a fost crescut de un unchi în Iowa și în Oregon. A făcut studii de inginerie minieră la Universitatea Stanford Palo Alto California (1891-1895). Se căsătorește cu Lou Henry (1874-1944) geolog cu care s-a cunoscut în facultate. Lucrează la minele din Australia și apoi la Biroul de Mine din China. În 1912 cei doi traduc din limba latină în engleză lucrarea clasică a savantului german Georgius Agricola (Georg Bauer) despre mine și metalurgie „De Re Metallica libri XII” apărută în 1556. Traducerea soților Hoover a fost tipărită la Londra în „The Mining Magazine”. Intră în politică obținând posturi ministeriale la agricultură și apoi Secretar al Comerțului. (1921-1928). Ales în 1928, cel de al 31-lea Președinte al SUA din partea Partidului Republican. Mandatul său se suprapune cu marea criză economică din 1929-1933. Pe fondul crizei Hoover pierde următoarele alegeri în favoarea unui rival democrat, cunoscutul Franklin Roosevelt. Revine în politică când este numit de președintele Truman în 1947 în fruntea  „Comisiei de reformă a ministerelor”.

Aceiași funcție a îndeplinit-o și în timpul președintelui Eisenhower. Moare la vârsta de 90 de ani. Din voluminoasa publicistică a celui numit „Marele Inginer” am selecționat din articolul „Engineering as a Profession („Ingineria ca o profesie”) ” scris  în „Engineer's Week” în anul 1954 două fragmente ilustrative:                   

„Ingineria .. este o mare profesiune. Este fascinaţia de a vedea cum o mare plăsmuire a imaginaţiei se transformă cu ajutorul ştiinţei într-un plan pe hârtie. Apoi, să se materializeze în piatră, metal sau energie. După aceea să creeze locuri de muncă şi locuinţe pentru oameni. Ca apoi să ducă la creşterea standardului de viaţă şi la sporirea confortului. Acesta este înaltul privilegiu al inginerului."             

„Marea răspundere a inginerului, în comparație cu oameni de alte profesii -  este că lucrările sale sunt deschise, în care toți le poate vedea. Faptele sale, pas cu pas, sunt în esență puternice. El nu poate îngropa greșelile lui în mormânt ca doctorii. El nu le poate susține, cu aer nevinovat, să dea vina pe judecător ca avocații. El nu poate, ca arhitecții, să-și acopere eșecurile cu arbori și viță de vie. El nu poate, la fel ca politicienii, să-și ascundă neajunsurile, dând vina pe opoziție în speranța că oamenii vor uita. Inginerul, pur și simplu, nu  poate nega ce a făcut. Dacă lucrările sale nu funcționează, el este al naibii de vinovat "

„This is exactly why I Decided to go into engineering.” („Tocmai de aceea am decis să intru în inginerie.”) este concluzia unei tinere americance scrisă pe blogul său despre cele scrise de Herbert Hoover și relatate mai sus, la care subscriu.  

Lou Henry și Herbert Clarck Hoover traducătorii „De Re Metallica” de G. Agricola

După:                                                                                                                                                          - http://www.hooverassociation.org/hoover/speeches/engineering_as_a_profession.php;          - http://engineered.typepad.com/thoughts_on_business_engi/2012/11/herbert-hoover-on-engineering.html.

ROSTOPASCA

Rostopasca, „doctorul“ hepatitelor

Rostopasca, negelariţa, iarba de negi, buruiana sfântă sau crucea voinicului este o plantă medicinală cunoscută şi folosită pentru proprietăţile ei antitusive, citostatice şi antibacteriene.

În fitoterapie se folosesc ramurile şi tulpinile tinere ale plantei. Preparatele naturale din rostopască acţionează cu succes în cazul afecţiunilor hepatice (hepatită acută şi cronică, ciroză), în cazul afecţiunilor gastrice, combat cancerul de stomac, distrug viermii intestinali. De asemenea, principiile active din rostopască acţionează în tusea spastică, în astmul bronşic şi în stimularea respiraţiei, reduc presiunea arterială, combat angina pectorală, tahicardia, arteroscleroza cerebrală şi insuficienţa cardiacă.

Totodată, diminuează tonusul musculaturii intestinale, bronhiale şi uterine, acţionează ca sedativ şi narcotic asupra centrilor nervoşi, dar au efecte foarte bune în tratamentul tuberculozei pielii şi al cancerului de piele, în cicatrizarea şi necrozarea pecinginelor, rănilor, eczemelor, bubelor dulci, bătăturilor, herpesului, calviţiei şi psoriazisului.

Trebuie avut în vedere însă faptul că sucul de rostopască este toxic din cauza alcaloizilor pe care îi conţine şi trebuie utilizat numai după normele stabilite. Aşadar, folosit în exces, poate provoca iritarea tubului digestiv, băşicarea gurii, arsuri în gât, greţuri, vomă, congestie pulmonară, ameţeli, halucinaţii, delir şi moarte. O doză de 50-60 de grame de plantă verde poate ucide un câine. Dacă aveţi asemenea tulburări, luaţi de urgenţă laxative, vomitive, cărbune activ, lapte dulce, ceaiuri de nalbă, seminţe de in şi faceţi frecţii cu alcool.

În fitoterapie, rostopasca este utilizată sub forma diferitelor preparate, cu rol în tratarea unui spectru larg de afecţiuni:

- infuzie dintr-o linguriţă rasă de plantă uscată şi mărunţită la 250 ml de apă clocotită; se infuzează 5-10 minute, se strecoară şi se ia câte o lingură la intervale de 3 ore, într-o singură zi, evitând excesul şi supradozarea, care pot provoca intoxicaţii. Are efecte în tulburări gastrice şi duodenale şi în afecţiuni biliare. Acţionează şi în tusea spastică şi convulsivă, în angina pectorală, tahicardie, insuficienţă cardiacă, arterită. Dacă durerile continuă, se continuă tratamentul şi a doua zi;

- vin diuretic, preparat din 15 grame de rădăcini uscate şi măcinate, peste care se toarnă un litru de vin alb fierbinte; se consumă câte un păhărel de 50 ml dimineaţa;

- infuzie din două linguriţe de herba uscată şi măcinată la 200 ml de apă clocotită; se infuzează 10-12 ore, se strecoară şi se pun 3-5 comprese pe zi, cu efecte în tratarea negilor, bătăturilor şi psoriazisului, un remediu frecvent utilizat în popor;

- tinctură din două linguriţe de herba uscată în 100 ml de alcool de 70 de grade; se lasă la macerat 3-4 zile, se strecoară şi se utilizează ca frecţii contra mătreţii, a muşcăturilor de şerpi şi înţepăturilor de insecte;

- sucul din frunze proaspete se aplică pe pleoapele ochilor, către colţuri, având efecte în eliminarea durerilor, a senzaţiei de împăienjenire şi în revigorarea ochilor suprasolicitaţi şi obosiţi. Acţionează în cataractă, sângerări ale retinei şi dezlipirea de retină.

După: http://ziarullumina.ro/fitoterapie/rostopasca-doctorul-hepatitelor

SF.PAȘTI 2015

Tuturor prietenilor mei, care citesc acest blog și prietenilor lor, urarea tradițională creștină: Hristos a înviat! sau cum spun, așa de frumos, țăranii din Maramureș:
Lăudați-L pe Iisus,
În veci, Amin!

Cărți de Sfintele Paști

Mi-am făcut cadou de Sf.Paști cărți pentru că acestea sunt dragi sufletului meu!
- „Laur” de Evgheni Vodolazkin la recomandarea unei stimate doamne;
- „Cald plat și aglomerat” de Thomas L. Friedman;
- „Pământul este plat” de Thomas L. Friedman.
Totul la un modest 50 RON, ca pentru pensionari.

Ora de Religie, între discernământ și renunțare

Ora de Religie, între discernământ și renunțare

Autor: † ÎPS Varsanufie • Rubrica: Permanenţe • Mar 2015  

„Nimeni nu mai neagă faptul că lumea de astăzi este într-o schimbare alertă și, cu toate că mijloacele de comunicare s-au dezvoltat uimitor, omul devine din ce în ce mai singur. Foarte mulți dintre oameni, mai ales dintre cei tineri, nu mai găsesc repere reale după care să se ghideze, nu mai au modele vii pe care să le urmeze. Totul este într-o continuă mișcare, dar, din păcate, și devalorizare. Sunt date la o parte valorile adevărate, renunțându-se la ele, iar în locul lor îl preiau antivalorile: minciuna, vulgaritatea, corupția, incultura etc. Filosoful martir Mircea Vulcănescu afirma că: „Educația… trebuie să creeze nu specialiști, ci oameni. Oameni de nădejde, adică oameni pe care să te poți bizui la încercare, adică oameni întregi, în stare să facă față nevoilor și durerii.” (Mircea Vulcănescu, De la Nae Ionescu la „Cristerion”, Editura Humanitas, București, 2003, p. 335). Ora de Religie are tocmai această datorie de a reașeza valorile la adevărata lor scară și, mai ales, de a-i repune pe tineri într-o raportare sinceră la valori. Studiul Religiei în școală nu poate să nu îl ajute pe copil să valorifice existența așa cum e firesc; până la un anumit punct se suprapune cu educația generală a copilului, cu buna lui creștere.

Secularizarea lumii a dus de la nepăsare față de religie, la o aversiune pătimașă împotriva acesteia. Se discută tot mai mult (de cele mai multe ori fără discernământul cuvenit) despre rostul orei de Religie în învățământul românesc. Este sau nu necesar ca elevul să studieze religia în școală? Problema aceasta cu siguranță nu este una nouă pentru societatea românească. Iată ce scria acum 57 de ani cunoscutul critic literar, George Călinescu, apărând „păstrarea celor două ore de religie la gimnaziul unic și în cursul inferior și a orei săptămânale de la cursul superior”: „Această religie trebuie s-o cultivăm în școli. Căci ea e izvorul iubirii de familie umană; fără deosebire de neam și confesie, al spiritului de muncă și jertfă, al răbdării față de necazurile vieții în nădejdea mântuirii. Nu cunosc instituție mai venerabilă decât Biserica. Ea, de la ivirea poporului nostru în istorie, a ținut de atâtea ori locul șubredelor întocmiri
politice și a conjurat cu crucea întinsă furtunile… Să nu o slăbim tocmai în era democrată” (George Călinescu, Religia în școli, în „Națiunea”, anul II, nr.315, 10 aprilie 1947, p. 1; 3). Articolul poate fi recitit în Renașterea, editată de Arhiepiscopia Ortodoxă a Vadului, Feleacului și Clujului, an XXVI, ianuarie 2015, nr. 1 (297), p. 5). Să trăiești într-un spațiu creștin prin excelență, însă tu să nu ai cunoștință despre creștinism, nu poate fi deloc un act de curaj, ci altceva. Ora de Religie oferă elevului pe de o parte cultura mărturisitoare necesară pentru a ști cine este în cadrul unei comunități, iar pe de altă parte, pune la îndemâna copilului și cultura generală, având consistente noțiuni nu doar de spiritualitate, ci și de istorie, artă, filosofie etc. Religia ține de identitatea ta ca ființă, dar și ca neam; nu poți, trăind într-o țară născută creștină, să te rupi, să te izolezi nici măcar cultural de gândirea creștină.

Trei fraţi, Nicolae Tonitza, 1920-1922, ulei pe carton.

Marele gânditor Nicolae Steinhardt susținea că învățătura creștină se se întemeiază pe două fundamente: deplina libertate a persoanei umane și întreaga răspundere în ziua Judecății. „Este fiecare liber să creadă ce vrea, să meargă pe calea pe care-l poartă inima și-l îndeamnă conștiința, urmând, firește a purta răspunderea alegerii făcute”. (Nicolae Steinhaardt, Dăruind vei dobândi, ediția a IV-a, îngrijită de Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 217). A sădi Cuvântul lui Dumnezeu în inima copilului înseamnă a dărui acestuia libertatea primită de la Dumnezeu. Sigur că noi creștinii suntem o minoritate în cadrul omenirii, însă ca popor suntem creștini nu doar majoritar, ci mai ales ființial, de la nașterea noastră. Biserica, prin duhul iubirii jertfelnice și al filantropiei, este singura care mai poate da un suflu nou societății aflate într-un grav dezechilibru. Dumnezeu nu impune nimic cu forța, ci întotdeauna propune în chip
filatropic, ca un iubitor de oameni.

A afirma astăzi că religia și educația religioasă țin de domeniul trecutului, că Tradiția Bisericii e învechită, neavând loc într-o societate modernă, înseamnă a-ți refuza singur firescul vieții tale, înseamnă a încerca să-ți renegi trecutul și a arăta că vrei să renaști ca un om fără nicio rădăcină, lucru văzut și în ideologia comunismului ateist, care vedea în religie „opiumul popoarelor”. Astfel, Zoe Dumitrescu-Bușulenga afirma că: „Ne confruntăm cu o perfidă tehnică new-age-istă de extirpare a trecutului; ni se propune doar prezentul simplu, fără rădăcini și fără perspectivă.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Lumina crucificată, în „Scrisoare Duhovnicească”, Buletin de informații al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania, Europa Centrala și de Nord, 5, 2001, p. 1).

Ora de Religie este cea care oferă elevului posibilitatea ieșirii din individualismul egoist, în care tot mai mulți ne găsim, și deschiderea către ceilalți. Este ora la care elevul nu doar că poate dialoga deschis și sincer, ci mai mult poate găsi și soluții de a ieși din orice criză existențială. Astfel nu se pune problema dacă renunțăm sau nu la ora de Religie, ci cum să facem ca ea să fie într-adevăr eficientă. Trebuie făcut tot efortul pentru a ridica ora de Religie la adevărata ei valoare; procesul paideic, de formare a copilului este un act de slujire și, de aceea, foarte important este cine îl face și cum îl face.

Același scriitor și reputat critic literar, George Călinescu, sublinia acest fapt, spunând: „Personal, am rezerve în ce privește conceperea învățământului religios în forma erudită, istorică și dogmatică. Erudiția aruncă o formă de răceală, iar ora de eligie o văd mai de grabă ca o pregătire spirituală. Profesorul meu, bătrânul părinte cu barba de martir, căruntă și rară și ochi clar albaștri, era așa de inocent, așa de serafic de blând, se lăsa cu atâta sfântă neprevedere victima fraudelor noastre, încât ceea ce pierdea profesorul câștiga duhovnicul. Îl iubeam și am rămas toți cu respectul Bisericii.” (George Călinescu, Religia în școli în „Națiunea”, an II, nr. 315, 10 aprilie 1947, p. 3). Ora de Religie trebuie să fie o oră vie, o oră a dialogului, o oră de trăire și nu una în care profesorul transmite un set de informații în chip scolastic, pe care apoi le evaluează mai mult sau mai puțin reușit. Ora de Religie răspunde nevoii copilului de a se deschide către celălalt și prin aceasta de a se deschide lui Dumnezeu. De vreme ce lumea de astăzi prin tot ceea ce face conduce omul către însingurare, îl izolează în individualismul egoist, singura materie de studiu din școală care poate promova deschiderea către celălalt și care îl ajută pe elev să crească în iubire, este Religia. Totul în lumea de astăzi este pus sub lupa incertitudinii, a nesiguranței și mai ales a lipsei de credință nu doar în Dumnezeu, ci și în celălalt, de aceea, ora de Religie trebuie, în chip real, să arate copilului care sunt certitudinile care niciodată nu se vor putea lua de la el: iubirea de Dumnezeu și de semeni, respectul față de părinți, respectul de sine, grija față de creația lui Dumnezeu etc. Datorită acestui fapt este foarte important cine predă Religia. Educația religioasă, și nu numai ea, suferă foarte mult prin resursa umană pe care o are, fiind foarte mulți profesori fără vocație, iar dintre cei buni, unii părăsind sistemul și din considerente pragmatice sau birocratice. De aceea cred că ar trebui mai puțin să ne punem întrebarea dacă este binevenită sau nu ora de Religie în școală, ci să încercăm cât ne stă în putință ca aceasta să devină lucrătoare, spre întărirea copiilor noștri, să ne străduim ca aceasta să devină cât mai eficientă în procesul de creștere sănătoasă a copiilor noștri.”

După: http://www.revistaclipa.com/…/ora-de-religie-intre-discerna…