joi, 24 martie 2011

CARTE VECHE: „ ISTORIA BISERICII ROMÂNEȘTI ȘI A VIEȚII RELIGIOASE A ROMÂNILOR” DE NICOLAE IORGA (III)

În Cartea I „Epoca slavonă” autorul ne prezintă amănunte despre „Întemeierea ierarhiei episcopale și a vieții mănăstirești” Acele vremuri debutează cu o puternică ofensivă de catolicizare a populației autohtone.
„Peste puțin însă, cavalerii trebuiră să părăsească țara, pe care regele Ungariei, pus pe gânduri de progresele lor, găsi cu cale să li-o iea îndărăt; din opera Teutonilor rămase o singură urmă, cloașterul (Kloster) catolic din Câmpulung, care se află pe acest loc – acela cunoscut și astăzi supt acest nume –decât biserica mai târzie a Sfântului Iacob. Sarcina convertirii locuitorilor de peste munți fu încredințată acum unui legat pontifical, trimes special și statornic al Papei, care era însușii primatul Ungariei, arhiepiscopul de Strigonia sau Estergom.” „Cumanii, supt amenințarea săbiei, se botezară cu grămada, și un călugăr predicator, un Dominican, fost prior în Ungaria, fu numit episcop în diacesa munteană, care se numia a Cumanilor.” „Peste cîțiva ani, tot Dominicanii, pornind din noua cetate a Severinului, clădită de Unguri pentru a se împotrivi din zidurile ei Bulgarilor Vidinului, predicau în mijlocul Românilor din județele oltene. Era vorba de o cruciadă convertitoare împotriva Țarului Ioan Asan și de întemeierea la 1238, a unei episcopii catolice a Severinului. Năvălirea Tatarilor sfărâmă toate aceste planuri frumoase, așa de grele de îndeplinit.” „Așa însă, Dominicanii își pierdură încrederea în izbânda unei lupte de convertire, și numai într'un târziu, pe la 1279, locul lor era luat de alți călugări propagandiști, de Franciscani sau Minoriți, cari însă își îndreaptă luarea- aminte mai mult asupra părților unde mai târziu s'a întemeiat principatul Moldovei.” „În veacul XIV-lea, când regii unguri intrară în luptă cu Basarab, cel d'intăiu Domn a toată Țara- Românească și stăpân pe amândouă malurile Oltului, ei se gândiră a câștiga prin religie pe Românii îndărătnici în apărarea libertății lor.”
Referitor la întemeierea Mitropoliei „Țerii – Românești” Iorga face mai multe precizări privind contextul social istoric alacelor timpuri.
„patriarhia de Constantinopol pierduse, în cele d'întâiu timpuri de existență energică a Împărăției bulgărești nouă, orice gând de a se amesteca în părțile de sus ale Peninsulei balcanice, unde de alminterea, nu-i făcuseră loc nici Cesarii bizantini ai celor d'întâiu recuceriri.” După moartea lui Ioan Asan „cel mai mare, desăvârșit și netăgăduit Împărat bulgăresc al Peninsulei, Bulgaria împărătească slăbește” „o adevărată Bulgarie centrală,în jurul centrului firesc Târnova” „și o Bulgarie răsăriteană, a Mării, care cuprindea Varna, Kalliacra, ce ajunse reședință de Țar separatist, precum și toată Dobrogea mai restrânsă” Această zonă era sub conducerea patriarhală grecească a Constantinopolului. Astfel ținutul numit «Sciția Mică» a primit un episcop așezat la Vicina „o stație de corăbii și loc de schimb cu barbarii dela Nord, cari aduceau grâne și piei înaintea negustorilor greci și italieni veniți pe Dunăre.” „Ea fu luată de Turci la 1387-1388 și dispăru din istorie” „pe la 1350 stăpânia asupra Bulgariei întregi Țarul Alexandru, cel de-al doilea din noua dinastie vidineană, o rudă și un prieten al Domnilor Țerii- Românești.” „Tătarii cari stăpâniseră, multă vreme, malul stâng al Dunării, lângă revărsarea ei, având dregătorii și vameșii în Cetatea-Albă dela limanul Nistrului erau în decădere răpede” În aceste condiții vitrege situația episcopului de Vicina era precară fără reședință. El a primit cu mare bucurie „rugămintea celui de-al doilea Domn al Țerii-Românești, Alexandru-Vodă, de a veni să se așeze la el, în scaunul de Domnie al Argeșului. Basarab, tatăl lui Alexandru, se luptase cu Ungurii și-i biruise; fiul biruitorului urmă politica de dușmănie față de regele vecin” „A sta în dușmănie cu regele Ungariei înseamnă a înlătura orice legătură cu Biserica lui catolică.”
Începând cu Împăratul Ioan al V-lea ortodoxia s-a întărit continuu. „legătura cu Bizanțul era astfel impusă lui Alexandru, când el căută să dea o organizație ortodoxă Bisericii sale, precum, de alminterea, această legătură se impuse”
„Astfel episcopul Iachint de Vicina, care stătea acum la Argeș, fu cerut de Alexandru și de boierii săi dela patriarhul de Constantinopol ca Mitropolit al Țerii-Românești. El trebuia să rămâie adică în țară, să îndeplinească aici funcțiile obișnuite ale unui ierarh, creând preoți în adevăr canonici și sfințind biserici în care să se poată face slujba potrivit cu dreptul bisericesc.” Iachint era numit «Mitropolit a toată Ungrovlachia» ca să nu se confunde cu Vlahia balcanică. „Prin hotărârile Patriarchiei din Maiu 1359 dorința lui Alexandru- Vodă de a face din țara sa un teritoriu ortodox statornicit era îndeplinită, măcar întru cît îngăduiau canoanele și împrejurările date ale acelui moment.” Referitor la primele biserici acestea erau făcute din lemn „s'a făcut toată slujba dumnezeiască în satele și în câteva, foarte puține, târguri ale noastre, până în veacul al XIV-lea”
„Abia prin veacul al XIV-lea în Țara - Românească, iar în Moldova prin al XV-lea, au început a se clădi biserici de zid, și anume de către Domni.” „Satele au trăit cu biserici de lemn până prin veacul al XVII-lea.” Biserica din piatră ridicată de Teutoni la Câmpulung a fost primul locaș de zid „în toată Românimea. În mânăstirea aceasta din piatră a micii Domnului locuiau călugări dominicani sau predicatori”

NICOLAE ALEXANDRU (1352- 1364)

miercuri, 23 martie 2011

CUTREMURUL DE LA 4 MARTIE 1977 BUCUREȘTI

Recentul cutremur catastrofal din Japonia ne-a amintit celor ce am trăit atunci, clipele de spaimă, durere și resemnare. De aceea am căutat în propria arhivă foto și am găsit câteva poze modeste, făcute de mine în acele zile și pe care le prezint.

BLOCUL DUNĂREA (UNIVERSITATE)


BLOCUL LIDO


BLOCUL CASATA (PIAȚA ROMANĂ)

Posted by Picasa

sâmbătă, 12 martie 2011

CATRE VECHE: „ISTORIA BISERICII ROMÂNEȘTI ȘI A VIEȚII RELIGIOASE A ROMÂNILOR” DE NICOLAE IORGA (II)



Autorul prezintă amplul fenomen înregistrat în Imperiul Roman legat de creștinism. În ciuda interdicțiilor și pedepselor aspre numărul și aria de răspândire a creștinilor a crescut semnificativ.„Traian s'a văzut silit să orânduiască urmărirea creștinilor din Asia Mică, nu pentru credința lor, ci pentru rebeliunea fățișă împotriva codului religios al Imperiului. Din Asia Mică unde un om ca Pliniu-cel Tânăr, fruntaș între cărturari, era silit să lovească în creștini, veniră destui coloniști în părțile Dunării. Știm ce putere a căpătat religia lui Hristos mântuitorul de oameni în Galia, de unde iarși veniră oaspeți în număr mare. Dalmații cari dădură lucrători pentru minele de aur și de argint ale Daciei, veniau dintr'o provincie cunoscută pentru vechimea trecutului ei creștin.”
Marea e pricioasă și circulației mărfurilor și străbaterii ideilor. Astfel, în curând, Dobrogea de astăzi, zisă pe atunci Scythia Minor, țara cea mică a Sciților, avu creștini în porturile ei, destul de înfloritoare, dela Pontul Euxin, marea Neagră a noastră. În veacul al III-lea poate, poate în al IV-lea de sigur, creștinii aceștia din Sciția Mică își avură alcătuirile și bisericile lor, pe urma cărora dăm, prin săpături, în timpurile noastre. Spre acest țerm se îndreapta însă dela sine o bună parte din viața economică a Daciei și a Moesiei, și în legăturile dese pe care la aveau negustorii din porturi cu locuitorii orașelor din interior, creștinismul trebuia să folosească, răspândindu-se și mai mult.”
Iorga subliniază că religia creștină prigonită și sfioasă cu ea însăși nu prea a lăsat mărturii scrise sau inscripții. Existau însă și excepții.
„În limbă însă au rămas dovezi despre vechimea creștinismului românesc, care departe de a fi împrumutat dela neamuri mai nouă în cultură decât noi, ca Bulgarii, a fost unul din mijloacele prin care s'a întemeiat poporul nostru al românilor. Astfel divinitatea unică, stăpânitoare și făptuitoare singură a lumilor, e însemnată, prin unirea a două cuvinte latine, Dumnezeu; Mîntuitorul, Christus, e Crest, de unde derivatul creștin – necredinciosul fiind păgân «paganus»; pentru religia cea nouă se păstrează cuvântul vechiu, din vremea când Statul hotăria și în cele sufletești, lege.”
Sfinții, ridicați mai presus de ceilalți creștini ce au fost, prin viața lor de bunătate, de ajutorare a oamenilor, de mărturisire a credinței cu fapte, au la noi nume care arată originea lor latină: Sânziene, Sânziana, Cosânzeana, Sântion (Sf. Ioan), Sântămăria, Sânpietru”
„ Călindariul e și el roman. Latin e și înger, din angelus. Locul de adunare al credincioșilor, după biruința ultimă, în vechiul sălaș al autorității profane, cucerite sau izgonite, se chiamă beserecă, biserică – din « basilica» și semnul credinței celei nouă ca în latinește: cruce. Popa sau preotul (lat. popa, presbyter) fac slujbă.”
„cu privire la originalul latin al cuvântului Paști și al cuvântului Rusalii; serbetoarea din fiecare săptămână, Dumineca, e «dominica».”
Referitor la începuturile orânduielii bisericești pe teritoriul țării noastre până la reforma creștină a lui Constantin cel Mare nu putea fi vorba de o ierarhie.
„Creștinism fără episcopi canonici a fost cu putință aici și peste o mie de ani dela aceste timpuri întunecoase, cu atât mai mult atunci: religie prinsă dela o bucată de vreme în forme stricte și sfinte, imuabile și eterne, el a putut trăi, în anume locuri și împrejurări, până foarte târziu și fără ele. Darul hirotoniei,«punerii mînilor» asupra preoților și darul sfințirii locașurilor sfinte – sarcina cercetării lor are mai puțină însemnătate și se lasă dese ori la o parte – le exercitau atunci preoți mai bătrâni și singurateci, călugări vestiți pentru evlavia lor. În acest timp, de alminterea, episcopii – al căror nume e nou – cei vechi ziceau piscup și, slavonește Vlădică,«stăpân»- se alegeau, cum se știe, de cetățenii unui oraș, de poporănii unei biserici, și ei puteau fi ridicați oricând din rândurile mirenilor, fără a fi sfințiți măcar în forme canonice reale. Astfel de păstori sufletești au fost, neapărat, din cele mai depărtate timpuri, în orașele vecine cu noi, care s'au mai păstrat după retragerea dregătorilor și a legiunilor din Dacia, adică în orașele are și în cele dela Dunăre, ceia ce înseamnă pe malul drept al acestei ape.”
Autorul povestește despre episcopul Teofil al «Goților» care participă la sinodul ecumenic din 325. Primul conciliu de la Niceea (astăzi İznik, în Turcia) a fost primul conciliu ecumenic. S-a desfășurat în anul 325.
La acest prim conciliu (sinod) ecumenic, convocat de împăratul Constantin cel Mare au participat după unele mărturii 200, după altele 318 episcopi din tot ținutul creștin. Sinodul a discutat problemele ridicate de Arius din Alexandria. Acesta susținea că Isus din Nazaret nu ar fi fiul lui Dumnezeu născut din veșnicie, ci doar o creatură a Tatălui care în singurătatea lui l-ar fi creat pe Iisus și l-ar fi înfiat.
Este amintit de asemenea Ulfila cel ce a tradus Biblia în limba gotică și a întemeiat literatura germană.
„De pe urma lui găsim în marea cetate a Durostorului, Dârstorul scriitorilor noștri mai vechi și Silistra de astăzi, un episcop arian, de origine latină însă, cum îl arată numele, pe Auxentius; el a scris și viața lui Ulfila care, l-a învățat și i-a dat și darul episcopal.”
Despre partea păgână a goților se leagă Atanaric, prigonitorul de creștini și de aici mucenicii Sava și Nichita.
La Durostor în secolul al V-lea se leagă numele altui mucenic Emilian.
„Cel d'intâiu Împărat de Răsărit, care, cucerind o bună parte din malul stâng al Dunării, încearcă a cuprinde în parte din malul stâng al Dunării, încearcă a cuprinde în forme strict ierarhice acest separatism bisericesc, e marele Iustinian, la jumătatea veacului al VI-lea.” „La noi ca și în Panonia, barbarii cei noi putură cunoaște și primi, în mare parte, creștinismul, pe care îl duseră cu ei în peninsula balcanică, unde găsiră un și mai puternic substrat creștin.”
„O schimbare a condițiilor religioase în părțile locuite de Români se petrece numai atunci când Bulgarii uralo- altaici, veniți spre sfârșitul veacului al VII-lea, prin Sciția Mică în mijlocul Slavilor mesici, trec la creștinism, în formă latină întâiu, apoi în cea firească răsăriteană, supt Țarul Boris, botezat acum Mihail, la sfârșitul veacului al IX-lea. Bisrica cea nouă a Bulgariei creștine prin voința stăpânitorului ei, n'avea o organizație deplină; un episcop stătea pe lângă Țar, care începea să aibă ambiții mai înalte. Despre ființarea episcopiilor dunărene sau despre cei cari ar fi ocupat Scaunul lor de păstorie, n'avem nicio știre.”
„Dela un timp biserica bulgărească și-a avut cărturarii ei, cari imitau, după putință, strălucita viață culturală a Bizanțului grecesc. În slova cea nouă, zisă cirilică, începu a se scrie prin aceste Ținuturi care până atunci stătuseră în afaraă de hotarele civilizației bisericești, ce era pe atunci și civilizația de căpetenie.”
„De bună seamă că atunci au pătruns la noi cuvintele slave sau slavo- grecești care numrsc părțile slujbei, cărțile întrebuințate în ea, felurile rugăciuni și cântări, în scurt, toate amănuntele bisericești. Dar într'acestea și învățarea pe de rost a Crezului, a Tatăl- Nostrului, a unor «molifte» mai obișnuite în limba slavonă, așa cum o vorbiau pe atunci Bulgarii slavizați, se încheie înrâurirea exercitată asupra noastră supt raportul bisericesc de vecinii de peste Dunăre.”
„O nouă eră pentru biserica noastră începe, în sfârșit, cu întemeierea celui de-al doilea stat bulgăresc, al Asăneștilor.”
„ Acum mai ales a pătruns la noi influența slavonă în Biserică, precum în aceiași epocă s'a întins o influență bizantino- slavă asupra Statului.”
„Astfel se ajunse, cu treizeci de ani înainte de ultima luare a Târnovei de către Turci, la întemeierea celei d'intâiu episcopii canonice a Românilor, cari până atunci, în Domnia cea nouă «a toată Țara -Românească», formată puțin după anul 1300, ca și în părțile supuse încă Ungurilor și Tătarilor (Ardealul, părțile ungurești și viitoarea Moldovă), avuseră numai Vlădici –egumeni, stând prin locuri diferite, în schituri de lemn, unde-i căuta evlavia oamenilor ca și nevoia clericilor de a căpăta, din mâinile lor, necanonice, de sigur, dar singurele întinse spre binecuvântare, hirotonia. De astfel de episcopi e vorba când la 1234 Papa se plânge că în episcopia sa românească, a Cumanilor, - cum vom vedea în părțile Buzăului, Putnei și Bacăului - «falsii episcopi» pseudo – episcopi, zice scrisoarea, ai Românilor au ispitit la ei și pe «unii din regatul Ungariei, Unguri ca și Germani și alți catolici, cari vin la ei ca să rămâie statornic și alcătuiesc unul și același popor cu Românii» adecă locuitorii târgurilor de munte pe care străinii de altă lege le întemeiaseră de curând.”