de pe http://www.versuri.ro
"Nu uita ca esti roman,
Ca sus in deal la tine-n sat
Popa Ioan te-a botezat
Si Lelea Stanca te-a tinut un an la san"
„Ce nevoie avem, mi-am zis, să căutăm aiurea ceea ce n-am fost în stare să găsim în noi înşine? Şi ce rost are să ne imaginăm paradise pierdute când o seară normală ne-ar putea, cu puţin noroc, dărui mai mult decât o iluzie? Printre palmieri sau printre sălcii speranţa are aceiaşi culoare.” OCTAVIAN PALER
marți, 13 iulie 2010
Nu uita că eşti român
de pe http://www.versuri.ro
"Nu uita ca esti roman,
Ca sus in deal la tine-n sat
Popa Ioan te-a botezat
Si Lelea Stanca te-a tinut un an la san"
La Hunedoara în 1970
Hunedoara te fascinează prin tradiţia sa milenară în prelucrarea fierului, prin castelul care străjuieşte cuptoarele actuale, prin împrejurimile care amintesc de originea şi istoria poporului român .Acest lucru nu putea lipsi din capitolul de specialitate din "ENCICLOPEDIA ROMÂNIEI 1939 Vol.III.
CONTRIBUŢIA PROF. DR. ING. TRAIAN NEGRESCU LA REDACTAREA “ENCICLOPEDIEI ROMÂNIEI” 1939
Fragmente din articolul meu apărut în “Revista de Turnătorie” nr. 1-2/2008
După Marea Unire de la 1918 a existat în intenţia unor intelectuali români redactarea unei lucrări cu caracter enciclopedic despre România. Institutul Social Român condus de prof. Dimitrie Gusti (creat în 1919) a mobilizat toate ideile şi tendinţele acelor vremi. “Istoria ideilor şi istoria pragmatică se îmbină, se explică una prin alta şi se confundă, pentru că sunt înfăţişări ale unui singur act vital.” [1] În anul 1929 Institutul Social Român, după un deceniu de la înfiinţare, are în pregătire un “Dicţionar social, economic şi politic al României.” Capitole ale acestui dicţionar urmau să se reunească într-o singură publicaţie enciclopedică a viitorului. Până atunci nu exista decât o singură publicaţie “Enciclopedia Română” a dr. C. Diaconovich din 1896 redactată de “Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român”. După 1929 asociaţia „ASTRA” din Cluj a căutat să scoată o nouă ediţie a publicatiei enciclopedice, în colaborare cu Institutul Social Român.
Principiile enciclopediştilor români
Trecerea de la enciclopedia alfabetică la enciclopedia funcţională insemna un imens pas inainte, prin faptul că se vor putea urmări problemele mari şi nu amănunte, care te fac să pierzi esenţa intregului.
Lucrarea a cuprins trei mari părţi :
A) Organizarea politică – administrativă ;
B) Economia ;
C) Cultura.
Pentru finalizarea unei lucrări de o asemenea complexitate a fost înfiinţată o „Asociaţie Ştiinţifică pentru Enciclopedia României” condusă de profesorul Dimitrie Gusti (1880-1955).
Cunoscutul filozof, sociolog şi estetician, membru al Academiei Române din 1919, a imprimat principiile sale în reactarea „Enciclopediei României”
Gusti a fost fondatorul Şcolii Sociologice de la Bucureşti.
“Enciclopedia României" este o lucrare de amploare, care îşi propune să facă o monografie a lumii româneşti de la începutul secolului al XX-lea, între deceniile al treilea si al patrulea.
Bazată pe studii amănunţite şi cercetări asidue, "Enciclopedia României" realizează o excelentă biografie a vieţii din România, de la începutul secolului trecut şi nu numai. Începând cu tratarea unor subiecte ca: aşezarea geografică, istoria economică şi socială a poporului, sau populaţia de la acea vreme cu specificul său, această lucrare studiază în amănunţime viaţa economică existentă în acea perioadă, în toate sectoarele sale de activitate. Inglobând un volum de date extraordinar, şi tabele extrem de complexe, acest studiu constituie un excelent instrument în aprofundarea cunoaşterii lumii interbelice în toate aspectele ei economice şi sociale.
Contribuţia prof. dr. ing. Traian Negrescu
Cu deosebită plăcere găsim între aceste nume ilustre şi pe cel al profesorului dr. ing. Traian Negrescu (1900 -1960) de la facultatea de Mine şi Metalurgie a Şcolii Politehnice din Bucureşti. [4]
Ca să facem un aliaj bun, trebuie să ştim cu precizie ce metale intră în compoziţia sa şi în ce proporţii. Se impune, deci, o cunoaştere calitativă şi cantitativă a aliajelor. Dacă avem o piesă dintr-un aliaj, este necesar ca prin analize să determinăm ce metale formează aliajul, şi în ce proporţie. Vreme îndelungată aceasta s-a făcut cu analize chimice migăloase. Dar, în ştiinţă, apar adesea căi noi, aplicînd într-un domeniu rezultate şi metode din alte ramuri ale ştiinţei şi tehnicii. Astfel, deşi metalurgia este o ştiinţă foarte veche şi deşi spectrograful ca metodă de investigare era şi el cunoscut de mult timp, nimeni nu se gîndea la începutul secolului XX să utilizeze această metodă fină a spectroscopiei, pentru studii cantitative în metalurgie. Este meritul tînărului, pe atunci, savant român Traian Negrescu, de a fi utilizat primul analiza spectrală cantitativă în studiul aliajelor metalice, în cadrul tezei sale de doctorat: ”Recherches expérimentales d’analyse spectrale quantitative sur les alliages métalliques” („Cercetari experimentale de analiză spectrală cantitativă pe aliaje metalice”) sub conducerea prof. Georges Urbain de la Sorbonne, pe care o susţine în anul 1927.
In colaborare cu savanţii suedezi C. Benedicks et A. Westgren, Negrescu a determinat compoziţia şi structura carburilor de crom. [4],[7]
Domnia sa a avut o contribuţie importantă la volumul III al lucrării “Enciclopedia României” denumit: “Economia Naţională – Cadre şi producţie”.
În capitolul IX “Industria de transformare” la pag. 831-871 este prezentată “Industria metalurgică”.
Aceast subcapitol a fost coordonat de ing. C. Orghidan preşedinte al “Uniunii Industriilor Metalurgice şi Miniere din România” viitor membru al Academiei Române din 1942.
Era aproape imposibil să se abordeze probleme ale industriei metalurgice româneşti, din vremea aceea, fără să fie consultat şi profesorul T. Negrescu.
În calitatea sa de fost director al Regiei autonome a Intreprinderilor Miniere şi Metalurgie ale statului din Transilvania şi de Director general al Uzinelor de Fier din Hunedoara (în perioada 1930 -1934) şi a prestigiului de care se bucura la acea dată în domeniu (experienţă în producţie, cercetare, profesor şef de catedră Metalurgie Fizică, conducător de doctorat) prof. dr. ing.Traian Negrescu a fost solicitat să completeze partea de “Istoric al exploatărilor metalurgice”:
-inceputuri;
-exploatările din Banat;
-exploatările din Transilvania.
După cum se afirmă în lucrare (şi este citată în bibliografia ce insoţeste subcapitolul “Industria Metalurgică”) principala sursă istorică a constituit-o lucrarea lui Vasile Pârvan (1882-1927) “Getica” apărută în 1926, o vastă sinteză istorico - arheologică, prin care a readus în prin plan al cercetării istorice rolul politic şi cultural al daco-getilor. Pârvan studiază epoca fierului ultima dintre cele trei perioade ale preistoriei (a pietrei, a bronzului şi a fierului).
Epoca fierului corespunde perioadei istorice când producţia fierului era cea mai sofisticată etapă a metalurgiei. Răspăndirea tehnologiei fierului precum şi marea abundenţă de surse de minereu de fier a făcut ca acest metal să fie mult mai ieftin decât bronzul şi a fost adoptat pe o scară largă.
. Obţinerea şi prelucrarea acestui nou material coincide cu anumite schimbări în cadrul societăţii, cum ar fi unele noi practici agricole, credinţe religioase, sau noi stiluri artistice.
Trebuie subliniat că primele exploatări au apărut acolo unde zacămintele de fier se găseau la suprafaţă, straturi la 14-30 metri adâncime. [5]
Astfel mine de fier s-au localizat la: Remetea (Turda), Ghelar şi Valea Fierului (Hunedoara), Bocşa, Ocna de Fier şi Dognecea (Banat). Această industrie a fierului a luat fiinţă exclusiv în aceste regiuni şi nu în regiunile Vechiului Regat unde lipseau zăcămintele de minereu de fier.
Aceste exploatări au continuat şi după cucerirea romană a Daciei.
S-au descoperit resturi de cuptoare din această perioadă, în care minereul de fier şi cărbunii de lemn erau puse într-un cuptor primitiv săpat în stâncă. Aerul de combustie era suflat cu foale manuale. După o încălzire continuă de aproape 18 ore, se obţinea o lupă de fier moale, spongios şi fără consistenţă, de aproape 15 kg.
În figura 2 [5] este prezentat un furnal primitiv din perioada romană, după schiţa prof. Traian Negrescu, furnal descoperit în 1895 la Valea Caselor lângă Ghelar (Hunedoara) În cuptoarele săpate în stâncă se încărcau minereu de fier şi cărbune de lemn, mangal în straturi succesive. Minereul de fier fie că era magnetit (Fe3O4), hematit (Fe2O3 ), siderit (FeCO3) etc. era amestecat cu resturi de steril bogate în SiO2 .
S-a observat atunci că în urma reacţiei oxidului de fier cu sterilul rezulta un subprodus (zgură) bogată în fier. Aceasta conţinea în special fier şi dioxid de siliciu. Fierul respectiv însă era foarte poros ( blum, lupă, sau burete de fier). Lupele erau încălzite şi bătute pe o masă tare, de forma nicovalelor de astăzi, cu ciocane puternice.
Lovirea repetată a acesora reduce porozitatea şi ajută la separarea siliciului. Blumurile (lupele) rezultate erau aproape fier pur – cunoscut azi sub denumirea de fier forjat, mult mai moale decât bronzul. Adevărata utilitate a fierului a apărut după descoperirea “fierului bun”
Obţinerea “fierului bun”:
- încălzirea în cicluri repetate a unei bucăţi de blum în cuptoare cu cărbuni până la 12000C;
-lovirea blumului pentru eliminarea zgurii şi compactare (exact ca fierul forjat);
-se repetă etapele 1şi 2.
În timpul încălzirii în cuptoare cu cărbuni de lemn, la temperaturi de peste 13000 C, avea loc o reacţie între fier şi CO în urma căreia carbonul difuzează în fier.
Se obţine un oţel-carbon. Acest oţel are proprietăţi mecanice superioare, pentru că a fost obţinut fără să treacă prin starea lichidă, deci nu a avut contact cu atmosfera, nu conţine elemente dăunătoare (H, N) şi nu a trecut prin procesul de solidificare cu toate dezavantajele care derivă din aceasta: vâscozitate ridicată, contracţie frânată, retasură, incluziuni nemetalice, sufluri etc. Mai târziu, după anii 1000 Î.Hr. sau aplicat şi tratamente termice de călire şi revenire.
Masa de fier devenea mai compactă, căpăta rezistenţă mai mare şi putea fi transformată în arme de calitate, obiecte de uz casnic, sau podoabe. Operaţiunea se făcea pe locul unde se obţineau lupele de fier, sau în ateliere speciale care se găseau în centrele mari lângă cetăţile întărite construite de romani.
O dovadă a importanţei acestor ateliere este faptul că la Brezovia, Tibiscum şi Drubetis existau şcoli speciale de fierari. După retragerea romană, în timpul năvălirilor barbare aceste meşteşuguri s-au desfăşurat doar sporadic.
În Transilvania în timpul regelui Albert (1437-1453) şi apoi a Corvineştilor de origine română: Ioan (1387 -1456), Voevod al Transilvaniei şi Regent al Ungariei şi Matei (1443-1490), Rege al Ungariei (1458-1490) s-a dezvoltat exploatarea Ghelarului.
Este de remarcat sublinierea făcută de profesor a rolului pe care l-a avut familia de origine română a Corvineştilor, la inflorirea metalurgiei din Transilvania secolelor XIV, XV. Dovada o găsim şi astăzi când Castelul Corvineştilor stă de strajă la furnalele şi oţelăriile Hunedoarei.
Bibliografie
1) Dimitrie Gusti -“Prefaţă” la vol 1 “Enciclopedia României”;
2) www. Biblioteca.ase.ro;
3) Comitetul de redacţie al “Asociaţiei Ştiinţifice pentru Enciclopedia României”-
“Prefaţă” la vol III 1939;
4) Maria Petrescu- “La centenarul naşterii academicianului prof. dr. ing. Traian Negrescu”
- din “Revista de Turnătorie” nr.4/2000;
5) “Enciclopedia României” vol III cap.IX “Industria de Transformare- Industria Metalurgică”
pag. 831-871- Editura “Imprimeria Naţională” 1939;
6) R. Isfanonii –“Pădurenii Hunedoarei”- Editura “Mirabilis” 2006
7) http://art.zone.ro/personalităţi/ “Traian Negrescu - un pionier al spectrografiei cantitative.”
Cuptor roman pentru fier din Valea Caselor Ghelar
Eu împreună cu Diaconescu Florin şi Cojocaru Serafim studenţi în excursie la Hunedoara pe 22.04.1970
Câţiva colegi de facultate în excursie la Hunedoara pe 22.04.1970
Viitorii profesori Chişamera Mihai şi Hepuţ Teodor dar şi regretaţii: prof. Dobrovici, sau foştii directori Chiose Ion (COS Târgovişte) şi Ene Sterică (SIDEX Galaţi), nu în ultimul rând pe Vaida Iosif şi Popescu Petre.
CONTRIBUŢIA PROF. DR. ING. TRAIAN NEGRESCU LA REDACTAREA “ENCICLOPEDIEI ROMÂNIEI” 1939
Fragmente din articolul meu apărut în “Revista de Turnătorie” nr. 1-2/2008
După Marea Unire de la 1918 a existat în intenţia unor intelectuali români redactarea unei lucrări cu caracter enciclopedic despre România. Institutul Social Român condus de prof. Dimitrie Gusti (creat în 1919) a mobilizat toate ideile şi tendinţele acelor vremi. “Istoria ideilor şi istoria pragmatică se îmbină, se explică una prin alta şi se confundă, pentru că sunt înfăţişări ale unui singur act vital.” [1] În anul 1929 Institutul Social Român, după un deceniu de la înfiinţare, are în pregătire un “Dicţionar social, economic şi politic al României.” Capitole ale acestui dicţionar urmau să se reunească într-o singură publicaţie enciclopedică a viitorului. Până atunci nu exista decât o singură publicaţie “Enciclopedia Română” a dr. C. Diaconovich din 1896 redactată de “Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român”. După 1929 asociaţia „ASTRA” din Cluj a căutat să scoată o nouă ediţie a publicatiei enciclopedice, în colaborare cu Institutul Social Român.
Principiile enciclopediştilor români
Trecerea de la enciclopedia alfabetică la enciclopedia funcţională insemna un imens pas inainte, prin faptul că se vor putea urmări problemele mari şi nu amănunte, care te fac să pierzi esenţa intregului.
Lucrarea a cuprins trei mari părţi :
A) Organizarea politică – administrativă ;
B) Economia ;
C) Cultura.
Pentru finalizarea unei lucrări de o asemenea complexitate a fost înfiinţată o „Asociaţie Ştiinţifică pentru Enciclopedia României” condusă de profesorul Dimitrie Gusti (1880-1955).
Cunoscutul filozof, sociolog şi estetician, membru al Academiei Române din 1919, a imprimat principiile sale în reactarea „Enciclopediei României”
Gusti a fost fondatorul Şcolii Sociologice de la Bucureşti.
“Enciclopedia României" este o lucrare de amploare, care îşi propune să facă o monografie a lumii româneşti de la începutul secolului al XX-lea, între deceniile al treilea si al patrulea.
Bazată pe studii amănunţite şi cercetări asidue, "Enciclopedia României" realizează o excelentă biografie a vieţii din România, de la începutul secolului trecut şi nu numai. Începând cu tratarea unor subiecte ca: aşezarea geografică, istoria economică şi socială a poporului, sau populaţia de la acea vreme cu specificul său, această lucrare studiază în amănunţime viaţa economică existentă în acea perioadă, în toate sectoarele sale de activitate. Inglobând un volum de date extraordinar, şi tabele extrem de complexe, acest studiu constituie un excelent instrument în aprofundarea cunoaşterii lumii interbelice în toate aspectele ei economice şi sociale.
Contribuţia prof. dr. ing. Traian Negrescu
Cu deosebită plăcere găsim între aceste nume ilustre şi pe cel al profesorului dr. ing. Traian Negrescu (1900 -1960) de la facultatea de Mine şi Metalurgie a Şcolii Politehnice din Bucureşti. [4]
Ca să facem un aliaj bun, trebuie să ştim cu precizie ce metale intră în compoziţia sa şi în ce proporţii. Se impune, deci, o cunoaştere calitativă şi cantitativă a aliajelor. Dacă avem o piesă dintr-un aliaj, este necesar ca prin analize să determinăm ce metale formează aliajul, şi în ce proporţie. Vreme îndelungată aceasta s-a făcut cu analize chimice migăloase. Dar, în ştiinţă, apar adesea căi noi, aplicînd într-un domeniu rezultate şi metode din alte ramuri ale ştiinţei şi tehnicii. Astfel, deşi metalurgia este o ştiinţă foarte veche şi deşi spectrograful ca metodă de investigare era şi el cunoscut de mult timp, nimeni nu se gîndea la începutul secolului XX să utilizeze această metodă fină a spectroscopiei, pentru studii cantitative în metalurgie. Este meritul tînărului, pe atunci, savant român Traian Negrescu, de a fi utilizat primul analiza spectrală cantitativă în studiul aliajelor metalice, în cadrul tezei sale de doctorat: ”Recherches expérimentales d’analyse spectrale quantitative sur les alliages métalliques” („Cercetari experimentale de analiză spectrală cantitativă pe aliaje metalice”) sub conducerea prof. Georges Urbain de la Sorbonne, pe care o susţine în anul 1927.
In colaborare cu savanţii suedezi C. Benedicks et A. Westgren, Negrescu a determinat compoziţia şi structura carburilor de crom. [4],[7]
Domnia sa a avut o contribuţie importantă la volumul III al lucrării “Enciclopedia României” denumit: “Economia Naţională – Cadre şi producţie”.
În capitolul IX “Industria de transformare” la pag. 831-871 este prezentată “Industria metalurgică”.
Aceast subcapitol a fost coordonat de ing. C. Orghidan preşedinte al “Uniunii Industriilor Metalurgice şi Miniere din România” viitor membru al Academiei Române din 1942.
Era aproape imposibil să se abordeze probleme ale industriei metalurgice româneşti, din vremea aceea, fără să fie consultat şi profesorul T. Negrescu.
În calitatea sa de fost director al Regiei autonome a Intreprinderilor Miniere şi Metalurgie ale statului din Transilvania şi de Director general al Uzinelor de Fier din Hunedoara (în perioada 1930 -1934) şi a prestigiului de care se bucura la acea dată în domeniu (experienţă în producţie, cercetare, profesor şef de catedră Metalurgie Fizică, conducător de doctorat) prof. dr. ing.Traian Negrescu a fost solicitat să completeze partea de “Istoric al exploatărilor metalurgice”:
-inceputuri;
-exploatările din Banat;
-exploatările din Transilvania.
După cum se afirmă în lucrare (şi este citată în bibliografia ce insoţeste subcapitolul “Industria Metalurgică”) principala sursă istorică a constituit-o lucrarea lui Vasile Pârvan (1882-1927) “Getica” apărută în 1926, o vastă sinteză istorico - arheologică, prin care a readus în prin plan al cercetării istorice rolul politic şi cultural al daco-getilor. Pârvan studiază epoca fierului ultima dintre cele trei perioade ale preistoriei (a pietrei, a bronzului şi a fierului).
Epoca fierului corespunde perioadei istorice când producţia fierului era cea mai sofisticată etapă a metalurgiei. Răspăndirea tehnologiei fierului precum şi marea abundenţă de surse de minereu de fier a făcut ca acest metal să fie mult mai ieftin decât bronzul şi a fost adoptat pe o scară largă.
. Obţinerea şi prelucrarea acestui nou material coincide cu anumite schimbări în cadrul societăţii, cum ar fi unele noi practici agricole, credinţe religioase, sau noi stiluri artistice.
Trebuie subliniat că primele exploatări au apărut acolo unde zacămintele de fier se găseau la suprafaţă, straturi la 14-30 metri adâncime. [5]
Astfel mine de fier s-au localizat la: Remetea (Turda), Ghelar şi Valea Fierului (Hunedoara), Bocşa, Ocna de Fier şi Dognecea (Banat). Această industrie a fierului a luat fiinţă exclusiv în aceste regiuni şi nu în regiunile Vechiului Regat unde lipseau zăcămintele de minereu de fier.
Aceste exploatări au continuat şi după cucerirea romană a Daciei.
S-au descoperit resturi de cuptoare din această perioadă, în care minereul de fier şi cărbunii de lemn erau puse într-un cuptor primitiv săpat în stâncă. Aerul de combustie era suflat cu foale manuale. După o încălzire continuă de aproape 18 ore, se obţinea o lupă de fier moale, spongios şi fără consistenţă, de aproape 15 kg.
În figura 2 [5] este prezentat un furnal primitiv din perioada romană, după schiţa prof. Traian Negrescu, furnal descoperit în 1895 la Valea Caselor lângă Ghelar (Hunedoara) În cuptoarele săpate în stâncă se încărcau minereu de fier şi cărbune de lemn, mangal în straturi succesive. Minereul de fier fie că era magnetit (Fe3O4), hematit (Fe2O3 ), siderit (FeCO3) etc. era amestecat cu resturi de steril bogate în SiO2 .
S-a observat atunci că în urma reacţiei oxidului de fier cu sterilul rezulta un subprodus (zgură) bogată în fier. Aceasta conţinea în special fier şi dioxid de siliciu. Fierul respectiv însă era foarte poros ( blum, lupă, sau burete de fier). Lupele erau încălzite şi bătute pe o masă tare, de forma nicovalelor de astăzi, cu ciocane puternice.
Lovirea repetată a acesora reduce porozitatea şi ajută la separarea siliciului. Blumurile (lupele) rezultate erau aproape fier pur – cunoscut azi sub denumirea de fier forjat, mult mai moale decât bronzul. Adevărata utilitate a fierului a apărut după descoperirea “fierului bun”
Obţinerea “fierului bun”:
- încălzirea în cicluri repetate a unei bucăţi de blum în cuptoare cu cărbuni până la 12000C;
-lovirea blumului pentru eliminarea zgurii şi compactare (exact ca fierul forjat);
-se repetă etapele 1şi 2.
În timpul încălzirii în cuptoare cu cărbuni de lemn, la temperaturi de peste 13000 C, avea loc o reacţie între fier şi CO în urma căreia carbonul difuzează în fier.
Se obţine un oţel-carbon. Acest oţel are proprietăţi mecanice superioare, pentru că a fost obţinut fără să treacă prin starea lichidă, deci nu a avut contact cu atmosfera, nu conţine elemente dăunătoare (H, N) şi nu a trecut prin procesul de solidificare cu toate dezavantajele care derivă din aceasta: vâscozitate ridicată, contracţie frânată, retasură, incluziuni nemetalice, sufluri etc. Mai târziu, după anii 1000 Î.Hr. sau aplicat şi tratamente termice de călire şi revenire.
Masa de fier devenea mai compactă, căpăta rezistenţă mai mare şi putea fi transformată în arme de calitate, obiecte de uz casnic, sau podoabe. Operaţiunea se făcea pe locul unde se obţineau lupele de fier, sau în ateliere speciale care se găseau în centrele mari lângă cetăţile întărite construite de romani.
O dovadă a importanţei acestor ateliere este faptul că la Brezovia, Tibiscum şi Drubetis existau şcoli speciale de fierari. După retragerea romană, în timpul năvălirilor barbare aceste meşteşuguri s-au desfăşurat doar sporadic.
În Transilvania în timpul regelui Albert (1437-1453) şi apoi a Corvineştilor de origine română: Ioan (1387 -1456), Voevod al Transilvaniei şi Regent al Ungariei şi Matei (1443-1490), Rege al Ungariei (1458-1490) s-a dezvoltat exploatarea Ghelarului.
Este de remarcat sublinierea făcută de profesor a rolului pe care l-a avut familia de origine română a Corvineştilor, la inflorirea metalurgiei din Transilvania secolelor XIV, XV. Dovada o găsim şi astăzi când Castelul Corvineştilor stă de strajă la furnalele şi oţelăriile Hunedoarei.
Bibliografie
1) Dimitrie Gusti -“Prefaţă” la vol 1 “Enciclopedia României”;
2) www. Biblioteca.ase.ro;
3) Comitetul de redacţie al “Asociaţiei Ştiinţifice pentru Enciclopedia României”-
“Prefaţă” la vol III 1939;
4) Maria Petrescu- “La centenarul naşterii academicianului prof. dr. ing. Traian Negrescu”
- din “Revista de Turnătorie” nr.4/2000;
5) “Enciclopedia României” vol III cap.IX “Industria de Transformare- Industria Metalurgică”
pag. 831-871- Editura “Imprimeria Naţională” 1939;
6) R. Isfanonii –“Pădurenii Hunedoarei”- Editura “Mirabilis” 2006
7) http://art.zone.ro/personalităţi/ “Traian Negrescu - un pionier al spectrografiei cantitative.”
Cuptor roman pentru fier din Valea Caselor Ghelar
Eu împreună cu Diaconescu Florin şi Cojocaru Serafim studenţi în excursie la Hunedoara pe 22.04.1970
Câţiva colegi de facultate în excursie la Hunedoara pe 22.04.1970
Viitorii profesori Chişamera Mihai şi Hepuţ Teodor dar şi regretaţii: prof. Dobrovici, sau foştii directori Chiose Ion (COS Târgovişte) şi Ene Sterică (SIDEX Galaţi), nu în ultimul rând pe Vaida Iosif şi Popescu Petre.
luni, 12 iulie 2010
CĂLĂTORI STRĂINI DESPRE METALURGIE ÎN ŢĂRILE ROMÂNE
EVOLUŢIA PRELUCRĂRII LA CALD A METALELOR ÎN ŢĂRILE ROMÂNE PREZENTATĂ DE CĂLĂTORI STRĂINI ÎN SECOLELE XVII -XVIII.
Evolution of hot metals processing in the Romanian lands presented by foreign travelers in the seventeenth and eighteenth centuries.
Din "Revista de turnătorie" nr.11-12, 2009
Introducere
Importanţa scrierilor călătorilor străini care au vizitat spaţiul românesc a fost apreciată în mod deosebit de istoricul Nicolae Iorga, care a scris chiar o istorie a românilor în multe volume, aşa cum rezultă ea din însemnările călătorilor străini. [1]
Acesta scria în prefaţa lucrărilor amintite:
„Dacă istoriografia romînă n’a luat un puternic avînt în anii din urmă, aceasta se datoreşte în parte şi lipsei materialelor. Materialele acestea, complect inaccesibile, chiar cronicile, până pe la jumătatea veacului de faţă (sec. XIX), aŭ început de la această epocă, încet, dar continuŭ, a fi scoase la lumină şi publicate.”
”Arhivele nu sunt simple depozite de acte vechi, ci adevărate laboratoare de cercetare ştiinţifică.”
În spiritul marelui savant consider că este necesară investigarea şi punerea în lumină a istoriei metalurgiei în general şi a realizării pieselor prin turnare în particular pe teritoriul naţional. Faptele au existat, au fost consemnate prin izvoare scrise autohtone şi străine, dar trebuie aduse la lumină şi comentate pentru a fi cunoscute de generaţiile viitoare.
Actuala lucrare este numai o mică cărămidă la edificiul istoriei domeniului în care ne-am pregătit şi în care activăm, ştiinţa şi ingineria materialelor.
Situaţia politică a teritoriilor locuite de români în perioada studiată (sec. XVII-XVIII):
-Transilvania
La sfârşitul secolului XVII, Ungaria şi Transilvania au devenit parte a Imperiului Austriac (Habsburgic), după înfrângerea turcilor. Conform „Diplomei Leopoldine”, dată la 4 decembrie 1691 de Împăratul Imperiului Habsburgic Leopold I, Transilvania este principat autonom supus direct Împăratului.
Austriecii, la rândul lor, şi-au extins rapid imperiul: în 1718 o importantă parte a Ţării Româneşti, Oltenia, a fost incorporată în Imperiul Austriac, fiind înapoiată în 1739. În 1775, Imperiul Austriac a ocupat nord-vestul Moldovei, denumit mai târziu Bucovina, în timp ce jumătatea de est a principatului (numită Basarabia) a fost ocupată în 1812 de Rusia.
- În Moldova şi Ţara Românească, se constată o tendinţă de eliberare de sub jugul turcesc, prin politica dusă de Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir.
Au urmat represaliile Imperiului Otoman care a încercat, prin instaurarea domniilor fanariote, să limiteze suzeranitatea Ţărilor Române, printr-o politică de instaurare a unor domnitori greci, cu atribuţiuni mai limitate decât domnii pământeni şi o durată mai scurtă de domnie.
Tot în această perioadă creşte influenţa Imperiului Rus, ca factor de putere în această parte a sud-estului Europei.
Însemnările călătorilor străini despre spaţiul românesc sunt numeroase şi bogate în date. Veniţi cu diferite misiuni în Ţările Române, călătorii străini au cercetat cu atenţie situaţia politică, economică, socială şi culturală.
Aceste însemnări sunt cu atât mai preţioase, cu cât reuşesc să surprindă specificul naţional şi trăsăturile caracteristice ale profilului moral şi spiritual al poporului român.
Astfel, ideea romanităţii, a originii latine a poporului român, precum şi caracterul de continuitate al elementului românesc în vatra sa istorică au fost încă de timpuriu constatate şi mai apoi confirmate de diverşi călători străini.
Activitatea economică desfăşurată pe teritoriile locuite de români nu a scăpat atenţiei acestora. Dintre aceste relatări nu putem omite cele legate de extracţia şi prelucrarea metalelor.
În secolul al XVII şi în prima jumătate a secolului XVIII, tehnica extracţiei şi prelucrării metalelor s-a dezvoltat prin adoptarea unor procedee tehnice avansate, în concordanţă cu statele dezvoltate ale Europei.
O tendinţă generală a activităţii productive este separarea în două etape:
-procesul de extracţie şi preparare a minereurilor metalice;
-obţinerea metalelor din minereu prin procesul de reducere în cuptoare (furnale).
Extragerea minereurilor se făcea în subteran şi mai puţin la suprafaţă. Pentru spargerea rocilor se utilizau răngile şi explozii de intensitate redusă, folosind praful de puşcă. Pentru transportul minereului în interiorul minei se utilizau roabele. Minereul era scos la suprafaţă cu ajutorul unui sistem de scripeţi acţionat de forţa animală. Sacii din piele sau corfele (coşuri, panere) pline cu minereu erau transportate la cuptoare cu ajutorul cailor.
Acestea erau clădite din piatră cu vetre de foc (cohuri). În jurul cuptoarelor era amenajată o platformă de lemn pentru minereu şi cărbuni (mangal). Cuptoarele erau deservite de câte o pereche de foale, din piele de bou sau de cal, puse în mişcare de o roată hidraulică. Cuptoarele erau amplasate în apropierea cursurilor de apă.
Progresul tehnologic al obţinerii şi prelucrării metalelor s-a bazat în mare măsură pe modernizarea cuptoarelor, care au devenit cuptoare înalte (furnale), capabile să dezvolte temperaturile necesare procesului de reducere şi topirii metalului (aliajului). Primele desene de furnale datează din 1783 redând furnalul de la Bocşa, iar din anul 1800 este prezentat furnalul din Topliţa (fig.1) schiţă semnalată de acad. prof. dr. ing. Traian Negrescu. [2]
Furnalul de la Bocşa avea o singură gură de vânt, creuzet deschis şi spaţiul de lucru de secţiune pătrată.
Furnalul de la Topliţa are tot creuzet deschis şi este dotat cu două guri de aer, spaţiul de lucru cu secţiunea rotundă şi volumul util de 6,94 m3. Producţia maximă a furnalului de la Topliţa a fost de 821 tone în anul 1788, iar în 1836 de 2400 tone fontă.
Aceste furnale care funcţionau cu mangal se aflau în apropierea zăcămintelor de minereu de fier, a pădurilor şi cursurilor de apă. Caracteristica acestor cuptoare era topirea acidă.
Călători străini despre prelucrarea metalelor în Ţara Românească şi Moldova
Dintre cei mai importanţi călători pe aceste meleaguri a fost Paul de Alep (1627-1667). Acesta a fost un creştin de origine arabă din Siria, având gradul preoţesc de arhidiacon. În calitate de secretar l-a însoţit pe Patriarhul Antiohiei Macarie în călătoria sa în Rusia şi a scris o carte în limba arabă, un jurnal de călătorie cu multe informaţii preţioase despre Ţara Românească, Moldova, Ukraina şi Cnezatul Moscovei.
Lucrarea conţine date istorice foarte preţioase referitoare la Ţările Române şi la poporul român. Cartea a fost tradusă în limba română de Emilia Cioran şi a apărut prima dată la Bucureşti în 1900.
Vizitând mina de la Baia de Aramă Paul de Alep scria:
„păturile de aramă sînt adînci, acoperite cu un fel de verdeaţă; seamănă cu cele ale unei mine de sare. În sus şi în jos lucrătorii transportă materialul cu ajutorul roţilor şi frînghiilor trase de cai ce merg de jur împrejur. În fund se sapă în continuu noaptea şi ziua la lumina torţelor şi cu mare muncă scot materialul cel negru. Acela nu se poate tăia din cauza tăriei sale, ei îl înconjoară cu cărbuni aprinşi şi apoi ies din mină. Îndată ce s-a stins focul şi s-a răcit, se coboară iar, găsind piatra crăpată, iau bucăţile şi le ridică pe gura puţului. Câte un mineral din vînă e ca rugina de verde, altul e galben deschis şi acesta este adevărata aramă. Ei cu toate acestea, amestecă totul laolaltă şi îl transportă la „casa de fusiune”. Furnalul (casa de fusiune) este descris astfel:
„Aceste case sînt foarte mari si aşezate pe rezervorii. În dosul fiecărui cuptor e o pereche de suflători foarte mari ce seamănă cu acele ce întrebuinţau faurii şi care se pun în mişcare prin apă curgătoare pe o roată exterioară; aceasta pune în mişcare o bârnă groasă prin intermediul căreia foile suflătorilor sînt ridicate şi lăsate iar, aşa că suflă cu o mare forţă în foc. Un lucrător pune în continuu cărbuni pe foc si minereu de cupru. Aceste focuri sînt întreţinute cu cea mai mare grijă şi muncă atît ziua cît şi noaptea pînă ce cuprul e cu desăvîrşire topit şi se scurge de la sine într-o groapă săpată în pămînt. Îndată ce se răceşte ei îl crapă în bucăţi mici şi îl transportă afară.
Apoi aşază un strat de lemn de salcie şi plop şi unul de bucăţi de metal alternativ pînă ce formează o grămadă mare căreia îi dau foc în patru părţi şi o lasă să ardă ziua şi noaptea pînă ce s-a ars tot. Apoi strîng metalul şi-l pun pentru a doua oară în foc într-alt loc; astfel continuă de 6 ori. Apoi readuc arama în cuptorul unde a fost mai întîi amestecată, o topesc din nou şi metalul se scurge apoi în groapa din pămînt; totuşi e încă brut şi după ce se răceşte îl pun din nou în cuptoare. În acest rînd ei obţin o amestecătură desăvîrşită ce curge ca apa. Scurgînd-o în forme, scot arama frumoasă şi curată ca ceara”.
Din aceste descrieri se pot trage următoarele concluzii:
-funcţionarea permanentă a cuptorului prin evacuarea zgurii printr-o deschidere laterală;
-creşterea maleabilităţii şi compactităţii prin încălziri repetate (de 6 ori) a cuprului prin eliminarea compuşilor CuO2 şi SO2;
-reducerea aramei în cuptor şi retopirea ei de încă două ori duce la o rafinare ridicată;
-productivitate ridicată prin existenţa a mai multe cuptoare specializate.
Extracţia aurului din nisipurile aurifere a fost descrisă de Paul de Alep, care scria că toată regiunea între Râmnicu Vâlcea şi Cozia era :”prevăzută cu zăgazuri mari făcute din rădăcinile unui fel de arbore ce seamănă cu salcia. La deschiderea zăgazului se înlătura gunoiul şi se alegea praful de aur după fund” [3]
Despre zăcămintele de fier Paul de Alep precizează:
„am plecat la vremea cinei prinşi între noi înşine, între drumuri dificile, păduri, ape, până în seară când am ajuns la un oraş mic numit Toghojiv, fiind aproape de un râu mare Jiu, iar tâg înseamnă bazar sau piaţă. În acest oraş este o mină de fier de pe care, în timpul lui Matei Voevod mult metal de mult a fost extras.” (Autorul nu a vizitat minele care erau situate la Baia de Fier la mica distanţă de Târgu Jiu).[6]
Zăcămintele de la Baia de Fier exploatate încă de pe timpul romanilor au fost dezvoltate de domnitorul Matei Basarab (1580-1654). [3] Informaţiile care datează încă de la 1700 ne arată existenţa unor cuptoare masive cu înalţime de 2 m şi cu diametru de aproape aceiaşi dimensiune, cuptoare având foale puternice acţionate hidraulic, sistem utilizat şi la Baia de Aramă.
Trebuie subliniat că în afara acestor cuptoare asemănătoare cu cele din Silezia (Stücköfen), se mai utilizau şi cuptoare mai primitive cu o productivitate redusă în vederea satisfacerii cerinţelor de exploatare a comunităţilor săteşti. Sunt cunoscute atelierele de la Suceava şi Baia.
Anton –Maria Del Chiaro un italian din Florenţa secretar al domnitorului Constantin Brâncoveanu între 1660-1680 este cunoscut prin cartea sa despre Valahia „ Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia (""), dedicată Papei Clement XI şi publicată în 1718 la Veneţia.
În limba română lucrarea este cunoscută sub titlul „Revoluţiile Valahiei” text tradus de S.Cris-Cristian după textul reeditat de N.Iorga. Cartea a apărut la „Viaţa Românească” - Iaşi 1929.
Nicolae Iorga caracteriza astfel această carte:
”Opera corespunde astfel pentru Ţara Românească, pentru principatul muntean aceleia care, cu mai multă învăţătură, dar nu cu mai puţină simpatie şi pricepere , a închinat-o Moldovei domnescul autor care e Dimitrie Cantemir („Descrierea Moldovei”). Ambii par a veni ca să însemne pe paginile lor aspectul ţerilor noastre înaite de epoca fanariotă.”
Del Chiaro făcând o descriere amănunţită a bogăţiilor solului Valahiei în ceea ce priveşte metalele şi prelucrarea lor a spus:
„Mine de aur, argint şi alte metale zac în adâncimile pământului, în mari cantităţi, ascunse de ochii lăcomiei turceşti”
„Minele de aramă sunt de asemenea pe întinderi mari, iar locul de unde s extrage arama, se numeşte madan
cuvânt turcesc care înseamnă mină; apoi mine de fer, care se văd pe drumul ce duce de la Brădiceni la Târgovişte”.
”Valahii sunt meşteri în ori care meserie.”
Dimitrie Cantemir (1673-1723) cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român, în lucrarea sa fundamentală „Descriptio Moldaviae” scrisă în latină între 1714-1716 la cererea Academiei din Berlin, al cărui membru era din 1714, a menţionat şi resursele minerale ale Moldovei.
Astfel în capitolul V al lucrării „Despre munţii si mineralele Moldovei” spune:
„Că munţii noştrii nu sunt săraci în asemenea comori subpământene, o arată pâraiele ieşite din măruntaiele lor. Căci aceste pâraie, având albia îngustă, deseori umplută peste măsură de apa zăpezilor tipite sau a ploilor, se varsă peste maluri, iar după aceea, când se trag iarasi în matca lor, lasă, pe locul unde şi-au vărsat apele, nisip în care se găsesc numeroase grăunţe de aurdin cel mai curat.”
„Pe malul Nistrului, în ţinutul Hotinului, chiar lângă cetate, se găsesc bulgări de fier, făcuţi de natură şi care sunt aşa de rotunzi, că ar putea fi folosiţi, fără să fie lucraţi, la tunuri, dar fierul acesta este atât de prost că dacă nu este topit în foc, nu poate fi folositor la nici o altă treabă.
Pe când Hotinul nu fusese încă luat, bulgării de fier se trimiteau la Cameniţa; astăzi însă cred că turcii cu greu ar mai îngădui ca leşii să le folosească drept material de război în paguba lor.”
Călători străini despre prelucrarea metalelor în Transilvania şi Banat
În secolul XV vechile cuptoare romane sunt restaurate sau înlocuite cu altele mai înalte care permiteau utilizarea unor foale acţionate de roţi hidraulice. Produsul acestor cuptoare consta din lupe de fier moale, prelucrate la faţa locului, fie în ateliere mai îndepărtate. După pierderea Timişoarei turcii au părăsit Banatul iar întreaga provincie a intrat în stăpânirea Casei Imperiale de la Viena.
Aceasta s-a ocupat intens de organizarea industriei metalurgice distruse sub ocupaţia turcească. Au fost aduşi colonişti străini care au pus bazele unor noi metode de prelucrare a metalului similare cu cele din apus.
Au fost colonizate oraşele Oraviţa, Bocşa şi Moldova. Primul cuptor înalt s-a zidit în 1718 la Oraviţa, iar al doilea în 1719 la Bocşa. În aceste cuptoare înalte se producea direct fontă topită din minereu de fier şi cărbune de lemn (mangal), cu ajutorul aerului insuflat de foale puternice, mişcate de roţi hidraulice.
Producţia unui asemenea cuptor era de 600 kg/zi iar consumul de cărbuni era aproape dublu.
Conform unui raport de activitate al Consilierului Conte Rebentisch (1720) la Bocşa se puteau turna ghiulele, bombe şi chiar tunuri. [2]
Uzinele de la Oraviţa, Dognecea şi Bocşa produceau fier forjat, piese turnate şi sobe de fontă pentru a satisface nevoile Banatului. În tabelul 1 sunt prezentate localităţile cu primele furnale apărute iar în figura 6 profilele şi dimensiunile acestor cuptoare înalte.
Administraţia habsburgică a decis extinderea producţiei de fier şi se admite înfiinţarea unei noi uzine la Reşiţa. În 1771 este pus în exploatare primul furnal. S-au mai construit apoi şi alte furnale, numărul total ajungând la 4,
precum şi atelierele de forjare a fierului în bare şi pentru scule de fier. Dezvoltarea uzinelor fiind importantă pentru veniturile imperiului Împărăteasa Maria Tereza, dorind o descriere amănunțită a Banatului şi bogăţiilor sale, a trimis pe savantul italian Francisco Griselini să cerceteze ţinutul în 1775.
Francesco Griselini (1717-1784) (fig.3) s-a născut la Veneţia.
A urmat studii umaniste precum istorie,geografie şi ştiinţe naturale în buna tradiţie a renaşterii italiene. El este primul autor a unei ample şi complexe descrieri a Banatului.
Cartea este izvorul unei îndelungate şederi în Banat (1774- 1777) întreprinsă la sfaturile lui Ignaz von Born (1742-1791) şi Johan Jakob Ferber (1743-1792) geolog german.Ignaz von Born (fig.4) s-a născut la Cavnic (Maramureş) şi a petrecut copilăria la Alba Iulia şi Sibiu. După studiile de drept s-a consacrat domeniului ştiinţelor naturale.
În lucrarea sa: „Briere über Mineralogische Gegenstände, auf seiner Reise durch das Temeswarer Bannat Siebenbürgen, Ober - und Nieder Hungarn”, Frankfurt und Leipzig- 1774.
(„Scrisori pe subiecte de mineralogie, în călătoria sa prin Banatul Timişoarei, Transilvania şi Ungaria de Sus şi de Jos” -Frankfurt şi Leipzig -1774) relatează în amănunt cele văzute despre bogăţiile naturale şi observaţii de mare interes privind limba, obiceiurile, cultura românilor, maghiarilor şi sârbilor. Această carte a fost tradusă în italiană de Francesco Griselini în 1778.
Vizitând Banatul în acei ani, geologul Ignaz von Born scria la 7 iulie 1770 despre Bocşa: „aici se aflau multe clădiri frumoase şi forje de fier. Acuma însă producţia de fier a fost întrucâtva frânată. Totuşi, mai există unele ciocane de fier, un furnal şi un cuptor în cuvă care se deosebesc de cele în care la Roniz se produce fier concasat doar prin mărime. Aici sunt turnate ghiulele pentru artileria imperială. Minereul de fier este adus de la Dognecea (…) dă un fier foarte bun.” [8]
Ignaz von Born descrie atât de frumos pe români în scrisoarea III a lucrării citată mai sus:
„Trebuie să se spună, spre gloria acestei naţiuni, că a dat oamenii cei mai inimoşi şi mai merituoşi“ [4, 5]
Descrierea Banatului a fost făcută de Griselini în cartea sa: „ Versuch einer politischen und natürlichen Geschichte des temeswarer Banats in Briefen an Standespersonen und Gelehrte” (Volume 01, 02) Wien 1780 [7]
„Încercare de istorie politică si naturală a Banatului Timişan în scrisorile notabilităţilor şi ale savanţilor” ( vol 1,2) Viena 1780. (fig.2)
Fig.2 Griselini, Francesco – „ Versuch einer politischen und natürlichen Geschichte des temeswarer Banats in Briefen an Standespersonen und Gelehrte” (Volume 01)
„Încercare de istorie politică si naturală a Banatului Timişan în scrisorile notabilităţilor şi ale savanţilor” ( vol 1) 1780 [7]
Prima traducere în limba română a acestei valoroase cărţi s-a făcut în anul 1926 de Nicolae Bolocan: „Francisc Griselini -Istoria Banatului timişan”, dar acum există şi o excelentă ediţie – tradusă, îngrijită şi comentată de dr. Costin Feneşan: „Francisc Griselini – Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei” Timişoara 1984. În cartea lui Francesco Griselini se afirmă şi se probează, pentru prima dată, vocaţia europeană a industriei miniere şi metalurgice din Banatul de munte, autorul surprinzând până şi procedeele tehnologice folosite la acea epocă. [5]
După stilul vremii lucrarea este redactată sub forma unor scrisori adresate unor personalităţi ilustre ale timpului.
Impresionantă este descrierea foarte precisă şi detaliată pe care o face resurselor minerale ale Banatului, arătând continuitatea exploatărilor miniere şi metalurgice, precum şi descrierea instalaţiilor metalurgice de la Reşiţa care, în momentul vizitei sale, erau puse în funcţiune doar de trei ani.
Iată două fragmente semnificative al descrierii făcută de Griselini unor operaţii metalurgice pe care le-a vizionat în timpul călătoriilor sale. Citatele sunt reproduse după traducerea din 1984, fragmente consemnate de dr. Mircea Rusnac în lucrarea sa : „Datarea vizitei lui Francesco Griselini la Reşiţa” [8]
„Despre întreaga întindere a munţilor Moraviţei înspre Reşiţa s-ar putea spune, la fel ca şi despre insula italiană Elba, din dreptul coastelor Toscanei, că este din fier. Minereul zace în grămezi şi bulgări. De aceea, poate fi scos la suprafaţă cu uşurinţă şi în mari cantităţi. Datorită acestui fapt, la furnalul înalt de la Reşiţa, care se află în apropiere de Bocşa, lucrează un mare număr de muncitori. Despre acest furnal voi spune curând ceva mai mult.”
„După ce a fost extras în munţi, fierul este transportat la furnalul înalt de la Reşiţa; am vizitat acest furnal venind pe la Biniş şi Bocşa. Pentru a grăbi topirea se adaugă piatră de calcar, care împiedică sulful să se desprindă prea repede de minereu. Furnalele înalte sunt zidite din piatră cioplită şi căptuşite în interior cu argilă refractară. Pentru a transforma în oţel fierul numit fontă brută, obţinută la prima topire, el este forjat mai întâi în drugi, apoi transferat într-un cuptor special, a cărui vatră de foc este joasă şi construită în aşa fel încât focul să fie cât mai mult concentrat. Toată arta fabricării oţelului constă în reglarea focului, în dispunerea suflantei, în grija cu care se aruncă la timpul potrivit zgură peste drugii înroşiţi, în grija cu care drugii sunt scoşi şi introduşi în foc, în munca repetată şi harnică de forjare şi, în fine, în răcirea efectuată într-o albie în care se mai pune de obicei şi ceva zgură. Am văzut personal această operaţie, precum şi pe cea, mult mai dificilă, prin care fierul devine ductibil prin forjare după prima sa topire şi apt pentru a fi prelucrat în anumite scopuri. Aici am văzut cum se confecţionează ghiulele şi bombe de calibre diferite, grenade, obuziere, sobe de încălzit, căldări, securi şi alte unelte.”
Însemnările călătorilor străini prezintă cu multă acurateţe realităţile economice din Ţările Române, din care nu au lipsit amănuntele legate de prelucrarea metalelor.
Utilizarea unor tehnologii de extracţie şi prelucrare în concordanţă cu nivelul tehnic utilizat în ţările dezvoltate, ne arată puternicele legături economice realizate de Ţările Române în pofida existenţei ameninţării turceşti permanente.
Însemnările constituie pagini importante din istoria metalurgiei pe aceste meleaguri mai ales că despre prelucrarea metalelor în Ţara Românească şi Moldova faţă de Transilvania se cunosc puţine date.
Faptul că a existat o tradiţie a făcut ca în 1872 să apară un Arsenal la Târgovişte în care se realizau tunuri şi afeturi de tun, iar Reşiţa şi Hunedoara să confirme ca puternice „cetăţi de foc”.
Bibliografie
1) Nicolae Iorga „Studii şi documente privitoare la istoria românilor”– Bucureşti - „Imprimeria Statului” vol I -1895,
vol II -1896- http://www.unibuc.ro/CLASSICA/;
2) „Enciclopedia României” -vol. III cap.IX “Industria de Transformare- Industria Metalurgică”
pag. 831-871- Editura “Imprimeria Naţională” 1939;
3) Iosif Tripşa şi col. –„Din istoria metalurgiei româneşti” – „Editura Tehnică” Bucureşti – 1981;
4) Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro
„Zeitschrift der Germanisten Rumäniens“, 7. Jg., Heft 13-14 / 1998, S. 133-140;
5) http://www.banaterra.eu/industrie/istindbm/persoane/persoane1.htm;
6) Paul, Archdeacon of Aleppo- ”The Travels of Macarius, Patriarch of Antioch”
http://www.archive.org/details/travelsmacarius02pauluoft;
7) Griselini Francesco – „Versuch einer politischen und natürlichen Geschichte des temeswarer
Banats in Briefenan Standespersonen und Gelehrte” Volume 01, 02 Wien1780 –
( „Încercare de istorie politică si naturală a Banatului Timişan în scrisorile notabilităţilor şi a savanţilor”
vol 1,2 Viena 1780) - http://www.banaterra.eu/romana/biblioteca-banatica-online;
8) http://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-datarea-vizitei-lui-francesco-griselini-la-resita/
Evolution of hot metals processing in the Romanian lands presented by foreign travelers in the seventeenth and eighteenth centuries.
Din "Revista de turnătorie" nr.11-12, 2009
Introducere
Importanţa scrierilor călătorilor străini care au vizitat spaţiul românesc a fost apreciată în mod deosebit de istoricul Nicolae Iorga, care a scris chiar o istorie a românilor în multe volume, aşa cum rezultă ea din însemnările călătorilor străini. [1]
Acesta scria în prefaţa lucrărilor amintite:
„Dacă istoriografia romînă n’a luat un puternic avînt în anii din urmă, aceasta se datoreşte în parte şi lipsei materialelor. Materialele acestea, complect inaccesibile, chiar cronicile, până pe la jumătatea veacului de faţă (sec. XIX), aŭ început de la această epocă, încet, dar continuŭ, a fi scoase la lumină şi publicate.”
”Arhivele nu sunt simple depozite de acte vechi, ci adevărate laboratoare de cercetare ştiinţifică.”
În spiritul marelui savant consider că este necesară investigarea şi punerea în lumină a istoriei metalurgiei în general şi a realizării pieselor prin turnare în particular pe teritoriul naţional. Faptele au existat, au fost consemnate prin izvoare scrise autohtone şi străine, dar trebuie aduse la lumină şi comentate pentru a fi cunoscute de generaţiile viitoare.
Actuala lucrare este numai o mică cărămidă la edificiul istoriei domeniului în care ne-am pregătit şi în care activăm, ştiinţa şi ingineria materialelor.
Situaţia politică a teritoriilor locuite de români în perioada studiată (sec. XVII-XVIII):
-Transilvania
La sfârşitul secolului XVII, Ungaria şi Transilvania au devenit parte a Imperiului Austriac (Habsburgic), după înfrângerea turcilor. Conform „Diplomei Leopoldine”, dată la 4 decembrie 1691 de Împăratul Imperiului Habsburgic Leopold I, Transilvania este principat autonom supus direct Împăratului.
Austriecii, la rândul lor, şi-au extins rapid imperiul: în 1718 o importantă parte a Ţării Româneşti, Oltenia, a fost incorporată în Imperiul Austriac, fiind înapoiată în 1739. În 1775, Imperiul Austriac a ocupat nord-vestul Moldovei, denumit mai târziu Bucovina, în timp ce jumătatea de est a principatului (numită Basarabia) a fost ocupată în 1812 de Rusia.
- În Moldova şi Ţara Românească, se constată o tendinţă de eliberare de sub jugul turcesc, prin politica dusă de Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir.
Au urmat represaliile Imperiului Otoman care a încercat, prin instaurarea domniilor fanariote, să limiteze suzeranitatea Ţărilor Române, printr-o politică de instaurare a unor domnitori greci, cu atribuţiuni mai limitate decât domnii pământeni şi o durată mai scurtă de domnie.
Tot în această perioadă creşte influenţa Imperiului Rus, ca factor de putere în această parte a sud-estului Europei.
Însemnările călătorilor străini despre spaţiul românesc sunt numeroase şi bogate în date. Veniţi cu diferite misiuni în Ţările Române, călătorii străini au cercetat cu atenţie situaţia politică, economică, socială şi culturală.
Aceste însemnări sunt cu atât mai preţioase, cu cât reuşesc să surprindă specificul naţional şi trăsăturile caracteristice ale profilului moral şi spiritual al poporului român.
Astfel, ideea romanităţii, a originii latine a poporului român, precum şi caracterul de continuitate al elementului românesc în vatra sa istorică au fost încă de timpuriu constatate şi mai apoi confirmate de diverşi călători străini.
Activitatea economică desfăşurată pe teritoriile locuite de români nu a scăpat atenţiei acestora. Dintre aceste relatări nu putem omite cele legate de extracţia şi prelucrarea metalelor.
În secolul al XVII şi în prima jumătate a secolului XVIII, tehnica extracţiei şi prelucrării metalelor s-a dezvoltat prin adoptarea unor procedee tehnice avansate, în concordanţă cu statele dezvoltate ale Europei.
O tendinţă generală a activităţii productive este separarea în două etape:
-procesul de extracţie şi preparare a minereurilor metalice;
-obţinerea metalelor din minereu prin procesul de reducere în cuptoare (furnale).
Extragerea minereurilor se făcea în subteran şi mai puţin la suprafaţă. Pentru spargerea rocilor se utilizau răngile şi explozii de intensitate redusă, folosind praful de puşcă. Pentru transportul minereului în interiorul minei se utilizau roabele. Minereul era scos la suprafaţă cu ajutorul unui sistem de scripeţi acţionat de forţa animală. Sacii din piele sau corfele (coşuri, panere) pline cu minereu erau transportate la cuptoare cu ajutorul cailor.
Acestea erau clădite din piatră cu vetre de foc (cohuri). În jurul cuptoarelor era amenajată o platformă de lemn pentru minereu şi cărbuni (mangal). Cuptoarele erau deservite de câte o pereche de foale, din piele de bou sau de cal, puse în mişcare de o roată hidraulică. Cuptoarele erau amplasate în apropierea cursurilor de apă.
Progresul tehnologic al obţinerii şi prelucrării metalelor s-a bazat în mare măsură pe modernizarea cuptoarelor, care au devenit cuptoare înalte (furnale), capabile să dezvolte temperaturile necesare procesului de reducere şi topirii metalului (aliajului). Primele desene de furnale datează din 1783 redând furnalul de la Bocşa, iar din anul 1800 este prezentat furnalul din Topliţa (fig.1) schiţă semnalată de acad. prof. dr. ing. Traian Negrescu. [2]
Furnalul de la Bocşa avea o singură gură de vânt, creuzet deschis şi spaţiul de lucru de secţiune pătrată.
Furnalul de la Topliţa are tot creuzet deschis şi este dotat cu două guri de aer, spaţiul de lucru cu secţiunea rotundă şi volumul util de 6,94 m3. Producţia maximă a furnalului de la Topliţa a fost de 821 tone în anul 1788, iar în 1836 de 2400 tone fontă.
Aceste furnale care funcţionau cu mangal se aflau în apropierea zăcămintelor de minereu de fier, a pădurilor şi cursurilor de apă. Caracteristica acestor cuptoare era topirea acidă.
Călători străini despre prelucrarea metalelor în Ţara Românească şi Moldova
Dintre cei mai importanţi călători pe aceste meleaguri a fost Paul de Alep (1627-1667). Acesta a fost un creştin de origine arabă din Siria, având gradul preoţesc de arhidiacon. În calitate de secretar l-a însoţit pe Patriarhul Antiohiei Macarie în călătoria sa în Rusia şi a scris o carte în limba arabă, un jurnal de călătorie cu multe informaţii preţioase despre Ţara Românească, Moldova, Ukraina şi Cnezatul Moscovei.
Lucrarea conţine date istorice foarte preţioase referitoare la Ţările Române şi la poporul român. Cartea a fost tradusă în limba română de Emilia Cioran şi a apărut prima dată la Bucureşti în 1900.
Vizitând mina de la Baia de Aramă Paul de Alep scria:
„păturile de aramă sînt adînci, acoperite cu un fel de verdeaţă; seamănă cu cele ale unei mine de sare. În sus şi în jos lucrătorii transportă materialul cu ajutorul roţilor şi frînghiilor trase de cai ce merg de jur împrejur. În fund se sapă în continuu noaptea şi ziua la lumina torţelor şi cu mare muncă scot materialul cel negru. Acela nu se poate tăia din cauza tăriei sale, ei îl înconjoară cu cărbuni aprinşi şi apoi ies din mină. Îndată ce s-a stins focul şi s-a răcit, se coboară iar, găsind piatra crăpată, iau bucăţile şi le ridică pe gura puţului. Câte un mineral din vînă e ca rugina de verde, altul e galben deschis şi acesta este adevărata aramă. Ei cu toate acestea, amestecă totul laolaltă şi îl transportă la „casa de fusiune”. Furnalul (casa de fusiune) este descris astfel:
„Aceste case sînt foarte mari si aşezate pe rezervorii. În dosul fiecărui cuptor e o pereche de suflători foarte mari ce seamănă cu acele ce întrebuinţau faurii şi care se pun în mişcare prin apă curgătoare pe o roată exterioară; aceasta pune în mişcare o bârnă groasă prin intermediul căreia foile suflătorilor sînt ridicate şi lăsate iar, aşa că suflă cu o mare forţă în foc. Un lucrător pune în continuu cărbuni pe foc si minereu de cupru. Aceste focuri sînt întreţinute cu cea mai mare grijă şi muncă atît ziua cît şi noaptea pînă ce cuprul e cu desăvîrşire topit şi se scurge de la sine într-o groapă săpată în pămînt. Îndată ce se răceşte ei îl crapă în bucăţi mici şi îl transportă afară.
Apoi aşază un strat de lemn de salcie şi plop şi unul de bucăţi de metal alternativ pînă ce formează o grămadă mare căreia îi dau foc în patru părţi şi o lasă să ardă ziua şi noaptea pînă ce s-a ars tot. Apoi strîng metalul şi-l pun pentru a doua oară în foc într-alt loc; astfel continuă de 6 ori. Apoi readuc arama în cuptorul unde a fost mai întîi amestecată, o topesc din nou şi metalul se scurge apoi în groapa din pămînt; totuşi e încă brut şi după ce se răceşte îl pun din nou în cuptoare. În acest rînd ei obţin o amestecătură desăvîrşită ce curge ca apa. Scurgînd-o în forme, scot arama frumoasă şi curată ca ceara”.
Din aceste descrieri se pot trage următoarele concluzii:
-funcţionarea permanentă a cuptorului prin evacuarea zgurii printr-o deschidere laterală;
-creşterea maleabilităţii şi compactităţii prin încălziri repetate (de 6 ori) a cuprului prin eliminarea compuşilor CuO2 şi SO2;
-reducerea aramei în cuptor şi retopirea ei de încă două ori duce la o rafinare ridicată;
-productivitate ridicată prin existenţa a mai multe cuptoare specializate.
Extracţia aurului din nisipurile aurifere a fost descrisă de Paul de Alep, care scria că toată regiunea între Râmnicu Vâlcea şi Cozia era :”prevăzută cu zăgazuri mari făcute din rădăcinile unui fel de arbore ce seamănă cu salcia. La deschiderea zăgazului se înlătura gunoiul şi se alegea praful de aur după fund” [3]
Despre zăcămintele de fier Paul de Alep precizează:
„am plecat la vremea cinei prinşi între noi înşine, între drumuri dificile, păduri, ape, până în seară când am ajuns la un oraş mic numit Toghojiv, fiind aproape de un râu mare Jiu, iar tâg înseamnă bazar sau piaţă. În acest oraş este o mină de fier de pe care, în timpul lui Matei Voevod mult metal de mult a fost extras.” (Autorul nu a vizitat minele care erau situate la Baia de Fier la mica distanţă de Târgu Jiu).[6]
Zăcămintele de la Baia de Fier exploatate încă de pe timpul romanilor au fost dezvoltate de domnitorul Matei Basarab (1580-1654). [3] Informaţiile care datează încă de la 1700 ne arată existenţa unor cuptoare masive cu înalţime de 2 m şi cu diametru de aproape aceiaşi dimensiune, cuptoare având foale puternice acţionate hidraulic, sistem utilizat şi la Baia de Aramă.
Trebuie subliniat că în afara acestor cuptoare asemănătoare cu cele din Silezia (Stücköfen), se mai utilizau şi cuptoare mai primitive cu o productivitate redusă în vederea satisfacerii cerinţelor de exploatare a comunităţilor săteşti. Sunt cunoscute atelierele de la Suceava şi Baia.
Anton –Maria Del Chiaro un italian din Florenţa secretar al domnitorului Constantin Brâncoveanu între 1660-1680 este cunoscut prin cartea sa despre Valahia „ Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia (""), dedicată Papei Clement XI şi publicată în 1718 la Veneţia.
În limba română lucrarea este cunoscută sub titlul „Revoluţiile Valahiei” text tradus de S.Cris-Cristian după textul reeditat de N.Iorga. Cartea a apărut la „Viaţa Românească” - Iaşi 1929.
Nicolae Iorga caracteriza astfel această carte:
”Opera corespunde astfel pentru Ţara Românească, pentru principatul muntean aceleia care, cu mai multă învăţătură, dar nu cu mai puţină simpatie şi pricepere , a închinat-o Moldovei domnescul autor care e Dimitrie Cantemir („Descrierea Moldovei”). Ambii par a veni ca să însemne pe paginile lor aspectul ţerilor noastre înaite de epoca fanariotă.”
Del Chiaro făcând o descriere amănunţită a bogăţiilor solului Valahiei în ceea ce priveşte metalele şi prelucrarea lor a spus:
„Mine de aur, argint şi alte metale zac în adâncimile pământului, în mari cantităţi, ascunse de ochii lăcomiei turceşti”
„Minele de aramă sunt de asemenea pe întinderi mari, iar locul de unde s extrage arama, se numeşte madan
cuvânt turcesc care înseamnă mină; apoi mine de fer, care se văd pe drumul ce duce de la Brădiceni la Târgovişte”.
”Valahii sunt meşteri în ori care meserie.”
Dimitrie Cantemir (1673-1723) cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român, în lucrarea sa fundamentală „Descriptio Moldaviae” scrisă în latină între 1714-1716 la cererea Academiei din Berlin, al cărui membru era din 1714, a menţionat şi resursele minerale ale Moldovei.
Astfel în capitolul V al lucrării „Despre munţii si mineralele Moldovei” spune:
„Că munţii noştrii nu sunt săraci în asemenea comori subpământene, o arată pâraiele ieşite din măruntaiele lor. Căci aceste pâraie, având albia îngustă, deseori umplută peste măsură de apa zăpezilor tipite sau a ploilor, se varsă peste maluri, iar după aceea, când se trag iarasi în matca lor, lasă, pe locul unde şi-au vărsat apele, nisip în care se găsesc numeroase grăunţe de aurdin cel mai curat.”
„Pe malul Nistrului, în ţinutul Hotinului, chiar lângă cetate, se găsesc bulgări de fier, făcuţi de natură şi care sunt aşa de rotunzi, că ar putea fi folosiţi, fără să fie lucraţi, la tunuri, dar fierul acesta este atât de prost că dacă nu este topit în foc, nu poate fi folositor la nici o altă treabă.
Pe când Hotinul nu fusese încă luat, bulgării de fier se trimiteau la Cameniţa; astăzi însă cred că turcii cu greu ar mai îngădui ca leşii să le folosească drept material de război în paguba lor.”
Călători străini despre prelucrarea metalelor în Transilvania şi Banat
În secolul XV vechile cuptoare romane sunt restaurate sau înlocuite cu altele mai înalte care permiteau utilizarea unor foale acţionate de roţi hidraulice. Produsul acestor cuptoare consta din lupe de fier moale, prelucrate la faţa locului, fie în ateliere mai îndepărtate. După pierderea Timişoarei turcii au părăsit Banatul iar întreaga provincie a intrat în stăpânirea Casei Imperiale de la Viena.
Aceasta s-a ocupat intens de organizarea industriei metalurgice distruse sub ocupaţia turcească. Au fost aduşi colonişti străini care au pus bazele unor noi metode de prelucrare a metalului similare cu cele din apus.
Au fost colonizate oraşele Oraviţa, Bocşa şi Moldova. Primul cuptor înalt s-a zidit în 1718 la Oraviţa, iar al doilea în 1719 la Bocşa. În aceste cuptoare înalte se producea direct fontă topită din minereu de fier şi cărbune de lemn (mangal), cu ajutorul aerului insuflat de foale puternice, mişcate de roţi hidraulice.
Producţia unui asemenea cuptor era de 600 kg/zi iar consumul de cărbuni era aproape dublu.
Conform unui raport de activitate al Consilierului Conte Rebentisch (1720) la Bocşa se puteau turna ghiulele, bombe şi chiar tunuri. [2]
Uzinele de la Oraviţa, Dognecea şi Bocşa produceau fier forjat, piese turnate şi sobe de fontă pentru a satisface nevoile Banatului. În tabelul 1 sunt prezentate localităţile cu primele furnale apărute iar în figura 6 profilele şi dimensiunile acestor cuptoare înalte.
Administraţia habsburgică a decis extinderea producţiei de fier şi se admite înfiinţarea unei noi uzine la Reşiţa. În 1771 este pus în exploatare primul furnal. S-au mai construit apoi şi alte furnale, numărul total ajungând la 4,
precum şi atelierele de forjare a fierului în bare şi pentru scule de fier. Dezvoltarea uzinelor fiind importantă pentru veniturile imperiului Împărăteasa Maria Tereza, dorind o descriere amănunțită a Banatului şi bogăţiilor sale, a trimis pe savantul italian Francisco Griselini să cerceteze ţinutul în 1775.
Francesco Griselini (1717-1784) (fig.3) s-a născut la Veneţia.
A urmat studii umaniste precum istorie,geografie şi ştiinţe naturale în buna tradiţie a renaşterii italiene. El este primul autor a unei ample şi complexe descrieri a Banatului.
Cartea este izvorul unei îndelungate şederi în Banat (1774- 1777) întreprinsă la sfaturile lui Ignaz von Born (1742-1791) şi Johan Jakob Ferber (1743-1792) geolog german.Ignaz von Born (fig.4) s-a născut la Cavnic (Maramureş) şi a petrecut copilăria la Alba Iulia şi Sibiu. După studiile de drept s-a consacrat domeniului ştiinţelor naturale.
În lucrarea sa: „Briere über Mineralogische Gegenstände, auf seiner Reise durch das Temeswarer Bannat Siebenbürgen, Ober - und Nieder Hungarn”, Frankfurt und Leipzig- 1774.
(„Scrisori pe subiecte de mineralogie, în călătoria sa prin Banatul Timişoarei, Transilvania şi Ungaria de Sus şi de Jos” -Frankfurt şi Leipzig -1774) relatează în amănunt cele văzute despre bogăţiile naturale şi observaţii de mare interes privind limba, obiceiurile, cultura românilor, maghiarilor şi sârbilor. Această carte a fost tradusă în italiană de Francesco Griselini în 1778.
Vizitând Banatul în acei ani, geologul Ignaz von Born scria la 7 iulie 1770 despre Bocşa: „aici se aflau multe clădiri frumoase şi forje de fier. Acuma însă producţia de fier a fost întrucâtva frânată. Totuşi, mai există unele ciocane de fier, un furnal şi un cuptor în cuvă care se deosebesc de cele în care la Roniz se produce fier concasat doar prin mărime. Aici sunt turnate ghiulele pentru artileria imperială. Minereul de fier este adus de la Dognecea (…) dă un fier foarte bun.” [8]
Ignaz von Born descrie atât de frumos pe români în scrisoarea III a lucrării citată mai sus:
„Trebuie să se spună, spre gloria acestei naţiuni, că a dat oamenii cei mai inimoşi şi mai merituoşi“ [4, 5]
Descrierea Banatului a fost făcută de Griselini în cartea sa: „ Versuch einer politischen und natürlichen Geschichte des temeswarer Banats in Briefen an Standespersonen und Gelehrte” (Volume 01, 02) Wien 1780 [7]
„Încercare de istorie politică si naturală a Banatului Timişan în scrisorile notabilităţilor şi ale savanţilor” ( vol 1,2) Viena 1780. (fig.2)
Fig.2 Griselini, Francesco – „ Versuch einer politischen und natürlichen Geschichte des temeswarer Banats in Briefen an Standespersonen und Gelehrte” (Volume 01)
„Încercare de istorie politică si naturală a Banatului Timişan în scrisorile notabilităţilor şi ale savanţilor” ( vol 1) 1780 [7]
Prima traducere în limba română a acestei valoroase cărţi s-a făcut în anul 1926 de Nicolae Bolocan: „Francisc Griselini -Istoria Banatului timişan”, dar acum există şi o excelentă ediţie – tradusă, îngrijită şi comentată de dr. Costin Feneşan: „Francisc Griselini – Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei” Timişoara 1984. În cartea lui Francesco Griselini se afirmă şi se probează, pentru prima dată, vocaţia europeană a industriei miniere şi metalurgice din Banatul de munte, autorul surprinzând până şi procedeele tehnologice folosite la acea epocă. [5]
După stilul vremii lucrarea este redactată sub forma unor scrisori adresate unor personalităţi ilustre ale timpului.
Impresionantă este descrierea foarte precisă şi detaliată pe care o face resurselor minerale ale Banatului, arătând continuitatea exploatărilor miniere şi metalurgice, precum şi descrierea instalaţiilor metalurgice de la Reşiţa care, în momentul vizitei sale, erau puse în funcţiune doar de trei ani.
Iată două fragmente semnificative al descrierii făcută de Griselini unor operaţii metalurgice pe care le-a vizionat în timpul călătoriilor sale. Citatele sunt reproduse după traducerea din 1984, fragmente consemnate de dr. Mircea Rusnac în lucrarea sa : „Datarea vizitei lui Francesco Griselini la Reşiţa” [8]
„Despre întreaga întindere a munţilor Moraviţei înspre Reşiţa s-ar putea spune, la fel ca şi despre insula italiană Elba, din dreptul coastelor Toscanei, că este din fier. Minereul zace în grămezi şi bulgări. De aceea, poate fi scos la suprafaţă cu uşurinţă şi în mari cantităţi. Datorită acestui fapt, la furnalul înalt de la Reşiţa, care se află în apropiere de Bocşa, lucrează un mare număr de muncitori. Despre acest furnal voi spune curând ceva mai mult.”
„După ce a fost extras în munţi, fierul este transportat la furnalul înalt de la Reşiţa; am vizitat acest furnal venind pe la Biniş şi Bocşa. Pentru a grăbi topirea se adaugă piatră de calcar, care împiedică sulful să se desprindă prea repede de minereu. Furnalele înalte sunt zidite din piatră cioplită şi căptuşite în interior cu argilă refractară. Pentru a transforma în oţel fierul numit fontă brută, obţinută la prima topire, el este forjat mai întâi în drugi, apoi transferat într-un cuptor special, a cărui vatră de foc este joasă şi construită în aşa fel încât focul să fie cât mai mult concentrat. Toată arta fabricării oţelului constă în reglarea focului, în dispunerea suflantei, în grija cu care se aruncă la timpul potrivit zgură peste drugii înroşiţi, în grija cu care drugii sunt scoşi şi introduşi în foc, în munca repetată şi harnică de forjare şi, în fine, în răcirea efectuată într-o albie în care se mai pune de obicei şi ceva zgură. Am văzut personal această operaţie, precum şi pe cea, mult mai dificilă, prin care fierul devine ductibil prin forjare după prima sa topire şi apt pentru a fi prelucrat în anumite scopuri. Aici am văzut cum se confecţionează ghiulele şi bombe de calibre diferite, grenade, obuziere, sobe de încălzit, căldări, securi şi alte unelte.”
Însemnările călătorilor străini prezintă cu multă acurateţe realităţile economice din Ţările Române, din care nu au lipsit amănuntele legate de prelucrarea metalelor.
Utilizarea unor tehnologii de extracţie şi prelucrare în concordanţă cu nivelul tehnic utilizat în ţările dezvoltate, ne arată puternicele legături economice realizate de Ţările Române în pofida existenţei ameninţării turceşti permanente.
Însemnările constituie pagini importante din istoria metalurgiei pe aceste meleaguri mai ales că despre prelucrarea metalelor în Ţara Românească şi Moldova faţă de Transilvania se cunosc puţine date.
Faptul că a existat o tradiţie a făcut ca în 1872 să apară un Arsenal la Târgovişte în care se realizau tunuri şi afeturi de tun, iar Reşiţa şi Hunedoara să confirme ca puternice „cetăţi de foc”.
Bibliografie
1) Nicolae Iorga „Studii şi documente privitoare la istoria românilor”– Bucureşti - „Imprimeria Statului” vol I -1895,
vol II -1896- http://www.unibuc.ro/CLASSICA/;
2) „Enciclopedia României” -vol. III cap.IX “Industria de Transformare- Industria Metalurgică”
pag. 831-871- Editura “Imprimeria Naţională” 1939;
3) Iosif Tripşa şi col. –„Din istoria metalurgiei româneşti” – „Editura Tehnică” Bucureşti – 1981;
4) Gesellschaft der Germanisten Rumäniens (GGR) - www.ggr.ro
„Zeitschrift der Germanisten Rumäniens“, 7. Jg., Heft 13-14 / 1998, S. 133-140;
5) http://www.banaterra.eu/industrie/istindbm/persoane/persoane1.htm;
6) Paul, Archdeacon of Aleppo- ”The Travels of Macarius, Patriarch of Antioch”
http://www.archive.org/details/travelsmacarius02pauluoft;
7) Griselini Francesco – „Versuch einer politischen und natürlichen Geschichte des temeswarer
Banats in Briefenan Standespersonen und Gelehrte” Volume 01, 02 Wien1780 –
( „Încercare de istorie politică si naturală a Banatului Timişan în scrisorile notabilităţilor şi a savanţilor”
vol 1,2 Viena 1780) - http://www.banaterra.eu/romana/biblioteca-banatica-online;
8) http://istoriabanatului.wordpress.com/2009/06/17/mircea-rusnac-datarea-vizitei-lui-francesco-griselini-la-resita/
duminică, 11 iulie 2010
Versuri preferate
Lacul Vălcele -jud. Argeş în dreptul localităţii Brăteasca.
O poezie considerată de Monica Lovinescu la "Europa Liberă", prin anii'60, drept una din capodoperele liricii româneşti de dragoste. Autorul Ion Pillat, provenit din familia Brătianu, era numit Alecsandri al Argeşului.
Ion Pillat - "Aci sosi pe vremuri"
din volumul "Pe Argeş în sus" 1923
"La casa amintirii cu-obloane si pridvor,
Paienjeni zabrelira si poarta, si zavor.
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De când luptara-n codru si poteri, si haiduc.
În drumul lor spre zare îmbatrânira plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Nerabdator bunicul pândise de la scara
Berlina leganata prin lanuri de secara.
Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, si din berlina
Sari, subtire, -o fata în larga crinolina.
Privind cu ea sub luna câmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.
Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse Sburatorul de-un tânar Eliad.
Ea-l asculta tacuta, cu ochi de peruzea...
Si totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.
Si cum sedeau... departe, un clopot a sunat,
De nunta sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Dar ei, în clipa asta simteau ca-o sa ramâna...
De mult e mort bunicul, bunica e batrâna...
Ce straniu lucru: vremea! Deodata pe perete
Te vezi aievea numai în stersele portrete.
Te recunosti în ele, dar nu si-n fata ta,
Caci trupul tau te uita, dar tu nu-l poti uita...
Ca ieri sosi bunica... si vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trasura ta statu.
Acelasi drum te-aduse prin lanul de secara.
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scara.
Subtire, calci nisipul pe care ea sari.
Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...
Si m-ai gasit, zâmbindu-mi, ca prea naiv eram
Când ti-am soptit poeme de bunul Francis Jammes.
Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub luna
Si-am spus Balada lunei de Horia Furtuna,
M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Si ti-am parut romantic si poate simbolist.
Si cum sedeam... departe, un clopot a sunat
. Acelasi clopot poate . în turnul vechi din sat...
De nunta sau de moarte, în turnul vechi din sat."
http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/p/ion-pillat-
Alte citate din Hoover
"Marea responsabilitate a inginerului in comparatie cu cei de alta profesie este ca operele lui se afla sub vazul tuturor. Actiunile sale, se concretizeaza, pas cu pas, in material palpabil. El nu-si poate ingropa greselile ca medicul. El nu poate face nevazute si da vina pe judecator ca avocatul. El nu poate ascunde erorile cu pomi si iedera ca arhitectul. El nu poate, ca politicianul, sa-si ascunda lipsurile dand vina pe opozitie, sperand ca oamenii vor uita. Inginerul, pur si simplu nu poate nega, ca el a facut-o. Daca lucrarea nu este buna, e condamnat.
Pe de alta parte, spre deosebire de medic, viata sa nu se scurge intre oameni slabi. Spre deosebire de militari, nu distrugerea e scopul vietii lui. Spre deosebire de avocat, nu-si castiga painea din conflicte. Inginerului ii revine menirea sa imbrace scheletul stiintei cu viata, confort si sperante. Desigur, pe masura ce trec anii, oamenii uita care inginer este autorul lucrarii, chiar daca au stiut odata. Sau un politician oarecare isi pune numele pe ea. Sau oamenii o atribuie unui promotor care s-a folosit, de fapt, de banii altora .. pe cand singur inginerul priveste inapoi spre binele nesfarsit ce se desprinde din succesul sau cu o satisfactie pe care o cunosc putine profesii. Iar verdictul colegilor sai este singura recunoastere pe care si-o doreste."
http://www.agir.ro/univers-ingineresc/din_istoria_ingineriei_rom_nesti_1437.html
Pe de alta parte, spre deosebire de medic, viata sa nu se scurge intre oameni slabi. Spre deosebire de militari, nu distrugerea e scopul vietii lui. Spre deosebire de avocat, nu-si castiga painea din conflicte. Inginerului ii revine menirea sa imbrace scheletul stiintei cu viata, confort si sperante. Desigur, pe masura ce trec anii, oamenii uita care inginer este autorul lucrarii, chiar daca au stiut odata. Sau un politician oarecare isi pune numele pe ea. Sau oamenii o atribuie unui promotor care s-a folosit, de fapt, de banii altora .. pe cand singur inginerul priveste inapoi spre binele nesfarsit ce se desprinde din succesul sau cu o satisfactie pe care o cunosc putine profesii. Iar verdictul colegilor sai este singura recunoastere pe care si-o doreste."
http://www.agir.ro/univers-ingineresc/din_istoria_ingineriei_rom_nesti_1437.html
sâmbătă, 10 iulie 2010
Din istoria Bucureștiului industrial
" Bucurestii sunt o creatie a natiunii noastre, sunt originalitatea noastră, sunt tot ce am fost în stare să facem...Bucuresti-ul a ajuns, ca prin proprie vitalitate, să se impună ca o Capitală unică asupra căreia s'a revărsat grija atentă a unor mari oameni pe care însă nu i-am înteles deplin pentru a li se arăta recunostinta cuvenită... "
N. Iorga - "Istoria Bucurestilor" 1939
N. Iorga - "Istoria Bucurestilor" 1939
vineri, 9 iulie 2010
DESPRE MINE
M-am născut în ziua de Sfântul Vasile (Anul Nou) pe stil vechi, 14 ianuarie. De aici şi numele Vasile acelaşi cu cel al bunicului după mamă. M-am născut, am învăţat , am lucrat şi trăiesc în Bucureşti oraş cosmopolit, pe care îl iubesc foarte mult, pentru că pentru mine EL înseamnă acasă, glia strămoşească, legată de amintiri. Aparţin zodiei Capricorn: încăpăţânat, tenace, dar superficial cu oamenii şi lucrurile care nu-mi plac. M-am făcut inginer, profesie la modă atunci care îţi oferea salarii mai mari şi multiple locuri de muncă. Mi-a plăcut cercetarea ştiinţifică şi am activat într-un institut . Acum, îmi continui alfabetizarea, scriu şi citesc! Din ce scriu mai fac şi unele postări pe blog.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)