„LA DOBROGEA” (DOBROUDJA)
Essai historique économique, ethnographique et politique
„Le Beau consemnează că Ioniță –cel mai ilustru împărat
al celui de-al doilea imperiu româno-bulgar, care a fost fundat de români, a
asediat, a dărâmat zidurile de apărare
și a jefuit orașul Varna în 1203, «reîntors în Bulgaria», astfel această
regiune până la Varna era puțin bulgărească și în afara Bulgariei.” Un mare
istoric rus A. A. Vasiliev* afirma în lucrarea sa „История
Византийской империи” („Istoria Imperiului Bizantin”) următoarele:
„La baza mișcării au stat doi frați Petru și Asan sau Kalopeter ridicați dintre
vlahi. Între liderii acestor naționalități română și bulgară a existat o coeziune evidentă la națiunile
care luptă pentru libertate. Recent istoricii bulgari afirmă că Petru și Asan
erau de origine cumano-bulgară și că elementul românesc nu a existat în
insurecția din 1186, Regatul al II-lea bulgar de la Târnovo. Acest lucru este
negat de istoricii români…..pe baza unor dovezi valabile, concluzia este că
mișcarea de eliberare din cea de a doua
jumătate a secolului al XII-lea din Balcani a fost condusă de către
vlahi, strămoșii românilor de astăzi, la care s-au adăugat bulgari și într-o
anumită măsură cumanii…..Cea mai bună sursă contemporană grecul Nicetas Choniates a declarat că
insurecția a fost începută de vlahi (Blachi)….. După moartea lui Petru și Asan
imperiul vlahilor a fost condus de Ioan fratele mai mic al lor… Clericul vestic Ansbert, care a urmat pe Împăratul
Frederik Barbarossa în cruciada din 1189-1190, a povestit că în Balcani
împăratul a trebuit să lupte împotriva grecilor și vlahilor și numește pe Petru
Kalopeter: „împăratul vlahilor și a mare parte a bulgarilor” (Blachorul et
Maxime Ducate Bulgarorum Dominus) sau „imperator de vlahi sau cumani” sau
„împăratul vlahilor care a fost numit împăratul Greciei”(Kalopetrus blachorum
Dominus itemque una suis dictus Imperator Grecie). Papa Inocențiu al III-lea în
scrisorile sale către regele Ioan în 1204 i se adresează ca „rege la bulgarilor
și vlahilor” (Bulgarorum et Blachorum Rex). În răspunsul său către papă Ioan se
numește ca: „imperator omnium Bulgarorum et Blachorum”. O mențiune în plus
pentru apartenența sa vlahă este aceea că Ioan se numea „Împărat” și nu cu termenul
bulgar de „Țar”.
„Certurile interioare au adus Bizanțului un trist renume,
prelungind în această provincie autoritatea din ce în ce mai scăzută a
Basileilor, pusă în pericol cu ușurință de
acei ofițeri mai puțin onești. Din această cauză exercitarea autorității
imperiale pe aceste maluri îndepărtate ale Dunării este iluzorie, la care se
adaugă incursiunile tătarilor , care s-au stabilit în Basarabia actuală, în
provincia Kherson și în toată regiunea
Mării de Azov.” „Tătarii , scrie Le Beau, veneau cu regularitate , în fiecare
an, să devasteze aceste nefericite ținuturi, așa cum lăcustele devastează
câmpurile.” „Ofițerii imperiali despre care s-a mai spus, asemănători baronilor
apuseni, care se recomandau ca «delegați și vasali» ai Basileilor au din ce în
ce mai mult veleități de independență. Astfel în secolul al XIV-lea vedem la
Carbonne (Kavarna situată la mică distanță de Balcic și la 64 km de Varna) un
domn român Balica, care își exercită drepturile aproape suverane în toată
regiunea sudică a provinciei. Atunci când Ioan al V-lea Paleolog, în luptă cu
bătrânul său tutore Ioan al VI-lea Cantacuzino, a făcut apel la vasalul
imperiului Balica, acesta a pus întreaga sa armată la dispoziția Annei de
Savoia, mama tânărului aspirant la împărăție.” „Către 1350, genovezii care
conduceau în mod absolut cu Ioan al VI-lea Cantacuzino, i-au propus acestuia să
se reconcilieze cu pupilul său Paleolog
și să accepte propunerea venețienilor (1351) referitoare la stabilirea
autorității imperiale, uzurpată în locurile Scityei și teritoriile de dincolo de Dunăre. În aceste timpuri, un condotier de origine valahă – după
Guérin Songeon („Histoire de la Bulgarie” - Paris - 1913 ) – bulgar după alți istorici - numele
de Dobrotici (Tomprotitza). Dobrotici,
care era fratele lui Balica, a fost numit „despot bizantin” a reușit treptat să
unească „țările” dintre Dunăre și mare întemeind
Dobrogea. A reușit aceasta în calitate de înalt funcționar bizantin și nu de
„ofițer bulgar” subliniază Nicolae
Petrescu Comnen. Ca represalii Împăratul
bizantin Ioan al V-lea Paleolog a recucerit teritoriul astfel că „la 1370 ne spune Chalkondylas «țara lui Dobrotici,
mergând către Marea Neagră, capul Caliacra și Varna» a redevenit bizantină.
După moartea lui Dobrotici (aprox. 1386) imperiul era prea slăbit pentru a se
aventura în expediții îndepărtate. Ivanko fiul lui Dobrotici nu a reușit să
păstreze moștenirea părintească cedând teritorii țarului bulgar Șișman. Acesta
împreună cu puternice contingente turce asediază în 1366 Vidinul, aflat în
posesia regelui ungar Ludovic I-ul. Acesta cere ajutor prințului Valahiei
Vladislav care, împreună cu fratele și moștenitorul său Radu Negru, trece
Dunărea în fruntea unei armate de 20.000 de soldați, bate armata
turco-bulgară și se oprește sub zidurile
cetății Târnovo. Alungă toți funcționarii greci și genovezi din Silistra și
restabilește puterea valahă de la gurile
Dunării la mare. Stăpân încă din 1377 în toată Dobrogea, în 1379 Vladislav, Radu
Negru se intitulează, nu fără un orgoliu legitim –într-un „crisobul”
(edict solemn de inspirație bizantină)
al cărui original se păstrează la arhivele de Stat din București- «Voevod al Valahiei, Stăpân pe cele două
maluri ale Dunării până la marea Neagră și Senior al Orașului Silistra ».
După moartea sa Dan Voievod (1384) exercită drepturile suverane asupra
moștenirii paternale , inclusiv Dobrogea. Moștenirea trece intactă Voievodului
Mircea cel Mare. Acesta se intitulează:„
prin voința lui Dumnezeu, Voievod al Valahiei, duce al Amlașului și
Făgărașului…..Stăpân pe cele două maluri ale Dunării până la marea cea mare,
stăpân al orașului Drstor (Durostorum sau Silistra)”. Citatul din lucrarea
lui N. P. Comnen este după Xenopol, „Histoire des Roumains”: „pe la 1393
imperiul bulgar a încetat să existe, Baiazid punând bazele Imperiului Otoman în
Europa care va deveni una dintre cele mai mari puteri ale lumii. Întregul mal
drept al Dunării, - cu excepția Dobrogei - este curând transformat în pașalâc
turcesc, iar locuitorii reduși la condiția tragică de raïa, de unde a trebuit
să treacă cinci secole, până la sosirea armatelor victorioase ruso-române.” Mircea cel Mare a încercat cu dibăcie să
păstreze integritatea principatului său. „Mircea a ținut cont că nu poate să
reziste la infinit forțelor uriașe ale dușmanului său, semnând în 1391 o
«capitulație» reînnoită mai târziu în 1393 și 1411. Datorită acestor tratate,
unde spiritul diplomatic al principelui român se regăsește în întregime,
Valahia nu va suporta soarta Constantinopolului, a Greciei și Bulgariei. În
virtutea acestor «capitulații» și mai ales al «Hati-Cherif» (o lege irevocabilă
semnată de sultan) din 1411, sultanul garantează autonomia Valahiei, care, ca
și în trecut, continuă să fie guvernată printr-un principe electiv având drept
să legifereze, să bată monedă, să administreze justiția, de a avea armată, de a
declara război și de a semna pacea, fără
nici un amestec din partea Porții otomane. Poarta nu putea , între altele să
trimită trupe, nici de a ține ofițeri
sau funcționari otomani, nici de a construi moschei în Valahia. Singurul drept pe
care îl revendica Poarta prințului este un don (peșcheș, cadou) anual de 3000
de ducați. După aceste tratate situația
Valahiei se menține așa cum se intitula Mircea cel Mare.” Autorul îl citează pe
B. P. Hașdeu care scria că : „de la români și nu de la bulgari, turcii au
cucerit în secolul al XV-lea Dobrogea.” În timpul cuceririi otomane a Dobrogei
se constată un fenomen etnic dublu: elementul autohton acuză o puternică
contracție grupându-se spre nord și spre vestul provinciei către Dunăre, o
puternică colonizare turco-tătară este
grupată în centrul și sudul provinciei Dobrogea. Se constată absența completă a
bulgarilor din provincie.
Un argument în plus este toponimia locurilor, memoriile
călătorilor străini din epocă și informațiile
istoricilor, geografilor și cartografilor care au studiat această regiune.
„Toponimia Dobrogei este un argument decisiv. Numele de lacuri, munți, râuri,
orășele și cătune sunt exclusiv turcești și românești……. Adesea cronicile și
cărțile de magie sau de vrăjitorie, într-o limbă română adesea desuetă, din
secolele al XVI-lea,al XVII-lea și al XVIII-lea, au demonstrat existența încă din
vechime a prezenței românilor în provincie.” Comnen citează nume de porturi la
Marea Neagră din secolele al XIV-lea și
al V-lea: Tomisvara- Moldavis (Pangalli), Gaunari (Kavarna), Salina (Sulina),
Grosea etc. a căror etimologie este fără îndoială românească. Călătorii,
istoricii și geografii străini menționează și numele unor localități mai mici
de origine română: Dăeni, Turcoaia, Văcăreni, Tocilele, Bisericuța, Țiganca,
satul Nou, Piatra Fetei, Valea Plopilor etc. Mai sunt semnalate sate românești
cu nume turcesc cum ar fi: Vlah-Keui (satul Valahilor), Vlachlar (Valahii).
Autorul menționează că „anumite sate, râuri, lacuri, munți etc. au nume
turcești, latine, grecești, pecenege sau chiar scitice …niciodată bulgărești.”
Călătorii străini au povestit următoarele:
- Thomas Alberti neguțător din Bologna scria în 1612 că a
întâlnit multe sate turcești și românești printre care Dăieni și Streaja;
- Ewlia care a traversat de mai multe ori aceste locuri,
în secolul al XVII-lea, afirmă că: „moldovenii și valahii” se găseau aici încă
din timpul lui Baiazid Ilderim (1347) și numește Silistra „Orașul vlahilor”;
- Cornelio Magni care a luat parte la expediția
sultanului Mohamed al IV-lea contra regelui Poloniei, a traversat la rândul său
provincia și nu a relatat nimic despre bulgari;
- profesorul Iorga scrie despre un călător ragusan care
în 1603 afirmă că a întâlnit la rândul său în Dobrogea turcilor și tătarilor și
„multe mii de valahi cu familiile lor.” Indicațiile date de cartografii epocii
sunt remarcabile. Astfel în harta
intitulată „Ungaria și Turcia” din 1684 P. du Val „geograf al regelui” prezintă Dobrogea ca o țară a
„tătarilor dobrogeni”. J.B. Nolin în marea sa hartă „Cursul Dunării” din 1688 este
indicată o adevărată linie de separare între Dobrogea colorată în galben și Bulgaria colorată în
verde. Această linie pornește dintr-un punct situat lângă Silistra și se
oprește aproape de Varna pe litoral. Autorul indică și alți cartografi precum: Crépy
1737 care numește provincia sub numele de «Tatarsky Polé», „Țara tătarilor”, M
Hausius 1744 - «Tatarsky Polé, tătari dobrogeni», N de Fer notează că regiunea
cuprinsă între valea Carasu și Dunăre «Tatarsky Polé», iar la sud «Tataria sau
Dobrogea». Aceleași denumiri le întâlnim și la Guillaume de l’Isle 1703,
Dezouche 1709, Joh. Mih Probst 1771, H.C. Schütz, J.F. Schmidt - membru al
Academiei de Științe din Petersburg.
* Alexandr Alexandrovici Vasiliev s-a născut la Petersburg
în 1867. A absolvit facultatea de istorie-filologie Universitatea din Sankt-Petersburg
având o pregătire înaltă în domeniul limbilor orientale (araba și turca) precum
și în istorie și limbi clasice. S-a specializat la Paris (1897-1900). A lucrat
la Institutul de Arheologie rus, a predat la universitatea din Sankt-Petersburg.
A emigrat în 1925 lucrând la Universitatea din Wisconsin -Madison. A fost președinte a Asociației Internaționale
de Studii Bizantine. A murit în 1953 la Washington D.C. SUA.A fost o
autoritate în domeniul istoriei bizantine similar cu Edward Gibbon și Fiodor
Uspensky. A scris „Istoria Imperiului
Bizantin” în două volume în 1928. Lucrarea a fost tradusă în engleză la
Universitatea din Wisconsin în 1958. A fost membru post-mortem al Academiei de Științe
a URSS din 1990. Acest savant merită amintit pentru atitudinea sa obiectivă referitoare
la istoria românilor, atitudine bazată pe documente și adevăr științific și nu
pe considerente de panslavism.
 |
| „Histoire de la Bulgarie” de R.P.
Guérin Songeon - Paris 1913-
una din sursele documentare ale lui N.P. Comnen
după : http://www.archive.org.
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu