ÎNCEPUTUL PRODUCERII METALELOR (I)

În introducerea la versiunea franceză a lucrării în 4 volume: „TRAITÉ COMPLET DE MÉTALLURGIE”de Dr. J. PERCY - PARIS 1864-1867, ing. E. PETITGAND și A. RONNA ne prezintă o succintă istorie a obținerii și utilizării metalelor.  În cele ce urmează voi cita câteva fragmente semnificative. Între  paranteze am prezentat mici comentarii, menite să clarifice unele noțiuni din textul de bază.

Cele 4 volume ale „Tratatului Complet de Metalurgie” de Dr. J. Percy 1864-1867

„Meșteșugurile care au ca obiect producerea metalelor, constituie un element important al activităţii umane. Încă din antichitate, progresul lor se leagă de prosperitatea oamenilor, este unul din factorii gradului lor de civilizaţie. În epoca noastră, (sec.XIX- lea)  prin gradul de prelucrare al metalelor se afirmă puterea unei ţări, superioritatea civilizaţiei noastre. Aurul şi argintul, atât de jinduite încă din vechime, au pierdut din prestigiul lor, au rămas semnul bogăţiei, au păstrat titlul de metale nobile şi preţioase, dar prezenţa lor este concurată de metalele utile. Fierul, prin rezistenţa şi duritatea sa, este agentul cel mai puternic pe care natura l-a pus la dispoziţia noastră. Fierul este pretutindeni, începând de la uneltele cele mai rudimentare până la mecanismele cele mai perfecţionate; graţie lui distanţele sunt străbătute cu rapiditate, solul se întredeschide pentru livrarea bogăţiilor sale, fără fier nu ar exista nici plug, nici agricultură. Fierul face să ţâşnească apele subterane, munţii să fie sfredeliţi, istmurile să fie crestate de canale de navigaţie. El dă prosperitate în timp de pace, garantează forţa în timp de război. Istoria fierului îşi are originea în primele etape ale civilizaţiei umane, se pierde în tradiţiile sale mitologice, ea nu-şi arată originea decât prin povestiri obscure. De când metalele au fost cunoscute de către om, printr-o descoperire întâmplătoare, dar fără îndoială, solicitat de nevoi dar şi de curiozitate, el a făcut rapid progrese în prelucrarea acestor materiale. Miturile şi Biblia ne-au arătat în egală măsură forjori şi turnători: „Brăzdarul de plug este în acest sens decât o grosieră imagine a lui Dumnezeu întipărită în metal.” Născute în Extremul Orient, procedeele metalurgice de elaborare se răspândesc în Egiptul superior în timpurile lui Osiris şi se dezvoltă în imperiul misterios al faraonilor. De la egipteni ele trec în Grecia şi coloniile sale, fenicienii le răspândesc prin comerţul lor în diferite regiuni ale lumii vechi, cartaginezii şi romanii peste  Iberia, această nouă lume a antichităţii. A  fost o epocă de splendoare: procedeele de extracţie au devenit familiare şi Roma datorează bogăţiile sale, luxul său exploatării metalelor. Rarele monede, câteva unelte, armuri, vase în variate forme atestă că arta prelucrării metalelor era deja avansată, o expresie a civilizaţiilor dispărute, care ne introduc în existenţa omului de odinioară. Oricum această artă decade în mijlocul convulsiilor care semnalau dezmembrarea Imperiului Roman. Tradiţiile şi metodele par a fi pierdute, sub dominaţia barbarilor care se mulţumeau să smulgă metalul monumentelor şi templelor pentru a plăsmui armele lor. Ele se vor trezi după mult timp în sânul acelor categorii ignorate, care reconstituie o nouă civilizaţie cu noi meşteşuguri. Metalurgia continuă mai întâi în secret, procedeele sale rămân un privilegiu a câtorva familii sărace, care le transmit din umbră de la tată la fiu, ca o moştenire. Alchimia pune în practică elucidarea misterelor legate de aceste practici şi de a le face utile, ea  cu o ambiţie orgolioasă pretinde să rivalizeze cu natura de a produce aur, prin amalgame bizare şi o asociere secretă a metalelor supunându-le la diverse combinaţii.  Până în secolul XIII secretele din atelier abia au trecut  incinta lor, mai târziu descrierea metodelor începe să devină mai cunoscută. Suveranii favorizează arta care îi îmbogăţeşte, arta  care trece peste greutăţile sale şi se reabilitează, căci a încetat să mai fie ofensatoare. În mijlocul aberaţiilor adepţilor căutarea marii opere se epuizează, se întrevăd proprietăţile metalelor, pentru ele se atribuie noi însuşiri. Evul Mediu a fost pentru ştiinţă o epocă de investigaţii, de muncă neobosită, asociată unor strălucitoare himere, începutul dezvoltării normale a spiritului uman. Încercările unei teorii asupra tratamentului metalelor se asociază cu ideile timpului.  Se consideră că manifestările diverse ale unei substanţe unice, un fel de element primordial şi se presupune că fiecare corp conţine chintesenţa principiului materialelor artificiale şi inflamabile care le fertilizează, apoi le subordonează focului latent în opoziţie cu focul în stare liberă. Aceasta a fost  prin excelenţă principiul phologistique care, provocat de către agenţi exteriori, pune în evidenţă natura şi influenţa sa. Aceste teorii incerte, adesea contradictorii, au înrobit elitele vremurilor un timp îndelungat. Totuşi fenomenele metalurgice se multiplică, faptele se acumulează, practica intră de puţin în posesia câtorva procedee, ştiinţa întrevede  principiul reacţiilor, evidenţiază stupiditatea combinaţiilor extravagante şi a influenţelor astrale, sesizând firul conducător care ghidează  lucrările sale. Secolul XVIII-lea a avut onoarea de a face un pas mai ferm în cercetări şi să aprecieze mai corect cauza fenomenelor. Vin în sfârşit descoperirile nemuritoare ale lui Lavoisier care au anulat doctrina phologistică.  Lavoisier a deschis legilor chimiei orizonturi noi, un drum sigur, pe care se lansează o pleiadă de chimişti, emulii săi care vor face să strălucească această ştiinţă prin puternicul său prestigiu. (Lavoisier a enunțat legea conservării maselor substanțelor, a introdus noțiunea de element chimic, arderea are loc în prezența oxigenului etc.).  Metalurgia realizează în acelaşi timp progrese notabile, ea împarte onoarea renovării ştiinţei alături de chimie. Precum alte ramuri ale cunoştinţelor umane, metalurgia a avut o dezvoltare graduală în cadrul căreia se disting trei mari perioade:

▪ Perioada empirică în care faptele acumulate sunt fără ordine şi fără control al tradiţiilor şi incertitudinilor: strămoşii;

▪ Perioada ipotetică, epoca cercetărilor, a încercărilor, a sistemelor precoce, a aprecierilor comentate dar neclasificate: alchimiştii;

▪ perioada filozofică: în care ştiinţei îi rămâne rolul să analizeze raportul între fapte, de a opune efectelor cauzele, ipotezele dovedirii înlănţuirii fenomenelor cu legea care le determină.”