ÎNCEPUTUL PRODUCERII METALELOR (II)

În introducerea la versiunea franceză a lucrării în 4 volume: „TRAITÉ COMPLET DE MÉTALLURGIE” de Dr. J. PERCY - PARIS 1864-1867, ing. E. PETITGAND și A. RONNA au întocmit o succintă, dar elevată istorie a obținerii și utilizării metalelor.  În cele ce urmează voi continua să prezint câteva fragmente semnificative. Între paranteze am postat mici comentarii, menite să clarifice unele noțiuni din textul de bază.

Cele 4 volume ale „Tratatului Complet de Metalurgie” de Dr. J. Percy 1864-1867

„Prometeu, care după poeţi (Eschil numit „părintele tragediei universale” a trăit între 525-456 î. Hr. autor a peste 90 piese de teatru din care s-au păstrat 7 printre care și „Prometeu înlănțuit” ), a smuls focul cerului, trece drept inventatorul metalurgiei. Descoperirea aurului este atribuită de către unii lui Cadmus, de către alţii lui Mercur fiul lui Jupiter , din alte surse lui Pisus, regele Italiei, care a produs în Egipt şi a primit ca premiu pentru descoperirea sa supranumele de Dumnezeu de aur. Homer şi Herodot rezervă zeului Vulcan cinstea de a descoperi meşteşugul prelucrării metalelor. Se spune, povesteşte Diodor din Sicilia (Diodorus Siculus născut cca. 80 î.Hr. – decedat 21 î.Hr. a fost un istoric roman de origine greacă  a scris „Biblioteca istorică”) că Vulcan a fost creatorul a tot ce înseamnă munca cu fierul, cuprul, aurul şi argintul şi a tuturor materialelor care se prelucrează. Alături de miturile care luminează copilăria popoarelor,s-au făcut presupuneri despre descoperirea metalelor. S-a stabilit că hazardul a operat la prima topire ca urmare a unui incendiu de pădure, metalul cuprins în pământ a curs în râuri de foc şi apoi s-a solidificat în „lingouri”. Omul martor la acest  eveniment a descoperit dintr-o singură lovitură metalele şi procedeul de a le face fuzibile. Lucreţiu (Titus Lucretius Carus ca. 99-ca.55 î.Hr. poet și filozof latin)  în poemul său filozofic  „De Rerum Natura”- ( „Despre natura lucrurilor”) în cartea V- a admite această opinie: „în rest cuprul, aurul, şi fierul au fost găsite în acelaşi timp cu grămada de argint şi masa de plumb, după ce focul a consumat prin dogoarea  sa pădurile vaste de pe munţii înalţi.” Aceiaşi opinie este adoptată de către Posidonius (geograf grec), amintit de  Strabon (geograf grec n. 63 sau 60 î.Hr.- d. 21sau 26 d. Hr., autor al lucrării „Geografia”), care nu împărtăşeşte această opinie ca şi Aristote (filozof grec, 384-322 î. Hr.) şi Diodor din Sicilia, care anunţă că ciobanii au dat foc unei păduri din Pirinei, toată zona fiind arsă. Din acest accident a rezultat că: de o parte munţii au fost numiţi Pirinei (arși) şi pe de altă parte că suprafaţa solului a fost complet consumată, lăsând să curgă o mare cantitate de argint topit, formându-se râuri de argint pur. După alte povestiri acelaşi fapt s-a petrecut în Frigia. (Phrygia a fost o veche regiune istorică, din partea central-vestică a Turciei) Nu trebuie să vedem în aceste mituri o referință la activitatea desfăşurată în timpul exploatărilor minereurilor pe aceleaşi locuri, unde substanţele metalice se întâlnesc în contact cu combustibilul? De altă parte, nimic nu este imposibil, la ceea ce lemnul aprins, în vecinătatea filoanelor ieşite în afara pământului, a făcut să fie descoperit procedeul de prelucrare a minereurilor. Indienii, din anumite părţi ale Americii, nu cunosc încă astăzi (sec. XIX-lea) un alt procedeu de prelucrare a minereurilor de argint decât incendierea, cu ajutorul mănunchiurilor îngrămădite în excavaţiile unde filoanele sunt la suprafaţă. Acelaşi procedeu este aplicat şi de unele popoare din Africa.   Mărturiile cele mai autentice  despre originea metalurgiei ne-au rămas de la Moise care indică pe Tubalcain  fiul lui Lamech şi a lui Silla ca primul fierar de unelte de fier şi de bronz. (În Facerea sau Geneza 4.22 se spune: „Stela născut și ea pe Tubalcain, care a fost făurar de unelte de aramă și de fier. Și sora lui se chema Noema.)  Fii lui Iacob au fost fără îndoială iniţiaţi în procedeele metalurgiei în timpul lungii şederi în Egipt, în acea vreme un sanctuar al ştiinţelor. Istoria sacră ne învaţă că atunci când evreii au părăsit Egiptul, Aaron a topit aurul din podoabele femeilor israelite, pentru a fabrica un idol pe care Moise l-a pus pe foc, reducându-l în pudră care a fost dizolvată în apă şi dată ca băutură fiilor lui Israel. Reducerea în pudră a unui idol de aur şi dizolvarea lui într-un lichid  ar fi fost posibilă dacă Moise a utilizat un lichid alcalin. Evreii, grecii şi mai târziu romanii trebuie să fie recunoscători caldeenilor, egiptenilor şi altor popoare din orient pentru cunoştinţele lor despre metale. La greci unde toate invenţiile utile se leagă de teogonie,(totalitatea miturilor despre originea și genealogia zeilor) nu este surprinzător să găseşti o doctrină religioasă fondată pe originea şi utilizarea metalelor, la fel cum există o doctrină religioasă fondată pe cultura grâului. Metalele nu pot fi un instrument  de civilizaţie la fel de eficace ca şi grâul? Este pământul însuşi, este Rhea (Rhea, identificată adesea cu zeiţa Cybele, era fiica lui Uranus şi al Geei şi una dintre titanide. Rhea s-a căsătorit cu titanul Cronos şi a avut şase copii: Demeter, Hades, Hera, Hestia, Poseidon şi Zeus. Deoarece pe măsură ce se năşteau copiii erau înghiţiţi de tatăl lor, ca să-şi salveze măcar unul dintre ei, la naşterea lui Zeus Rhea a recurs la un şiretlic. Ea a ascuns copilul, dându-i în schimb lui Cronus să înghită un bolovan înfăşurat în scutece. În felul acesta, cel mai mic dintre copiii ei a reuşit să devină mai târziu stăpânul lumii) la care grecii  raportează această binefacere din cea mai îndepărtată antichitate, ei stabilesc în Frigia un cult în onoarea acestei zeiţe „doică a metalelor”. Acest cult a trecut în Samothrace,  unde a durat mai multe secole. Celebritatea acestor mistere oscilează între misterele lui Ceres în jurul căreia se grupează şi alte divinităţi: Prosperine (Persephona), Pluton şi Mercur. Muritorii care primii stăpânesc focul, domesticesc metalele şi le fac să servească nevoilor vieţii, sau plăcerilor simţurilor, se transformă la rândul lor în divinităţi; de la Dactile, Cabire, Coribante, Curete şi Telchine; genii sacre compunând aceiaşi familie pentru rolul lor comun şi natura ţărilor unde erau stabiliţi.” „Aceste genii nu sunt decât simbolurile unei aceiaşi arte.” (citat aparținând lui J.P. Rossignol, profesor de limba greacă la „Collége de France”, autorul unei remarcabile lucrări: „Des métaux dans l’antiquité” Paris- 1863- „Metalele în antichitate”)