CEI
CINCI MARI ALCHIMIȘTI (I)
Științele actuale sunt pagini misterioase a căror origine se pierde în negura timpurilor,
alchimia este mama chimiei, astrologia a precedat astronomia, la baza
matematicilor se găsește cabala și geometria calitativă, în principiu istoria
se confundă cu mitologia, medicina a fost înfățișată oamenilor de dumnezeu. Nu
se cunoaște mai bine o știință decât atunci când se știe istoria ei. Noi
profităm de munca predecesorilor noștri, cu ușurință, fără să gândim la câtă
muncă fizică și intelectuală a fost cheltuită pentru a ne deschide calea. Mulți
și-au sacrificat viața, cheltuit averea, au renunțat la plăceri și onoruri din
dragoste pentru știință. Câți au murit martiri afirmând până la ultima suflare
adevărul etern! Este Roger Bacon, persecutat întreaga viață de călugări
ignoranți, este Hypatia (Hypatia din Alexandria 370-415, matematiciană și
filozoafă greacă, considerată prima femeie om de știință din istorie) lapidată
de populația Alexandriei, este Averroes (în arabă Muhammad ibn Rushd, 1126-1198,
unul dintre cei mai importanți filozofi arabi din evul mediu) aruncat în
închisoare, apoi exilat, pentru că a avansat idei contrare Coranului, este
Bernard le Trevisan (conte al statelor venețiene, 1406-1490, alchimist)
batjocorit și chinuit de părinții săi furioși pe faptul că-și cheltuia averea
în cercetări alchimiste, este Denis Zachaire (pseudonimul unui alchimist
francez din sec. al XVI-lea, 1510-1556) asasinat de către vărul său pentru că
nu a dorit să-i împărtășească secretul pietrei filozofale, este Cardan (Gerolamo
Cardan, 1501-1576, matematician, medic și astrolog italian), sărac toată viața
și murind îndurerat, sunt Perrot
(1832-1914, arheolog și elenist francez) și Paracelsus (1493-1541, celebru
alchimist, medic, fizician elvețian) care și-au sfârșit cariera pe un pat de
spital, sunt Bernard Palissy (1510-1589, savant francez, artizan în sticlă,
emailuri, olărit etc.) și Borri (alchimist și filozof născut la Milano în
secolul al XVII-lea) morți în închisoare. Alchimia a fost o opinie care a luat naştere în fundul templelor lui
Isis: preoţii egipteni considerau aurul ca singurul metal perfect, pretinzând
că toate celelalte metale trebuie să se transforme în aur pur, cu ajutorul
epurărilor şi preparaţiilor adecvate, ei păstrând secretul în templele lor. Mercurul
datează din această epocă, se poate admite că, în jurul lui, s-a creat această
opinie singulară proclamată de Hermes, unul din primii fondatori ai ştiinţei
sau filozofiei hermetique. Din Egipt
cu 600 ani î.Hr. ea a trecut în Grecia, s-a transmis arabilor la care ea este
desemnată sub numele de alchimie (αλχομεια);
prin ei, către secolele al XIII-lea şi al XIV-lea ea penetrează în occident, cu
metodele de topire pe care le practicau asupra minereurilor din Asia, deci ei
continuă exploatarea după dezmembrarea Imperiului roman. Ştiinţa hermetică a
deschis o nouă eră metalurgiei; studiile au fost întreprinse asupra naturii minereurilor
şi proprietăţilor mai puţin cunoscute ale metalelor. Cei ce se angajau în
acestea erau mânaţi de un motiv foarte puternic, setea de câştig: auri sacra fames. Nimic din ceea ce este
în natura omului nu este în sine rău sau vicios: această dorinţă, cu toate
pasiunile conţinute în limite juste are legitimitatea sa. Primii practicieni
credeau că: dintre metalele pe care le cercetează, cu o fierbinte ardoare,
aurul este suprema expresie, creată de mijloacele de schimb şi de bogăţie care
îi emancipează. Dorind aurul ei deveneau liberi: înnobilau munca şi creştea
descoperirea resorturilor puterii publice. Această ştiinţă a avut de asemenea
un dublu ţel, strângerea de bogăţii şi menţinerea sănătăţii corpurilor; căci
cei mai fervenţi adepţi cultivau de asemenea medicina. Pasiunea faţă de aur se
aliniază unui mare dezinteres şi dragoste umanitară. Pentru a aplica marea operă, trebuia o inimă curată,
pasiunea în faţa purificării precum
metalul în creuzet. Din acest bizar ansamblu au ieşit toate cunoştinţele de
chimie despre metale şi chimia rămâne până atunci o ştiinţă speculativă, care a
părăsit sentinţele greşite ale lui Aristole. Alchimiştii apăruţi în secolele
şapte şi opt, cu practici care au permis spiritului uman să observe în ateliere
procedee de rutină, pentru a le readuce la o practică raţională. Ei au fost, în
accepţia largă şi adevărată a acestor cuvinte , les hommes du metier (oameni de meserie); ei știau să se inspire
din experienţa muncitorilor. Neobosita răbdare a acestor oameni, a spus
Fourcroy (Antoine François Fourcroy 1755-1809, a fost un chimist și om politic
francez deputat al Convenției naționale); experienţele nenumărate care au fost
efectuate, legea fericită pe care ei și-au impus să o descrie cu atâta grijă, nu ne-a dat decât un himeric rezultat, care atrăgea
atenţia în a ascunde pe acelea care le
asigură reuşita, au ridicat puţin cu puţin nivelul pe care ştiinţa l-a atins la
mijlocul secolului XVII. El s-a mărit prin munca chimiştilor, prin a căror
metodă şi dreptate au fost capabili să dispună de arta materialelor depozitate cu atâtea cheltuieli în toate aceste
laboratoare de cercetare a pietrei filozofale! Alchimiştii erau pătrunşi de
această doctrină predominantă în filozofia antică, precum că materia este
comună tuturor corpurilor; care este un aluat în speţă nedeterminat, care ne
face decât să îmbrace diferite forme şi poate prin transmutări succesive şi să
la transforme natural în toate. Ei au fost astfel conduşi la concluzia că este
posibilă transmutarea les metaux vils (obişnuite) în metaux
precieux . Teoria lor goală se rezuma în această formulă: pentru a face
aur, trebuie să recurgi la elementele
sale imediate, cum ar fi un alt metal, căci toate metalele se aseamănă între
ele şi derivă din acelaşi principiu, etern precum Dumnezeu care a pregătit
materia. Această plămadă miraculoasă, încă imperfectă va fi mercurul, o primă bază care se prezintă
în stare fluidă, căci este în putere în toate cele. Mercurul a fost sufletul
tuturor metalelor. Dar metalele
preţioase sunt fixe şi incoruptibile? Natura guvernează arta (în sens de
meșteșug), deci trebuie ca arta să imite şi să studieze. Metalele se formează
în sânul pământului, Alma rerum. Noi
nu vedem că minereurile numite „mineralisateurs”
sulful şi arsenicul, le însoţeşte constant, se contopeşte cu ele? Al doilea element apropiat metalului prin excelenţă,
element masculin sau activ, al cărui
mercur este elementul feminin sau pasiv, va fi sulful, pentru că în spiritul adepţilor, sulful şi arsenicul sunt
tot una, nu diferă decât prin culoare; acesta este sulful alb, celălalt sulful
roşu. Arsenicul albeşte argintul; sulful
îngălbeneşte aurul, argintul este o primă treaptă pentru a ajunge le aur, acest
termen o dată atins de o reacție
prelungită, sub influenţa astrelor favorabile, sulful alb devine sulf roşu, iar
argintul este schimbat în aur pur, ceea ce se poate conchide prin analogie
reacţiile plumbului trecând succesiv din negru în alb, în galben citron şi în
final în miniu roşu. Acest sulf, care
fixează mercurul, îl colorează, îl coagulează
şi îl schimbă în aur, nu este sulf, nici arsenic grosier cunoscut ca
obişnuit; la fel ca şi mercurul alchimiştilor, nu este argintul viu, văzut de
toată lumea. Mercurul pur, mercurul
filozofilor, este argintul viu degajat din partea pământească şi apoasă care
îl impurifică. Sulful pur, sulful
filozofilor, este o substanţă purificată de tot ce era impurităţi, de
umiditate şi aer, de toată combustibilitatea
externă. Acest sulf care nu există decât în stare de uniune cu mercurul
pur, în aur, este un sort de foc intern
care umple perfect porii argintului viu şi îl face în consecinţă nealterabil
focului extern şi altor agenţi de alterare. Finalizând să se obţină acest
mercur şi acest sulf pur, să le unim indisolubil, iată o mare operă, opera
operelor, opera maestrului, magisteriu.
Alchimiştii atribuiau mercurului şi sulfului
o acţiune suverană şi viitoare, privind cu toate acestea pământul, aerul şi
focul, ca prime elemente ale tuturor corpurilor. Ei au luat de asemenea într-o
consideraţie importantă calităţile elementare ale lui Aristote: uscăciunea,
umiditatea, frigul, căldura care domină de atât de mult timp în ştiinţele
naturale. Ei adaugă un al cincilea element chintesenţa
(element material din care sunt alcătuite corpurile cerești), care corespunde
principiului eteric al filozofiei antice.
Aceste speculații, de care zâmbim astăzi au contribuit la luminarea
spiritului uman. În timp ce extravaganţii cercetători şi încă atât de bogaţi în
fapte singulare, Geber, maestrul maeştrilor, Arthepius, Morrien, Albert cel
Mare, Arnaud de Villeneuve, Raymond Lulle, Bernard Trevisan, Agrippa, Basile
Valentin, Morhoff, Becher, Guillaume Davisson, etc. strângeau materiale confuze,
pe care ştiinţa le utiliza, apare o altă elită a oamenilor împinşi de dragostea
de adevăr, cum ar fi: Libavius, Dormoeus, Gerhard, Cassius, Wedel, OErschall şi
mulţi alţii de acest gen, separând faptele utile de teoriile ridicule,
experienţele precise de operaţiile mistice, într-un cuvânt vanner l’or (vânturarea aurului), pentru a la răspândi între informaţiile grupate în jurul pietrei filozofale. Dacă ei
nu erau în întregime degajaţi de seducţiile marii opere, ei cu siguranţă
analizau cu abilitate observaţiile alchimiştilor, coordonarea rezultatelor, în
deducerea unei prime doctrine asupra proprietăţilor substanţelor metalice şi
pentru a imprima un nou avânt cunoştinţelor umane, chimiei, fizicii şi
medicinii. Între timp arabul Geber
descoperea acidul azotic, care trebuia să fie un atât de puternic factor în
încercările de testare, şi descrie procedeul de cupelaţie în secolul al IX-lea. Albert la
Grand a indicat compoziţia cinabrului, iar Basile Valentin a făcut cunoscut
antimoniul, privit de Discoride ca o varietate de plumb. Eck de Sulzbach a
constatat (1489) creşterea greutăţii
metalelor prin calcinare. Biringuccio în Italia a expus metoda inquartation
(1565). (metoda „sfertuirii”, prin care se aliază aurul la ¼ din greutate cu
argintul, pentru a reduce finețea și a permite acizilor de a ataca și elimina
toate metalele cu excepția aurului)
„PRÉCIS DE LA VIE” scrisă de Joseph François Borri; ediția
din 1786
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu