„În veacul al
XV-lea, și mai ales în a doua jumătate a lui principatul muntean decade în
toate privințele, deci și în privința bisericească. Supt domni cari se schimbă
răpede, se strecoară cârmuiri sufletești fără nicio însemnătate, care nu lasă
întotdeauna măcar numele ierarhilor. În puținele documente din acest timp abia
dacă se pomenește numele lui Macarie, Mitropolitul lui Radu - cel- Frumos, și
al Mitripolitului lui Basarab- cel- Tânăr, iarși Macarie, care se întâmpină
într'un act din 23 Mart 1482.” „O schimbare trebuia să se facă pentru a ridica
această Biserică romănească la însemnătatea pe care o avusese în anii
începuturilor.” „O Înrâurire învietoare trebuia să vie deci de peste hotare”
Statul sârb avea să fie cucerit treptat de către turci. Era firesc ca o parte
din clerici și alți boieri să se refugieze la noi în Țara Românească. Astfel Radu- cel-Mare care a domnit în principatul muntean în secolul
XVI-lea s-a folosit de acești clerici sârbi. „Radu era fiul unui om care,
înainte de a lua puterea, la bătrânețe înaintate, fusese călugăr mulți ani de
zile, și de aceia și ca Domn e cunoscut supt numele de Vlad Călugărul”. Acesta
a ctitorit mănăstirea Glavacioc, unde a fost înmormântat, precum și schitul
Babele. Radu- cel-Mare fiul lui Vlad
Călugărul și al Maicii Epraxia „a făcut la rândul lui, un sfânt locaș, dar
numai unul, asupra căruia a grămădit toată bogăția ce-i stătea la îndemână.” Pe
un deal din apropierea Târgoviștei s-a înălțat „ o strălucită biserică într'un
stil noῠ, deosebit de cel al înaintașilor. Un pătrat de marmură albă, scumpă,
adusă foarte de departe; două turnuri în fund; firide, în două rânduri, ca la
bisericile lui Ștefan- Vodă, și linii în relief, care le deosebesc, încingând
biserica; roate săpate'n piatră în locul discurilor de smalț obișnuite'n
Moldova; arabescuri de sculptură migăloasă, gingașă pe linia ultimă a frontului
rotunzit sus, precum și pe baza turnurilor, în sfârșit în jurul ferestrelor și
pe cele două registre cu inscripție la dreapta și la stânga ușii de intrare,
care se deschide în chiar păretele frontonului.” La peste un an de la sfințirea
mânăstirii Dealu, Patriarh al „Răsăritului grecesc” a ajuns Nifon. Sârb după
tată, grec după mamă, acesta era un om foarte învățat și un foarte bun
organizator. Domnitorul Radu care a făcut multe danii la Muntele Atos și
Locurile Sfinte la chemat pe Nifon în țară pentru a da vieții bisericești a românilor
munteni o alcătuire statornică. Radu dorea să aducă Țara Românească,din punct
de vedere al organizării bisericii, la același nivel cu Moldova. „În Nifon deci, ca și
odinioară în Nicodim, căruia nu-i era asemenea în smerenie și dispreț pentru
bogăția lumii, se îmbinau cele două neamuri ca și cele două curente ce se
luptau pentru întăietate: grecismul, din Constantinopol și Atos, și slavonismul
din părțile de pe lângă Dunăre ale peninsulei balcanice, cu aceiași îndreptere,
către situația politică autonomă și către bogatele mijloace bănești ale țerilor
românești.” „Nifon făcu deci o adunare numai cu «toți egumenii dela toate
mănăstirile țerii Ungrovlahiei și tot clirosul (de la grecescul κλήρος care înseamnă cler)
bisericii, cu Domnul și toți boierii, cu
preoții și cu mirenii». Cu toții ei împreună dădu el astfel așezământul
statornic pentru Mitropolia țerii, pentru episcopia olteană a Severinului,
pentru episcopia dela Răsărit, care fu așezată în vechiul târg de către hotar,
al Buzăului. «Hirotoni», scrie panegiristul, «și doi episcopi, și li deade și
eparhie hotărâtă cât va birui».” Călugărul muntenegrean Macarie, „meșter de
tipar slavon” pentru Balcani, a învățat meșteșugul tiparului la Veneția, care
la acea vreme era un puternic centru cultural și al breslei tipografilor.
Macarie s-a refugiat în Țara –Românească „vestită între toți creștinii răsăriteni
pentru iubirea de lege”. „Încă din 1507 a început aici tipărirea unui frumos
Liturghieriu,- cu slove mari, drepte, de tăietură venețiană și măiestre
împletituri de linii, ca în manuscriptele moldovenești și bistrițene,- care se
împărți numai câteva luni după moartea celui d'intâiu ctitor al tiparului
românesc, la 10 Novembre 1508.” Despre locul unde a fost tipărit Liturghierul Iorga indică două
variante, valabile și astăzi, mânăstirea Dealu sau la „Bistrița Craioveștilor”.
Macarie scrie cu slove roșii, în chinovarul (denumire legată de sulfura de
mercur utilizată în cerneala tipografică) păstrat pentru Împărați, numele lui «Io
Mihnea MareleVoevod a toată țara
Ungrovlahiei și al părților de lângă
Dunăre, fiul marelui Io Vlad Voevod»”. Frumoasa acțiune culturală a lui
Mihnea a fost umbrită de sângeroasele confruntări, pe care acesta le-a avut cu
boierii Craiovești. Astfel a fost înlăturat
tot neamul lui Radu-cel-Mare, „pentru ca astfel Băsărăbeștii lor să poată
cârmui în liniște.” „Cu Neagoe se așeză în Scaunul Țerii- Românești un nou «David»
pentru călugării de orice neam, dar mai ales pentru Sârbi, cu Despoții cărora
el se înrudi”. Soția sa Milița, fiica lui Lazăr și nepoata Mitropolitului
Maximilian, era de origine sârbă. Meșterul tipograf Macarie îi lucrează o
frumoasă Evanghelie terminată la 25 iunie 1512. Macarie este făcut Mitropolit și
după cum ne descrie Gavril Protul călugăr și cronicar: „«Și, cum ridică David chivotul legii Domnului, așa și
Neagoe –Vodă rădică biserica cea căzută și puse pre Macarie Mitropolit a toată
Țara- Românească, a plaiurilor și a Severinului».” Neagoe Basarab a făcut multe danii la Athos,
de unde a adus în Țara Românească moaștele lui Nifon. În țară Neagoe Basarab a
acoperit cu plumb Mânăstirea Tismana, Cozia a primit multe înnoiri, iar aproape
de ctitoria lui Mircea cel Bătrân a făcut o mică mânăstire.
Mânăstirea Dealu
Liturghierul lui Macarie 1508
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu