CLOPOTE (I)

De la descoperirea minereurilor, turnarea metalelor a jucat un rol important în societate. A fost o parte integrantă a fiecărui avans tehnologic, piesele turnate ne-au permis să se construiască echipamente pentru hrana oamenilor, construcţia elementelor de infrastructură, fabricarea de autoturisme, trenuri şi avioane. În general, piesele turnate vor continua să fie un factor cheie, un ingredient în reţeta pentru o modalitate mai bună de viaţă. Turnătorii au fost mult timp eminenţi meşteşugari, respectaţi în fiecare comunitate.
În timpul războaielor din epoca medievală, turnătorii au produs tunuri. În timp de pace, tunurile metalice au fost transformate în clopote. În Evul Mediu timpuriu, clopotele bisericilor au fost turnate de către preoţi, episcopi sau stareţi care au fost instruiţi de asemenea ca turnători de metal. În timpul topirii metalului, fraţii stăteau în jurul cuptorului intonând psalmi şi rugăciuni. Piesa turnată a fost binecuvântată şi protecţia divină fost invocată pentru clopotul care purta de obicei numele unui sfânt.
În lucrarea „Cronologia tehnologiei de turnare”de Michael J. Lessiter şi
Ezra L. Kotzin („Modern Casting” /01.nov. 2002) se arăta:
„Dincolo de faptul că sunt multe piese turnate în jurul nostru (se spune adesea că nu este niciodată mai mult de 10 ft ≈3m de o piesă turnată), acestea au fost ecologice cu mult timp înainte ca termenul să fie în actualitate. Cunoscut ca reciclator "original", industria de turnătorie dă o nouă şi utilă viaţă la peste 15 milioane de tone de fier vechi în fiecare an, cantitate care ar fi altfel inutilă.”
Clopoţeii au avut până în secolul V d.Hr. multiple întrebuinţări profane şi religioase.
Există un fapt incontestabil, admis de toată lumea, clopoţeii au precedat clopotele; acestea din urmă sunt o creaţie a creştinismului, în timp ce umilul clopoţel era cunoscut în lumea evreiască şi păgână. Clopoţelul sau soneria a mai purtat diferite nume: χωδων -chodon, tintinnabulum şi mai rar tintinna)
Tintinnabulum este un cuvânt latin înrudit cu tinnitus –sunet metalic. Mai târziu s-a utilizat denumirile: cymbalum, campanula, în Evul mediu Clacca- clopoţel de mână.
Este un instrument de metal, având o formă de cupă răsturnată ca un trunchi de con cu evazarea la bază, destinat să producă sunete cu ajutorul unui bătător suspendat în interior pus în mişcare de clătinare prin mişcarea clopotului însuşi. Uneori, vechile clopoţele prezentau o formă patrulateră cu dimensiunile mai mici la vârf decât la bază, metalul este fier bătut însă clopoţelul era format din mai multe piese sudate împreună, altele sunt turnate din bronz. Ele au de regulă un inel (belciug) în vârf şi sunt de dimensiuni mai mari sau mai mici.
I. UTILIZAREA CLOPOŢEILOR ÎNAINTE DE CREŞTINISM
Aceste utilizări au fost foarte variate religioase sau profane.
La evrei marele preot pentru a-şi îndeplini misiunea sa din templu purta o robă (Ephod) garnisită la partea inferioară de clopoţei de aur astfel încât se auzeau sunete la intrarea sau ieşirea din sanctuar. Soneria (sonnette) era cunoscută egiptenilor însă nimic nu ne împiedică să credem că roba lui Aaron purtând clopoţei fusese împrumutată de la egipteni.
La păgâni clopoţeii serveau ca un instrument de chemare a popoarelor la rugăciune, se ataşa de gâtul victimelor sacrificate pentru a aduce o demnă ofrandă zeilor Era utilizată ca o amuletă pentru a scăpa de spiritele rele, ea figurează ca o emblemă a divinităţii, se plasa în morminte între obiectele pe care defunctul le-a plăcut în timpul vieţii.
În Roma la intrarea templului lui Jupiter Capitolinul (Cel mai mare templu din Roma era acela al lui Jupiter Optimus Maximus pe Colina Capitolină.) erau suspendate discuri (sonnettes, tintinnabula) analogi soneriilor care se plasau la intrarea în case. Autorii clasici ai Romei păgâne ne arată că la uşile reşedinţelor somptuoase şi în interiorul lor se găseau clopoţei, de care stăpânii se serveau pentru a-şi trezi sclavii şi la chemarea lor, pentru îndeplinirea diverselor porunci. La edificiile publice, sunetul unui clopoţel anunţa deschiderea băilor şi pieţelor, ca şi pentru rondurile de noapte pe care le efectuau soldaţii condonophores sau purtători de sonnettes, în teatrele greceşti un clopot fără să fie bătut făcea un ecou al vocilor actorilor. Se mai utilizau de asemenea aceste instrumente ca jucării pentru copii, cum ar fi crepitaculum, un mic cerc, ornat cu clopoţei, traversat de un mâner, apoi amulete şi podoabe, cum ar fi inelele pentru urechi care aveau suspendat un fel de clopoţel.
În sfârşit se suspendau de gâtul animalelor, sau al criminalilor conduşi spre pedeapsă. (va urma)

CLOPOTELE BISERICII SF. ECATERINA
PAROHIA BELLU - PIEPTĂNARI BUCUREŞTI (în fotografii)