CLOPOTE (IV)

PAULIN DE NOLA Meropius Pontius Anicius Paulinus s-a născut în jurul anului 353, la Bordeaux, dintr-o bogată familie senatorială romană. A fost elevul şi prietenul retorului şi poetului Ausoniu. A fost senator, apoi consul şi guvernator al Campaniei în 379. Cât timp a fost guvernator, Paulin va sta mai mult la Nola decât în capitala Campaniei. La Nola se află mormântul Sf. Felix. Plictisit de viaţa lumii, Paulin revine în patrie, unde se căsătoreşte cu o evlavioasă spaniolă: Terasia. Îşi vinde marea parte de averii şi apoi împarte banii săracilor. Se botează în 389-390. Se retrage întâi la locul de naştere al soţiei sale, în Spania, unde rămâne patru ani. Au împreună un copil, însă îl vor pierde printr-o moarte prematură. Moartea în condiţii necunoscute a unui frate al său, i-a adus acuzaţia de fratricid. Paulin e sigur că numai Sf. Felix l-a ajutat să scape din urzeală. În 394 e făcut preot de episcopul Barcelonei. În 395 pleacă cu soţia sa în Italia şi se stabileşte la Nola, unde au dus o viaţă de ascetism şi s-au devotat în întregime operelor de binefacere. În 403 ridică o nouă Biserică pe mormântul Sf. Felix. În 409 a fost ales episcop de Nola. Moare în anul 431. Opera sa constă din 51 scrisori redactate între 394-413. Paulin a corespondat cu mari scriitori ai vremii: Ambrozie, Augustin, Ieronim, Sulpiciu Sever, Eucher, Niceta de Remesiana.
UTILIZAREA CLOPOŢEILOR DE MÂNĂ ÎN SEC.V ŞI VI
Povestirile despre sfinţi şi reprezentările prin imagini au arătat clopoţei sau sonerii ca un instrument utilizat de misionari fie pentru chemarea fidelilor la instruire şi rugă, fie pentru alungarea demonilor, fie pentru blestemul şefilor civili şi militari opuşi evanghelizării supuşilor lor. În creştinismul celtic al secolului V-lea trebuie să căutăm cele mai vechi instrumente de acest gen. Aproape în toate ţările evanghelizate sau vizitate de sfinţii bretoni sau scoţieni au păstrat câteva exemplare de clopoţei portativi, cu înălţimea de 15,20 sau 30 centimetrii, care este ataşat de veneraţia seculară a credincioşilor. După Cartea d’Armagh, sfântul Patriciu († către 461) va transporta dincolo de Shannon, între alte obiecte de cult, vreo cincizeci de clopote. Într-o altă circumstanţă, Patrice a dat lui Fiacc, unul dintre asociaţii săi în apostolat în Irlanda şi primul episcop de Slebte, un clopoţel şi un toiag pastoral.
S-a pus în mormântul sfântului Patriciu instrumentul pe care l-a purtat în misiunile sale; acest clopot a fost regăsit în 552, a fost conservat ca o relicvă iar astăzi se poate vedea la muzeul din Dublin. El este cunoscut sub numele de “clopotul testamentului”; Clog-an-edachta; Dr. Reeves expune astfel circumstanţele în care acest clopot a fost salvat ditr-un incendiu din secolul XI-lea. În anul 1020, Armagh a fost ars, însă în 1074 clopotniţa bisericii (cloictheach) a fost distrusă împreună cu clopotele sale. Trei obiecte au scăpat devastării universale: bastonul (toiagul) pastoral, evangheliile şi clopotul sfântului Patriciu. Acest din urmă este astfel numit pentru că se presupune că a fost personal utilizat de sfântul Apôtre şi după moartea sa biserica i-a acordat o pioasă grijă. Patrice distribuia clopote predicatorilor prin grija sa; se spune că el a donat cincizeci bisericilor dintr-o singură provincie Connaught.
După vechea credinţă trei obiecte au fost plasate în mormântul apostolului. Unul din poemele irlandeze rămase în manuscris atribuite sfântului Colombkill este dedicat clopotului numit Clogan-udhachta. Dr. Reeves a făcut o descriere preţiosului clopot: „el are o formă de dreptunghi, se compune din două plăci de fier bombate în exterior pe înălţime, legate împreună prin nituri de fier cu cap larg, unghiurile sunt rotunjite. Una din plăci formează faţa anterioară, se rabate pe altă placă mai mică, la aproximativ o treime pe înălţime. Pentru consolidarea sudurii niturilor se toarnă bronz pe toată suprafaţa, ceea ce face metalul mai rezistent şi mai sonor; interiorul a fost egal acoperit cu bronz dar de o manieră mai neregulată; această acoperire, se pare, a fost realizată prin cufundarea fierului întru-un vas unde componenta metalică era topită. Un procedeu identic era practicat în timpurile din urmă (începutul sec. XX). Mânerul clopotului din fier a fost introdus în interior prin mijlocirea unor găuri străpunse la vârf, acoperite cu bronz topit, limba clopotului din fier este de fabricaţie mai recentă. Cu trecerea secolelor clopotul a suferit câteva deteriorări datorită coroziunii metalului, în secolul XI-lea, s-a judecat că ar fi mai bine să fie închis într-o cutie. Acest clopot, monument preţios a epocilor vechi, nu a fost singurul care a fost regăsit în ţările celtice; s-au semnalat multe alte di secolele V şiVI. Acestea sunt Black Bell of saint Patrick, un altul conservat în muzeul din Dublin şi care este foarte asemănător cu cel din testamentul descris de Dr. Reeves; Bell of Clogher mult timp conservat la Donaghmore, dat de sfântul patriciu lui Carthan, episcop de Clogher, el poartă numele Patrici gravat la o dată mai apropiată de noi; clopotul din Monaghan însă Dr. Reeves declară că nu-i poate reconstitui originea; clopotul lui saint Berach, abate şi episcop în irlanda sec.VI-lea, se spune că sfântul a primit acest clopot din mâinile unui fabricant numit Daguerre etc. lista este lungă dar menţionăm acele instrumente legate de vieţile sfinţilor care au jucat un rol în organizarea creştină a Irlandei; Scoţiei şi Ţării Galilor; va trebui să amintim numele sfinţilor David, Cadoc, Gildas, Tellianus, Aidan saau Medoc etc. cităm numele fondatorilor de mânăstiri în aceste regiuni, precum sfântul Colomba, sfântul Fillan, va trebui să urmeze în Armorique sfinţii Pol de Leon, Leonor, Gildas etc. S-a păstrat în prezent la Weespool (Ţara Galilor), Powys land Museum, clopotul celtic din Llangystenyn, se pare di sec. IV-lea. Acete monumente fac credibilă legenda sfântului Fortchernus (†490), fiul unui prinţ irlandez, dat ca patron al turnătorilor de clopote, la fel legenda sfântului Lughaidh (†590) patron al bisericii din Lismor în Scoţia, în care se referă la fabricarea unui clopot. Clopotele de acest gen existau si în alte regiuni ale bisericii occidentale. În Germania, cea mai cunoscută este Saufang descoperit la colonia în 613. M. Ramboux, conservator al muzeului din Colonia , i-a făcut următoarea descriere. Acest mic clopot de importanţă pentru istorie; aparţinând bisericii Sfânta Cecilia din Colonia; este compus dintrei lame de fier bătut, asamblate prin cuie în maniera vaselor, are 42 cm înălţime, este de formă alungită, aplatisată , sunetul este destul de puternic şi răsunător. În Galia , noi ştim de la sfântul Grigore de Tours că în mânăstiri se utilizau clopote.
INSTALAREA FIXĂ A CLOPOTELOR ÎN SECOLUL VII-lea.
Trebuie să presupunem că informaţiile din sec. VII-lea sunt vagi; totuşi anumite expresii ale sfântului Grigore de Tours, cum ar fi volumul impresionant al anumitor clopote din această epocă ne autorizează să afirmăm că din sec. VI-lea, clopotele au fost instalate într-o construcţie, puse în balans cu ajutorul unei coarde, sau sau lovite cu un ciocan de lemn sau de metal. Ceea ce ştim de la sfântul Grigore de Tours, este legat şi de alte informaţii găsite în documente asupra existenţei unor clopote puternice în Galia, Spania, Italia în sec. VII-lea. Sub Clothar II (613-628) clopotul din Saint-Etiemme de Sens, care se făcea auzit la o distanţă de 6..7 mile (9,65…11,26 km), era considerat ca o minune. Se pare că regele a dorit să-l aducă la Paris, dar la rugămintea sfântului Loup, instrumentul deplasat nu a avut acelaşi sunet şi a fost readus la locul de bază. În Spania clopotele au de asemenea aceleaşi mari dimensiuni au fost în uz începând cu secolul VII-lea, acestea au servit pentru anunţarea până departe a deceselor credincioşilor, aceasta este presupusă după formulele consacrate ale binecuvântării clopotelor în Liber ordinum. Se presupune că primele încercări ale clopotelor mari au avut loc în Irlanda. Atunci când instalarea lor a fost remarcată, în vechile biserici irlandeze şi spaniole, un gen de construcţii fără asemănare în alte regiuni occidentale: pe de-o parte unturn de formă circulară, dar acest turn nu părea că a fost destinat unei primitive adăpostiri ale clopotelor. Se presupune că aceste edificii erau destinate adăpostirii călugărilor şi clericilor pentru siguranţa lor şi a obiectelor lor preţioase. Aceste turnuri au servit mai ales în timpul invaziilor daneze; se numeau cloc teach. Clopotele erau considerate ca o parte preţioasă a comorii, de unde vine probabil numele dat acestor turnuri, se poate în egală măsură că aceste edificii au devenit clopotniţă. În perioada anglo-saxonă în Marea Britanie, se credea că în vechile mânăstiri clopotele erau suspendate în arbori. S-a constatat că în secolul VII-lea, era în uz plasarea unui clopoţel în turriculum. (de la lat. turris –castel). Trebuie să aşteptăm secolul VIII-lea pentru a vedea menţionate turnuleţele care adăpostesc clopote.
DEZVOLTAREA UTILIZĂRII CLOPOTELOR ÎN BISERICI DIN SECOLUL VIII-lea PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE. Clopotele în sec. VIII-lea au făcut parte din componenţa inventarului mânăstirilor şi parohiilor, însă fabricare alor este o industrie exersată aproape exclusiv de călugări, obiectul obţinut prin topirea metalului atinge proporţii considerabile, au început să fie gravate inscripţii, s-a adoptat modul de suspendare şi de a le face să sune. Ca urmare, laicii s-au făcut turnători de clopote şi specialitatea cel puţin în Franţa, se perpetuează în anumite familii; dar clopotul rămâne până în zilele noastre un obiect puţin prea exclusiv ecleziastic.
CLOPOTELE DIN SECOLUL VIII-lea PÂNĂ ÎN SECOLUL XI-lea.
1.Turnarea clopotelor După cum s-a văzut în capitolele precedente procedeul de fabricaţie al clopotelor prin topirea metalelor se presupune că a fost utilizată în Scoţia şi Irlanda încă di secolul V-lea. În secolul IX-lea numeroase mărturii atestă existenţa acestui procedeu în Galia: Walafrid Strabon (†849) distinge ceea ce se cheamă vasa productilia (vase prelungi) şi vasa fusilia.(vase topite). Succesorul sfântului Grigore cel Mare papa Sabinian (604-607) a fost considerat , greşit, ca primul turnător de clopote. Carol cel Mare a favorizat cu toată puterea sa industria turnării clopotelor, însă călugărul Saint-Gall a povestit în cronica sa soarta tristă a lui Tauchon, credincios din abaţia sa, mare turnător de clopote, pedepsit de providenţă pentru că avea o gândire avară abuzând de generozitatea monarhului; cronicarul scria către anul 884. Un alt episod, un pic mai vechi decât precedentul (pe la 734..738) stabilea că primii topitori nu au fost niciodată de o probitate exemplară. Începând din momentul când se turnau clopotele, se preocupau de a le face un sunet pur, mai mult sau mai puţin grav, mai mult sau mai puţin ascuţit; s-a căutat apoi ce poate face să fie un aliaj mai bun şi o formă mai bună. Încă din Evul Mediu, s-a utilizat un aliaj de cupru cu staniu, mai târziu s-a adăugat şi plumb, zinc, fier şi antimoniu; prin calcule şi observaţii succesive s-a convenit că metalul care are la bază cupru (77..80%) şi staniu pur (20..23%) este cel mai bun. Clopotele de oţel turnat fabricate în secolul XIX-lea sunt inferioare celor de bronz din punct de vedere al sunetului. Formele date clopotelor sunt de asemenea variate; s-a dat lor o formă de stup, căpăţână de zahăr, pară, însă începând cu secolul XIII-lea, s-a dat bazei o mai mare evazare. Numărul de clopote a crescut începând cu epoca carolingiană. Fiecare biserică a dorit să posede unul dintre aceste obiecte în inventarul său; începând cu secolul XIII-lea se menţionează biserici care posedau şi câte două. Creşterea numărului a avut ca ţel întărirea şi variaţia sunetului, se estimează un sunet a mai multe clopote simultan (classicum- semnal de trompetă lat.) constituind o manifestare de bucurie şi de solemnitate care era specifică marilor sărbători ale anului. Difuzarea clopotelor în Italia şi la Roma este atestată prin aceea că autorul lucrării Liber Pontificalis povesteşte despre papa Etienne II (752-757); acest pontif a dotat bazilica Sfântu –Petru dintr-o dată au fost instalate trei clopote. Această informaţie a fost considerată suspectă de critici. Ceea ce ne-a făcut să gândim că existau clopote în această regiune, este că în secolul următor; Walafrid Strabon credea că poate să scrie că clopotele erau de origine italiană şi veneau de la Nola din Campania; pe de altă parte, se stia că în secolul IX-lea dogele Veneţiei, Ursus, a trimis douăsprezece clopote înpăratului Mihail din Constantinopole. Acesta a fost un eveniment considerabil pentru Orient unde aceste obiecte apăreau pentru perima oară. În Anglia, ca şi în Galia, bisericile au fost, încă din secolul VIII-lea, prevăzute cu clopote de dimensiuni considerabile; adesea ele erau dotate de prinţi, cum se vede în secolele următoare. Astfel la Cornouaille, o capelă a sfântului Enodoch avea un clopot cu un nume gravat de Alfred cel Mare (849-901), se consideră acest clopot ca o donaţie a însuşi prinţului; în secolul X Thelwold de Winchester (963-984) oferă la Peterborough zece clopote suspendate; o donaţie de acest gen este făcută mânăstirii Saint-Pierre d’Exeter de Léofrie, episcop de Crediton (1046-1072). Poate că multe din aceste clopote nu au avut un volum considerabil, dar analoge cu glasurile celor moderne.
2. Instalarea clopotelor - Secolul VIII-lea a trebuit să cunoască, ce par, primele încercări de clopotniţe. Aceasta a făcut suspectă donaţia făcută de Etienne II-lea la Saint- Pierre de Rome, pentru că oraşul etern nu a avut cunoştinţă de clopote înainte de secolul X-lea; prima menţiune este consemnată se pare într-o inscripţie din 1061 la basilica Saint-Sylvestre, ce cuprinde aceste cuvinte: Turrim quam campanile dicimus. (castelul cum clopot stăpâneşte lat.). După Aucuin, existau în Anglia şi Galia construcţii destinate clopotelor. Cum erau acestea şi cum erau instalate? Grigore de Tours sugerează că erau suspendate şi puse în balans cu ajutorul unei coarde; alte documente ne fac să credem că erau dispuse de o manieră ca să fie lovite cu un ciocan. Documentele au permis să se tragă concluzia că înainte de secolul XI-lea clopotele erau bătute cu un ciocan metalic sau de lemn.
Următoarele postări se vor referi la clopote în viziunea credinţei creştin ortodoxă.
Bibliografie pentru capitolele (I-IV) referitor la clopote în viziunea occidentală romano catolică.
1) Dom Jules Baduot (Bénédictin de Farnborough) – „Les cloches”- Paris – 1913–http:// www.bnf.fr.;
2) L’Abbé H. Brugiére – „Explorattion campanaire du Périgord” – Périgueux -1907–http:// www.bnf.fr.;
3) Roujoux (curé de Fismes)- „Traité théorique et practique des proportions harmonique et de la fonte des cloches”- Paris- MDCCLXV–http:// www.bnf.fr.;
4) Ernest Veuclin – „La fonte des cloches: les grands évènements au village sous l’ancien régime”-Bernay-1888–http:// www.bnf.fr.;
5) „Catholic Enciclopedia”- http://www.newadvent.org/cathen.


Clopot gotic din 1531


Tipuri de clopotniţe în stilul bisericii romano catolică