„REVUE HISTORIQUE DU SUD-EST EUROPÉEN” condusă de N. IORGA nr.4-6/ 1924 (III)

„Pătrunderea ideilor Occidentului în sud-estul Europei în secolele XVII și XVIII.”

Acest articol constituie transcrierea unei conferințe ținută de ilustrul istoric Nicolae Iorga la Sorbona.

Continuare postare precedentă

Aristocrații greci sensibili la noile idei revoluționare au fost gata să confunde cauza lor națională, adică constituirea unui stat grec independent, cu aceea a revoluției creștine. „Această clasă avea demult timp aderenți în Rusia, compusă din aventurieri, exilați politici, negustori, literați: nu se poate explica revoluția greacă din 1821 fără să se țină cont de faptul că această categorie de greci s-au îmbogățit în Statul Țarilor.” Eteria (Philiki Hetaria – Societatea prietenilor) în greacă (Φιλικη Εταιρεία) a fost o societate secretă creată la Odessa. În capul acestei organizații se găseau copii lui Constantin Ipsilanti principele de odinioară al Moldovei și al Valahiei, care a domnit în ambele principate în timpul ocupației ruse. „Fratele mai mare Alexandru a devenit general rus, într-o bătălie contra lui Napoleon și-a pierdut un braț, ceea ce îl făcea să fie considerat ca un erou. Alături de el a intrat în Moldova un Cantacuzino, colonel al armatei ruse și alte persoane, negustori improvizați soldați și șefi ai armatei, încercând să ridice cele două Principate. În această privință s-au înșelat, Alexandru Ipsilanti nu era român și nu a trăit printre români. Nu a fost urmat pentru că acești „daci” nu împărtășeau  idealul său bizantino-elen. Mișcarea a fost înăbușită din start, prin două mari înfrângeri la Drăgășani, pe Olt, alta la Sculeni pe Prutul moldav, unde armata elenă a fost în totalitate distrusă.” „Satele românești se ridică. Țăranii din Oltenia, puternici și îndrăzneți doreau să facă o armată așa cum Alexandru Ipsilanti nu avea. În capul acestei forțe a maselor era un fiu de țăran, ridicat dintr-o casă de boieri, utilizat de ceva timp pentru afaceri în Transilvania și pentru un proces la Viena – era un fel de avocat patriarhal.” „….iată cum este caracterizat Tudor de un anonim care semnează  „Un român zelos”, nume care a trecut în istoria literaturii: el este cum l-am cunoscut,  un adevărat bărbat cu inteligență naturală. Vorbea puțin și era întotdeauna gânditor. Însă când cărbunele aprins care era în inima sa ardea, lăsa să-i scape câteva cuvinte contra tiraniei”. „Servind ca ofițer rus în armata trimisă de țar în Serbia, Tudor a cunoscut acest „ansamblu popular” prezidat de Caragheorghe: el va reproduce în Valahia revoluția sârbă.” „Pe de-o parte, turcii nu au făcut distincție între mișcarea națională, dirijată contra grecilor și mișcarea greacă, care spera să atragă de partea sa  forțele țărănimii. Arestat de Ipsilanti și judecat după statutele societății secrete ale „Eteriei”, în care intrase, Domnul Tudor a fost masacrat în vechea capitală a principatului valah, Târgoviște.” „Revoluția lui Tudor a fost înfrântă, însă în conștiința unei nații întregi, ideile care au provocat-o au rămas puternic întipărite.”

CAP VII: „Instituțiile occidentale în orient sub era națională”

După insuccesele proiectelor bizantine din 1821 a avut loc o creștere a influenței Rusiei care țintea ea însăși spre Bosfor. Se preconiza o puternică lărgire a puterii Rusiei într-o formă de imperiu bizantin. „Se constată un aflux de idei occidentale, franceze, într-o singură direcție , renunțând la tot ce aparține diferitelor istorii naționale, noi trebuie acum să urmărim continuarea influențelor occidentale pentru fiecare națiune în parte”. „Rusia declara formal, înainte de 1812, data păcii de la București, că Serbia este teritoriul său de influență exclusivă. Însă pentru a se face stăpână în această Serbie, trebuiau evitate două elemente care puteau provoca o schimbare a orientării, națiunea și alta care putea impune o autoritate jenantă pentru influența rusă, Miloș Obrenovici însuși. (Miloș Obrenovici prinț al Serbiei între 1815-1839 și 1858-1860, participant la prima revoltă sârbă, conducătorul celei de-a doua revolte sârbe, a fost fondatorul Casei Obrenovici. În timpul domniei sale Serbia a devenit ducat autonom în cadrul Imperiului otoman. A pus bazele începutului statalității Serbiei.)  „Națiunea sârbă” a spus Miloș, „se va constitui ea însăși cum va putea, fără  nicio intervenție”. Grecii au obținut definitiv statul după bătălia de la Navarino, după intervenția navală a Rusiei, Franței, Angliei și după războiul ruso-turc  (1828-1829)  urmat de deciziile Conferinței de la Londra. O perioadă de zece ani a fost rezervată eforturilor singulare ale națiunii grecești să se constituie”. Au citit cărți franțuzești; au voiajat în străinătate, unii dintre ei cunoșteau Parisul, alții și-au făcut un lung sejur la Pisa; și-au  raportat la Italia de la începutul secolului XIX-lea aceleași idei care erau răspândite de Franța în căutare de constituție la acea epocă”. „Revenind la influența ideilor occidentale de la acea epocă exercitate asupra  vieții românești în țările danubiene, nu au avut loc schimbări rapide, revoluții, întreruperi în dezvoltarea curentului, deja obișnuit, care venea din occident. În 1822, ca urmare a revoluției populare, condusă de Tudor Vladimirescu, însă provocată mai ales prin   dezvoltarea conștiinței naționale, Principatele au obținut domni pământeni.” „Fiind încă mari chestiuni de rezolvat între ruși și turci, s-a cerut apoi nobililor din cele două Principate să constituie o garanție a calmului după retragerea soldaților imperiului, să întocmească cu această ocazie un proiect de Constituție…. Iată cum începe acest proiect de  constituție: „Națiunea moldavă, ca o națiune  din cele mai vechi timpuri și până astăzi a avut și are privilegiul secular al libertății și a facultății de a se guverna cu un conducător al său și cu legile țării la umbra puternicului Imperiu căruia îi este supusă, cere de asemenea să uzeze de acest  privilegiu pentru a putea pe deplin să legifereze ceea ce datorează echității, păstrând datoria sa de fidelitate către Înalta Poartă.” Pe urmă revin termenii uzuali în occident: „societate”, „relații sociale”, „interes public”, „patrie”. Principiile suni fixate cum ar fi habeas corpus (libertatea individuală și protecția asupra arestării arbitrare), separarea puterilor, legalității, libertății comerțului, exproprierii în interes general, reformei agrare. Necesitatea existenței unei „Adunări generale”, compusă din Mitropolit și episcopi, magistrați, dintr-un boier ales în fiecare district, Iașii dau mai mult doisprezece. Funcționarii înșiși vor fi numiți și avansați  numai după merit, cu consimțământul Adunării. Domnul nu are drept decât asupra membrilor Curții sale, iar vetoul său nu poate fi opus legilor decât o singură dată. Domnul trebuie ales el însuși de către o Adunare, la care participă toți boierii, după „privilegiul că din acest pământ a avut originile”. Învățământul trebuie în sfârșit să înțeleagă științele, însă el va avea școli superioare unde cursurile vor putea fi ținute și în limbi străine. Acest proiect de Constituție este probabil al unei clase politice deja pregătită să joace un rol, va întâlni opoziția boierilor conservatori și vetoul decisiv al Rusiei.” În convenția ruso turcă de la Akkerman, este un articol care prevede că Principatele vor fi conduse printr-o reglementare, fără caracter constituțional, pe care să o întocmească ele însele. „Au fost aleși boieri în Moldova și în Valahia pentru a îndeplini această lucrare, iar la sfârșitul dezbaterilor a rezultat „Regulamentul Organic”. Acest regulament conține nu numai principii mai mult sau mai puțin exprimate, care se inspiră din Constituțiile occidentale, pornind de la ideile din 1789. S-a evitat cuvântul „Constituție”, pentru că se considera de natură să tulbure liniștea celor care se împotriveau.” „Problema concilierii între ideile occidentale și nevoile acestor societăți, care se punea în același timp în Serbia, Grecia și în Principate, a avut să primească prima soluție definitivă pe malurile Dunării”.

Miloș Obrenovici

Alexandru Ipsilanti

Tudor Vladimirescu

„REVUE HISTORIQUE DU SUD-EST EUROPÉEN” condusă de N. IORGA nr. 10-12 /1938 (II)

Urmare din postarea precedentă
„Dacă există un merit să le străpungi, acesta aparține rivalului său Falkenhayn, care a dat trupele germane care lipseau pe Dunăre; Ja, Wenn ich nur deutsche Truppen hätte! (Da, dacă am avut doar trupe germane!) În Dobrogea au reușit ceilalți, prin trimiterea, cerută cu insistență, a unei divizii germane, însoțită de aviație. Se așteaptă oricum tunuri mari. Comandamentul pe Dunăre aparține generalului Vosch. Însă căile ferate bulgare sunt „mizerabile”. Generalii bulgari se arată „timizi”. Mackensen face o confuzie. Vede în Adamclisi, nume le turcesc pentru Tropaeum Traiani un Kirk Kelesse (locul victoriei bulgarilor asupra turcilor în primul război balcanic  la data de 24 octombrie 1912). El își imaginează că germanii au construit un mare pod pe Dunăre, datorită inginerului român Saligny și companiei franceze Five –Lille. Aici se plasează trupele generalului Averescu la Flămânda – Riachovo. Un mare proiect care trebuia cu concursul forțelor din Dobrogea, și a celor care erau rămase aproape de Varna, să întoarcă bulgarii comandați de germani și să-i facă să părăsească Dobrogea. Românii fără aviație și rău ajutați de flotila lor de pe Dunăre, vor putea trece în masă Dunărea și marea ofensivă să se contureze. Ea avea toate șansele de reușită dacă trupele nu aveau să-și amintească de nenorocirea din Transilvania. După cum am spus, germanii lui Falkenhayn fără suportul lui Mackensen au decis. Spiritul clar al acestui comandant optimist se ascunde. În raportul său final el vorbește de 16 batalioane românești, - nu erau decât 12-, de un pod distrus și de resturile (Trümmer) „aventurii”. Cum vom vedea în declarațiile generalului Văitoianu, care a condus acțiunea, trupele românești, care nu au avut decât câteva angajamente cu mici detașamente bulgare, au putut reveni intacte pe același pod pe care austro-ungarii l-au distrus. Nu au fost resturi, de cucerit, a expus, atât de exact, deja fostul general Averescu însuși. (la data când Iorga comenta scrierile lui Forester despre Mackensen, Averescu  era decedat  din 3 octombrie 1938) În octombrie comandantul șef face afirmația precum că localitățile  Turtucaia  și Silistra nu au fost cucerite decât „prin surpriză”.  Nu este acum nimic mai bine apărat în această Dobroge. Armele și munițiile sunt insuficiente și sosesc  cu mare întârziere. „Atât de la bulgari cât și de la turci! Fericiți sunt generalii care nu au condus decât trupe germane!”

 

                                                                                                           
















Generalul Alexandru Averescu                                       


 „În sfârșit încă o divizie germană și artilerie grea. „ Bulgarii și turcii nu fac decât să ceară Guermanskis (germani). Ei văd pretutindeni soldați germani. Dar eu nu pot să intercalez unități germane peste tot.” Mackensen va supraveghea în bătălia din 18-22 octombrie de la Topraisar - Cobadin chiar pe generalul bulgar Kantardchiev  care i-a fost trimis. Un strigăt de triumf a însoțit o victorie a cărui preț nu a fost comentat. În acest delir, mareșalul crede că vede minaretele din Constanța care nu există. (Iorga face o confuzie, moscheea din Constanța exista din 1910-1912) „Această dispoziție victorioasă în seara nașterii Majestății sale Împărăteasa!” el vede deja Bucureștiul cucerit. Dacă el ar putea trece pe podul Cernavodă!  Optimismul, aproape infantil, a revenit deja. Mareșalul lasă bulgarilor, care cred că văd deja Tulcea, un tutore german; însă înaintarea este definitiv oprită. Revenit la Târnovo, el este invitat de către Falkenhayn la o colaborare pe care Mackensen nu și-a dorit-o niciodată. El pregătește o nouă „surpriză”. Dunărea va fi trecută mai întâi de germani, urmând o divizie mixtă de cavalerie, artileria germană, o divizie pur bulgară și o divizie de noi elevi turci. Însă bulgarii, atacați de Sarrail (general francez comandantul corpului expediționar din orient, care cuprindea trupe: britanice, franceze, italiene, ruse sârbe și voluntari greci) în Macedonia, unde au pierdut Monastir (Bitola), nu mai au același elan ca în Dobrogea. „Optimismul” rămâne.. Cartierul General i-a adus la cunoștință că acțiunea sa este un „lucru secundar”… Dorește el însuși ca Falkenhayn, factorul decisiv, să ajute…trecerea Dunării a reușit. Mareșalul a uitat să spună că fluviul nu a fost apărat… tot așa că „Wasserscheu” (teama de apă) a bulgarilor a dispărut. El se miră să vadă expediată în câteva rânduri bătălia de la Comana, purtată pentru onoarea armatelor românești. Foerster spune numai că a avut loc „o violentă rezistență” și că raidul lui Goltz către nord s-a sfârșit printr-o retragere. Scrisorile și rapoartele lui Mackensen însuși tac. Comandantul șef  avea temeri asupra rezistenței fortăreței București (linia forturilor de apărare), de mult timp abandonate, însă acest concurs al rușilor lipsea. El consideră că elementul german, în ciuda a ceea ce venea de la Falkenhayn este insuficient. Aliații săi sunt „mai ale trupe din linia a doua”. El este jenat de ordinele contradictorii ale Cartierului General. Grijile se acumulează. Acești români care  îi pregătesc surprize. Povestea descrie amenințările retragerii, de noi „dificile lupte, bogate în pierderi”, de „panica” turcilor învinși. Acesta nu este deloc  marșul triumfal pe care-l dorea. Divizia a 11-a bavareză, oprită de Cartierul General îi lipsește. Conflictul cu Falkenhayn este din ce în ce mai grav….Mackensen vedea deja un atac al unui inamic superior numeric și este sigur că bulgarii și turcii vor ceda. El nu trebuie să creadă în rezistența lor. Însă cu toate acestea nu era mai mult decât „Wasserscheu”…strigătelor disperate ale mareșalului, Falkenhayn cedează în sfârșit: el trimite trupele lui Schmettow și ale lui Kühne. Însă cere pentru el comanda generală! Mackensen a avut totuși șansa de a cunoaște printr-un ofițer român prizonier planul ofensivei românești. Am știut încă din timpul războiului prin relatarea unui corespondent de război olandez. „Un mare pericol” este astfel evitat. La 2 decembrie s-a văzut ce-i mai rău. De puțin bavarezii au putut restabili situația la Epurești și Ghimpați.. A trebuit salvată divizia 217-a germană. În seara de 2 decembrie s-a putut în sfârșit respira. Puternica rezistență se prelungea  și în ziua următoare. Aceasta fără concursul rușilor „peste tot erau numai români.” Ar fi putut fi scutit de ridicolul capitolului ”Luarea Bucureștiului”. Nimeni nu s-a gândit să apere fortificațiile care datează din 1880… Mackensen nu uită să facă remarca referitoare la „cucerirea” sa că a fost făcută în ziua aniversării nașterii sale…. „inima sa tresare” pentru că nu a întâlnit rezistență. Acela care se temea de  „Janhangel” (gloată) este încântat să vadă cum este organizată poliția stradală. Mai bine decât la Berlin…Un colonel evreu și un profesor de istorie a artei MM. Bociner și Tzingara-Samurcaș, aduc onorurile Palatului, pretinzând că aveau misiunea. Niciodată triumful militar nu a fost atât de celebru! Ce strălucitor „Husarenstreich”! (șiruri husare, patrule militare de recunoaștere). Jaful începe: el va dura doi ani. Totul va fi luat printr-o foarte precisă administrare. Gloriosul general se ocupă. Însă el face ceea ce permite Cartierul General. Operațiile următoare care nu aduc ceea ce poate fi sfârșitul campaniei: distrugerea unei armate care se poate reface în timpul unei ierni dure, sunt puțin atinse. Mackensen nu are o participare personală. Rolul bulgarilor și turcilor se diminuează  cu rapiditate. De data aceasta rușii oferă de asemenea surprize. „Pomul de Crăciun”, oftează mareșalul, nu poate fi celebrat.  De ajunul Anului Nou grijile îl împiedică să doarmă. Războiul va continua. Ofensiva germană era oprită. Însă o nouă distincție a împăratului survine: „Ce surpriză! Ce depeșă bogată în conținut, splendidă!  Sunt copleșit… Voi încerca să găsesc cuvintele de mulțumire… Acest va fi primul lucru și apoi un ordin de zi adresat trupelor”… (este vorba de primirea distincției Marea Cruce de Fier în ianuarie 1917). Iorga continuă comentariile astfel:„Nu ne vom opri asupra capitolului „administrație”, adică la exploatarea României, nici la convorbirile cu oameni politici precum Carp, Marghiloman, Lupu Costache, a căror atitudine, contrară intereselor țării și demnității naționale, a fost de mult timp condamnată de istorie, însă  cu vrednicele de dispreț flatări ale stăpânului. Dictatorul militar trebuie să domine de asemenea  pretențiile venite din „lipsa de cultură” a prietenilor săi bulgari.  (Un episod este  foarte cunoscut : zădărnicirea  de către Mackensen a furtului, de către bulgari, a moaștelor Sf. Dimitrie cel Nou, făptuitorii fiind prinși de armata germană, înainte de a trece Dunărea). Ceea ce ne interesează mai mult decât negocierile „de pace” de la București este noul „optimism” determinat, în august 1917, de atacul de pe Siret la Mărășești. Mareșalul este  încă odată sigur de acțiunea sa. „Totul este bine gândit și bine planificat.” Inamicul nu știe nimic. Încă o „surpriză”! Austro-ungarii înșiși sunt la înălțimea misiunii lor. Este mirat să aibă în față bune trupe românești care  ar fi refăcute cu concursul englezilor (!). Trecând sub tăcere marea victorie a lui Averescu de la Mărăști, el taxează propria înfrângere de la Mărășești de progresul în km și pretinde că a câștigat, asupra trupelor unde el nu ne separă de rușii în plină delicvență și românii obligați să se apere, „15000 de prizonieri, 29 de tunuri, 118 mitraliere.  El adaugă că cei ce sunt încă inamici săi din Cartierul General, mai preocupați de frontul baltic,   l-au împiedicat să continue marșul său triumfal! El merge mai departe cu naivitatea, crezând că „România s-a separat de Rusia” însă că el va avea misiunea unei Neuordnung (reorganizări) în țară. Asupra a ceea ce se petrece în capitală de la retragerea românească la Iași, el nu are nicio idee precisă. El nu vede decât haosul dominat prin „clică”. Este mai aproape de adevăr în prezentarea războiului permanent între pretențiile austro-ungare, bulgare și turce și interesele germanilor și diferența așa de mare între soldații și diplomații propriei nații, că ei par să nu aparțină aceleiași rase. Pe un ton profund ofensat, Mackensen va povesti apoi de necesitatea părăsirii teatrului glorioaselor sale fapte, pentru a constata nașterea unui ridicol guvern al Antantei din Ungaria, care caută astfel să se salveze de naufragiu.

Regina Maria și Mareșalul Averescu

După: Revista „Document” nr. 4/ 2008

„REVUE HISTORIQUE DU SUD-EST EUROPÉEN” condusă de N. IORGA nr. 10-12 /1938 (I)

„Mareșalul August von Mackensen este un om liniștit care nu-i place să pronunțe două cuvinte, atunci când unul singur este necesar... Interviurile lui Mackensen nu există…..von Mackensen rămâne limitat în singurătatea sa. El primește și îndeplinește ordine. El comandă și dorește să se execute. Peste toate acestea liniștea trebuie să domnească. Trebuie să-l lași în umbră. Este taciturn însă el admite asta”                                                                                                                                        

Paul Louis Hervier - „Silhuettes Allemendes”  - Paris - Éditions de „La Nouvelle Revue” 1916

August von Mackensen

O revelație: mareșalul von Mackensen vorbește….

„Mareșalul Mackensen a permis lui M. Wolfgang Foerster, „președintele Institutului de cercetări asupra războiului”, să utilizeze notele, memoriile și scrisorile sale pentru o lucrare destinată să facă cunoscută adevărata psihologie a acestui mare războinic. Aici se va găsi o scurtă istorie a familiei sale. Apoi o corespondență a familiei din timpul războiului din 1870-71: viitorul mareșal a văzut aici „agonia napoleonienilor”. În loc să-și urmeze studiile  la Universitatea din Halle, locotenentul de husari cere să fie încorporat în armata activă. Restul interesează  biografia sa. Capitolul amintirilor de război începe printr-o descriere a campaniei din Polonia.” „Lucrarea atinge preocupările noastre speciale începând cu campania contra Serbiei, în timpul aceluiași an (1915). Mareșalul comandă de această dată un conglomerat de germani, austro-ungari și de bulgari. Cu aceste trupe el trebuie să deschidă calea către Constantinopol.  Întâlnind pe Conrad de Hötzendorf (comandant austriac), i-a acordat epitetul de „Wertvoller Mensch” (om de valoare), ceea ce nu spune mult. El a cules  tot ceea ce poate da frenezia speranțelor ungurești la Temeschwar a-Timișoara: reclamă că i s-a aruncat cu flori în cap, formă a entuziasmului cu care nu era obișnuit. Pentru relațiile cu regele Bulgariei el are pe ducele de Mecklenbourg.”  „Mackensen a fost primit ca eliberatorul Galiciei de către Franz –Joseph (1848-1916). Împăratul-rege este „mai mic, lasă să-i cadă un pic umărul drept și înclină capul spre piept” însă se prezintă cu toate acestea „frisch” (proaspăt), cu o conversație plină de vioiciune. Planul operațiilor este legat de Falkenhayn și de asistentul său, Höttsch. La început austro-ungarii se eschivează: se amuză  bombardând pacificul Belgrad. Flotila dunăreană se distinge prin pârjolire. La rândul său Mackensen nu are îndoieli. Datorită bulgarilor, se va sfârși cu bine cu „națiunea războinică” a sârbilor însă, dacă românii și grecii nu vor fi cuminți, „so werden wir suchen auch mit ihnen fertig zu werden.”  (Deci, vom încerca să le facem faţă). Mackensen a disciplinat pe combatanții aliați austro-ungari și „i-a pus la treabă pe soldații bravului Țar Ferdinand (țar al Bulgariei între1887-1918).  A acționat astfel în calitate de soldat și nu de diplomat. Mackensen prin Foerster aduce un elogiu calității tunurilor germane cu care a câștigat multe bătălii. De asemenea face  următoarea remarcă: „războiul va fi prelungit dacă România va interveni.” „Ea a făcut-o deja.” Mackensen se simte din nou general de cavalerie precum Murat. (Joachim Murat mareșal al Imperiului Francez  din 1808-1815). Mackensen o va ține drept spre București. Stabilit pe Dunăre, trebuie numai ca subordonații bulgari să arate încă odată talentul lor național la baionetă, curățind fortărețele care i-ar putea stânjeni, Turtucaia și Silistra. Generalul Falkenhayn a fost înlocuit de cuplul Hindenburg - Ludendorff la Cartierul General german care a dat ordinul de a nu trece Dunărea. Monitoarele austro-ungare au coborât pe Dunăre, sultanul trimite trupe din Asia, mai mult sau mai puțin rezistente, căci ele nu aveau nici uniforme, nici armament, nici instrucție, nici cai. Însă bulgarii, al căror șef Tochev este un om excelent, dar timid, kleinmütig (mic și curajos), nu pot decide : ei văd în față această armată rusă pe care sunt obișnuiți să o respecte. Cu toate acestea sunt obligați să declare război. Este necesar ca ei să se arunce asupra Turtucaiei, fortăreață incomplet  fortificată, cap de pod fără pod, depou de rezerviști slab înarmați și prost comandați.  Mackensen nu știa că mijlocul de asalt utilizat de bulgari este sacrificiul, preluând Turtucaia și masacrând apărătorii atunci când doresc, populația în majoritate bulgară i-a ajutat, el credea că s-a produs o mare faptă de arme. Era sigur că efectul moral va fi imens – din acest punct de vedere, are dreptate. Ca în 1915 bulgarii doreau Macedonia, acum ei nu doresc decât  Dobrogea lor. Ceea ce trebuia să fie ca  o simplă demonstrație să devină o realitate, un război lung amenința să ocupe restul anului. Mai mult ardentul cavaler nu a reușit să-și  „arunce în mare” dușmanii. Românii și rușii rezistă pe liniile lor de retragere fixate. Pentru că bulgarii au ajuns aproape de gurile Dunării, va trebui ca apărarea românilor să se facă în Carpați.  Rezistența va fi feroce în defileuri, cu zile bune și rele. (Va urma)

„REVUE HISTORIQUE DU SUD-EST EUROPÉEN” condusă de N. IORGA nr.4-6/ 1924 (II)

„Pătrunderea ideilor Occidentului în sud-estul Europei în secolele XVII și XVIII.”

Acest articol constituie transcrierea unei conferințe ținută de ilustrul istoric Nicolae Iorga la Sorbona.

Capitolul V   -  „Reacția clasică”

„A existat o mișcare către trecut, sub anumiți prinți danubieni cu caracter mai despotic, în ciuda pretențiilor lor filozofice,  însă cu aprobarea guvernului otoman, care supraveghea atent întreaga viața politică din peninsulă. Sursa se trăgea din occident sub însuși Napoleon. Mai ales după 1815, au existat în întregul occident o serie de măsuri provocate de antanta  puterilor învingătoare, prin alianța între trei suverani, al căror țel era să spargă instituțiile ce amintesc de revoluție. Când era vorba de întoarcerea la  trecut, am avut unele instituţii și anumite forme orientative. Contra lui Napoleon, a existat regalitatea, contra revoluției a existat tradiția, contra noii clase dominante, aceea a emigranților care au adus mai mult sau mai puțin restaurația, contra ideilor revoluționare exista amintirea catolicismului. În orient, nu a fost o dinastie care trebuia restaurată, nici o clasă nobilă dornică să se întoarcă la căminele sale și să restaureze vechile sale privilegii; nu exista nicio religie care să exercite o influență atât de profundă precum catolicismul în occident și care poate elimina tendințele revoluționare în aceste regiuni. Cu toate acestea este necesară sublinierea unei tendințe existente la acel moment. Este vorba de revenirea la vechile forme clasice ale elenismului, interpretate din păcate de grămătici. Un grup de profesori de gimnaziu a fost folosit pentru a crea această nouă psihologie, insistând pe gramatica tradițională, pe amintirile unui trecut mort, pe tot ce este respectabil în sine, de a nu avea niciun raport cu prezentul și de a nu fi capabil de a crea noi dificultăți.” Reacția a venit de la societatea însăși. Au existat diverse opera literare care să ridiculizeze societatea, viața din principatele dunărene, cu luxul și frivolitatea ei, în antiteză cu simplitatea și puritatea  populației din peninsula balcanică în care se include și pe cea din periferiile Constantinopolului,  precum Fanarul locuit de greci.  Au existat tineri care citeau romane franțuzești, căutau să se asocieze cu eroii din acestea, cu filozofia lor, se îmbrăcau după moda nouă, „uitau” să postească și nu mergeau la biserică. Aceștia aveau acele șmecherii, „morala germanilor și rușilor” adică a armatelor de ocupație. În liceele  din București, dascălii greci de mare erudiție sunt  plătiți de conducerea valahă să difuzeze cunoașterea poeților și filozofilor antichității, ca o idee bună. Existau păreri în rândul acestora, precum a profesorului grec  Gobdelas din Iași, care negau  românilor calitatea de a  exprima în limba lor adevăruri științifice. Ei au negat lucrările matematice ale lui Gheorghe Asachi  în limba română. Domnitorul muntean Caragea a luat în 1817 măsuri pentru a împiedica  utilizarea limbii franceze, prin intermediul căreia puteau pătrunde idei revoluționare. Nu s-au publicat opere cu caracter revoluționar, însă circulau manuscrise anonime, în care diferitele chestiuni  zilnice erau tratate cu un realism cutremurător. „Prinții erau atacați fără nicio considerație. Întreaga societate era supusă unor critici amare. Se susțineau interesele maselor împovărate de impozite,  se poate explica aceasta printr-o manieră națională, pentru că ruralii erau în întregime români, în timp ce clasa superioară era amestecată cu greci adaptați formelor superioare ale societății din Constantinopol.”

Capitolul VI „Noile revoluții”

„Printre pamfletele răspândite către 1820 în Principate se puteau găsi declarații îndrăznețe, care anunțau că atunci când va fi momentul se va recurge la arme. Era în vecinătatea imediată o adevărată revoluție, revoluția sârbă. Caragheorghe „Gheorghe cel Negru”, țăran și soldat, aparținând probabil acestei populații românești din Balcani desemnată de această manieră „neagră”, a produs o revoluție, fără a putea, în ciuda sprijinului interesat al Rusiei și a ipocriziei  Austriei, să fondeze un stat.”  Diplomația napoleoniană era adresată națiunilor balcanice în timpul mișcării lui Caragheorghe.  Ca un exemplu de influență napoleoniană asupra sârbilor se poate cita Iliria, creată de Napoleon în regiunea Savei și Dravei, care nu era decât o Serbie în revoluție, la discreția împăratului.” „Boierii români care făceau călătorii în occident, care citeau Voltaire, vedeau aproape de ei flăcările revoluției sârbe. Instinctele combative ieșeau din sufletul lor. Un tânăr al acestei epoci, care și-a petrecut ani la Constantinopol pe lângă agentul moldav, spunea ceea ce urmează, într-unul dintre acele pamflete anonime, răspândite în manuscris: „Cuvintele unui țăran adresate boierilor”. „Greșiți crezând că voi rămâneți și noi pierim. Căci, dacă fundațiile cedează, casa ea însăși dispare”. „ Gândiți - vă la vechii boieri, la modul lor simplu de viață, la capacitatea lor  de a da soldați, eroi ai țării. Sunteți un nume nesemnificativ, o umbră și un fum. Când strămoșii își petreceau viața într-o criticabilă lene? Nu  se ocupau ei înainte de toate de toaletele femeilor?   Nu au rivalizat la construcția unor mari case?... voi le ocupați locul, dar ceea ce făceau ei, voi nu faceți. Purtați numele lor, însă ați luat-o pe alte drumuri…” „Autorul descrie apoi modul de viață al noilor boieri; vorbește de incapacitatea lor de a merge pe stradă, de a se urca pe cal, despre cutuma de a vorbi numai de veșminte și masă…..„Vă treziți numai pentru  vă ascuți dinții, unul contra altul.”  (va urma)

Gheorghe Asachi (1788-1869)

                                                                                                                   

Mânăstirea Ravnica - Serbia

CARTE VECHE: „ISTORIA BISERICII ROMÂNEȘTI ȘI A VIEȚII RELIGIOASE A ROMÂNILOR” DE NICOLAE IORGA (IX)

Mănăstirea de la Argeș. Alte zidiri ale lui Neagoe și a urmașilor săi
 Continuare a postării precedente                                                                                                      „Toate silințele și toată bogăția însă la cheltui Neagoe pentru a da Argeșului, de unde plecase Mitropolitul pentru a se așeza la Târgoviște lângă Domn, cea mai frumoasă din mănăstirile aflătoare pe pământ românesc. Marmură,«piatră cioplită și netezită și săpată cu flori»m, alcătuiește păreții prinși într'un pătrat, pe care-l întrerupe însă o ușoară umflătură de strane înaintea altarului. Ca și la Dealu se întâlnește brâul de împrejmuire, firidele, rozetele săpate în locul discurilor de smalț din Moldova, turnulețele din față, deasupra pridvorului răzimat pe doisprezece stâlpi,«streașinile cioplite cu flori», privazurile de uși și ferești «scobite și răzbătute prin piatră».” „Un panegirist (persoană care aduce laude, uneori exagerate)- aceștia au întotdeauna multe calificative și comparații la îndemână - cutează a face asemănare între biserica dela  Argeș și Sfânta Sofie, pe care totuși o cunoștea, și adauge chiar că zidirea lui Neagoe era «cu frămsețea pe care pe de-asupra» minunatei zidiri bizantine.” Interesantă este descrierea pe care Iorga o face modului cum se făceau sfințirile de biserică. „Am sfințit acea biserică întru lauda Înălțării Domnului nostru Isus Hristos, și am chemat la sfințirea bisericii toată țara aceasta a noastră”. „la sfințirea mănăstirii Argeșului fură chemați toți egumenii din Atos, dintre cari nu era unul care să nu fi putut prețui binefacerile Domnului izvorâtor de milă: «lavra Țerii-Românești»,- Cutulmuz sau mănăstirea lui Hariton, Lavra bulgărească a Zografului, Lavra Rusească, a Pantocratorului și cele șeisprezece mănăstiri grecești își avură astfel păstori supt călăuzirea «protului» (egumen, stareț) Gavriil”. Sărbătoarea sfințirii a durat de la 14 la 17 august 1517. „Pentru prima dată un Patriarh de Constantinopol, Teolept, veni pe pământ românesc”. „Macarie era Mitropolit muntean acum, și el veni cu egumenii”. „Neagoe se îngriji, în același timp, de o reședință și o biserică potrivită pentru Mitropolit, în Târgoviște, unde îi făcu strămutarea, după învățătura dată odinioară de Nifon.” Iorga spune că:„această a doua Mitropolie era «mare și frumos zidită și că «nu se satură ochii tuturor de vederea ei». Vechea inscripție avea, se pare data de 30 Septembrie 1519, Macarie fiind însemnat ca Mitropolit, și ea mai spunea că Neagoe a dăruit ctitoriei sale satul Aninoasa.” Construcția bisericii a continuat și după Neagoe, de către Radu de la Afumați, fiind finalizată de Radu Paisie. „Numai după 1535 biserica a fost deci cu desăvârșire gata.”  „Dincolo de munți, în sfârșit, prin dărnicia lui Neagoe, căpătară Românii din Șcheii Brașovului cea d'intâiu biserică a lor, Sf. Nicolae, căreia-i înnădi pridvor, pe urmă, petru-Vodă Cercel, și e sigur că preoții brașoveni, cari atârnaseră un timp de Vlădica necanonic din Feleac, Daniil, se numiau acum de Domn și se hirotoniseau de Mitropolitul din Târgoviște,care va fi avut înrâurire în toată Țara Bârsei.” Neagoe a împletit viața bisericească cu arta și literatura. „Neagoe – Vodă, al patrulea Basarab, a fost și cel d'întâiu scriitor bisericesc ridicat din mijlocul Românilor.” În tinerețea sa el a căpătat solide cunoștințe de limba și literatura slavonă căpătate se pare de la călugării mânăstirii Bistrița. Cunoștea nu numai Sf. Scriptură ci și momente din istoria omenirii păgâne și creștine, din istoria Romei Bizanțului și a țărilor slave. „Neagoe se hotăra a urma după pilda vechilor Împărați bizantini, a căror cunună de aur și-o punea pe cap în zugrăveala ctitoriilor sale, și a da coconului Teodosie sfaturi de cârmuire.” Sunt date extrase din cărțile literaturii sfinte, o prescurtare a poveștii despre Varlaam și Ioasaf,  știri asupra vieții contemporane: pribegiile, luptele, soliile, cu „puțina glorie cumpărată și multele nevoi ce cădeau din bielșug, și loviau adesea mai greu capetele cele mai înalte.” După moartea lui Neagoe în septembrie 1521, prin domnia lui Radu de la Afumați lucrurile s-au schimbat în bine. „Radu - Vodă cel Nou se însură în Maiu 1526 cu Ruxandra, fata lui Neagoe, și ajunse astfel reprezentantul pe Scaunul domnesc al curentului pe care așa de mult îl întărise înaintașul său. Radu nu făcu nicio ctitorie nouă, dar orândui să se lucreze mai departe la lăcașurile rămase neisprăvite prin moartea lui Neagoe.” „Radu dela Afumați însușii, care, ca pribeag,căpătase dela regele Vladislav moșia Stremț lângă Geoagiul – de – sus, în apropierea Albei- Iulii, - mai târziu căpătă încă Vințul și Vurperul” „Mai sus de Geoagiu, spre munte, pe o înălțime la care se străbate numai cu greu, se vede o biserică în ruină, de mai multe ori reparată, căreia i se zice Rămeții. «Rămeții» nu înseamnă altceva decât ermiți, pustnici. Astfel călugări singurateci se aflau încă de pe vremea lui Matei Corvinul, în 1487, cum spune o inscripție deasupra ușii.” Acești călugări au fost ocrotiți de Radu de la Afumați, „făcând să se recunoască egumenului lor titlul episcopal.” În 1535 la tronul Tării Românești a ajuns Radu Paisie. Acesta a fost călugăr sub numele de Paisie sau Petru de la Argeș, unde a fost egumen. A finalizat lucrările la Mitropolia din Târgoviște. A mai construit „un frumos rând de pomenire de jur împrejurul pridvorului dela paraclisul Coziei.” „Tismana, înzestrată și de Craiovești și de Neagoe, fu zidită din nou, tot moldovenește, în vremea lui Radu Paisie. Mânăstirea Plumbuita și mânăstirea Mislea din Prahova  au fost ctitorite tot de Radu Paisie. „Dintre urmașii lui Radu dela  Afumați, dacă Moise-Vodă care se pare să fi luat pe fata acestuia, Zamfira, cea zugrăvită în paraclisul Coziei, n'a zidit nimic, fiica lui Moise, numită tot zamfira, așezându-se în Ardeal după tăierea tatălui său în lupta dela Viișoara, din 1530, făcu biserica din Dănsuș, cu pietre din ruinele Sarmisagetuzei. Tot ea a zidit din nou biserica Prislopului, a lui Nicodim, dându-i acum înfățișarea paraclisului dela Cozia.” „urmașul lui Moise, Vlad Vintilă, a întemeiat în scurta lui Domnie mănăstirea buzoiană a Menedicului, care se zice azi «Vintilă-Vodă». Tot sub Radu Paisie „ un Dimitrie Liubavici Logofătul, nepot al vestitului tipograf Bojidar Vucovici din Veneția, aduse înapoi tiparul în Țara – Românească, dând slovele lui în seama călugărului Moise.” Au apărut apoi:un „Molitvenic” în 1545 și un „Apostol” între1546-1547. În Moldova Dimitrie Liubavici scoate un „Evangheliar” între 1547 -1551.

Mânăstirea Curtea de Argeș

Domnitorul Neagoe Basarab

Radu Paisie și fiul său Marcu

Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie

CARTE VECHE: „ISTORIA BISERICII ROMÂNEȘTI ȘI A VIEȚII RELIGIOASE A ROMÂNILOR” DE NICOLAE IORGA (VIII)

„În veacul al XV-lea, și mai ales în a doua jumătate a lui principatul muntean decade în toate privințele, deci și în privința bisericească. Supt domni cari se schimbă răpede, se strecoară cârmuiri sufletești fără nicio însemnătate, care nu lasă întotdeauna măcar numele ierarhilor. În puținele documente din acest timp abia dacă se pomenește numele lui Macarie, Mitropolitul lui Radu - cel- Frumos, și al Mitripolitului lui Basarab- cel- Tânăr, iarși Macarie, care se întâmpină într'un act din 23 Mart 1482.” „O schimbare trebuia să se facă pentru a ridica această Biserică romănească la însemnătatea pe care o avusese în anii începuturilor.” „O Înrâurire învietoare trebuia să vie deci de peste hotare” Statul sârb avea să fie cucerit treptat de către turci. Era firesc ca o parte din clerici și alți boieri să se refugieze la noi în Țara Românească.  Astfel Radu- cel-Mare care  a domnit în principatul muntean în secolul XVI-lea s-a folosit de acești clerici sârbi. „Radu era fiul unui om care, înainte de a lua puterea, la bătrânețe înaintate, fusese călugăr mulți ani de zile, și de aceia și ca Domn e cunoscut supt numele de Vlad Călugărul”. Acesta a ctitorit mănăstirea Glavacioc, unde a fost înmormântat, precum și schitul Babele.  Radu- cel-Mare fiul lui Vlad Călugărul și al Maicii Epraxia „a făcut la rândul lui, un sfânt locaș, dar numai unul, asupra căruia a grămădit toată bogăția ce-i stătea la îndemână.” Pe un deal din apropierea Târgoviștei s-a înălțat „ o strălucită biserică într'un stil noῠ, deosebit de cel al înaintașilor. Un pătrat de marmură albă, scumpă, adusă foarte de departe; două turnuri în fund; firide, în două rânduri, ca la bisericile lui Ștefan- Vodă, și linii în relief, care le deosebesc, încingând biserica; roate săpate'n piatră în locul discurilor de smalț obișnuite'n Moldova; arabescuri de sculptură migăloasă, gingașă pe linia ultimă a frontului rotunzit sus, precum și pe baza turnurilor, în sfârșit în jurul ferestrelor și pe cele două registre cu inscripție la dreapta și la stânga ușii de intrare, care se deschide în chiar păretele frontonului.” La peste un an de la sfințirea mânăstirii Dealu, Patriarh al „Răsăritului grecesc” a ajuns Nifon. Sârb după tată, grec după mamă, acesta era un om foarte învățat și un foarte bun organizator. Domnitorul Radu care a făcut multe danii la Muntele Atos și Locurile Sfinte la chemat pe Nifon în țară  pentru a da vieții bisericești a românilor munteni o alcătuire statornică. Radu dorea să aducă Țara Românească,din punct de vedere al organizării bisericii, la același  nivel cu Moldova. „În Nifon deci, ca și odinioară în Nicodim, căruia nu-i era asemenea în smerenie și dispreț pentru bogăția lumii, se îmbinau cele două neamuri ca și cele două curente ce se luptau pentru întăietate: grecismul, din Constantinopol și Atos, și slavonismul din părțile de pe lângă Dunăre ale peninsulei balcanice, cu aceiași îndreptere, către situația politică autonomă și către bogatele mijloace bănești ale țerilor românești.” „Nifon făcu deci o adunare numai cu «toți egumenii dela toate mănăstirile țerii Ungrovlahiei și tot clirosul (de la grecescul κλήρος  care înseamnă cler) bisericii, cu Domnul și toți boierii, cu preoții și cu mirenii». Cu toții ei împreună dădu el astfel așezământul statornic pentru Mitropolia țerii, pentru episcopia olteană a Severinului, pentru episcopia dela Răsărit, care fu așezată în vechiul târg de către hotar, al Buzăului. «Hirotoni», scrie panegiristul, «și doi episcopi, și li deade și eparhie hotărâtă cât va birui».” Călugărul muntenegrean Macarie, „meșter de tipar slavon” pentru Balcani, a învățat meșteșugul tiparului la Veneția, care la acea vreme era un puternic centru cultural și al breslei tipografilor. Macarie s-a refugiat în Țara –Românească  „vestită între toți creștinii răsăriteni pentru iubirea de lege”. „Încă din 1507 a început aici tipărirea unui frumos Liturghieriu,- cu slove mari, drepte, de tăietură venețiană și măiestre împletituri de linii, ca în manuscriptele moldovenești și bistrițene,- care se împărți numai câteva luni după moartea celui d'intâiu ctitor al tiparului românesc, la 10 Novembre 1508.” Despre  locul unde a fost  tipărit Liturghierul Iorga indică două variante, valabile și astăzi, mânăstirea Dealu sau la „Bistrița Craioveștilor”. Macarie scrie cu slove roșii, în chinovarul (denumire legată de sulfura de mercur utilizată în cerneala tipografică) păstrat pentru Împărați, numele lui «Io Mihnea MareleVoevod a toată țara Ungrovlahiei și al părților de lângă Dunăre, fiul marelui Io Vlad Voevod»”. Frumoasa acțiune culturală a lui Mihnea a fost umbrită de sângeroasele confruntări, pe care acesta le-a avut cu boierii Craiovești. Astfel  a fost înlăturat tot neamul lui Radu-cel-Mare, „pentru ca astfel Băsărăbeștii lor să poată cârmui în liniște.” „Cu Neagoe se așeză în Scaunul Țerii- Românești un nou «David» pentru călugării de orice neam, dar mai ales pentru Sârbi, cu Despoții cărora el se înrudi”. Soția sa Milița, fiica lui Lazăr și nepoata Mitropolitului Maximilian, era de origine sârbă. Meșterul tipograf Macarie îi lucrează o frumoasă Evanghelie terminată la 25 iunie 1512. Macarie este făcut Mitropolit și după cum ne descrie Gavril Protul călugăr și cronicar: „«Și, cum  ridică David chivotul legii Domnului, așa și Neagoe –Vodă rădică biserica cea căzută și puse pre Macarie Mitropolit a toată Țara- Românească, a plaiurilor și a Severinului».”  Neagoe Basarab a făcut multe danii la Athos, de unde a adus în Țara Românească moaștele lui Nifon. În țară Neagoe Basarab a acoperit cu plumb Mânăstirea Tismana, Cozia a primit multe înnoiri, iar aproape de ctitoria lui Mircea cel Bătrân a făcut o mică mânăstire.

Mânăstirea Dealu

Liturghierul lui Macarie 1508

CARTE VECHE: „ISTORIA BISERICII ROMÂNEȘTI ȘI A VIEȚII RELIGIOASE A ROMÂNILOR” DE NICOLAE IORGA (VII)

Referitor  la urmașii lui Ștefan, Iorga subliniază că nu prea au avut timp de construcții de biserici. Astfel fiul său Bogdan face totuși danii de 800 de zloți la Rădăuți, Putna și Roman.  Ștefăniță „copilul nevrâstnic și urmașul lui Bogdan” finalizează biserica Sfântul Gheorghe din Suceava începută de tatăl său, pictura și odoarele de la Dobrovăț.  Sfetnicul lui Ștefan „Luca Arbore Hatmanul, își făcu biserică într'o vale a Bucovinei de astăzi.” Boieri precum:  Gavril Trotușanu ctitor al bisericii de la Părhăuți, Cozma Șarpe  postelnicul lui Ștefan ziditor la Vălenii sau  Șcheaii din Roman au continuat construcția de biserici. „În amândouă privințele, petru Rareș, adevărat fiu, harnic și mândru, al lui Ștefan – cel – Mare, înoiește zilele acestuia. El însușii un ziditor de biserici nouă.” „Domnul însușii avu tragere de inimă să «împodobească» Voronețul părintelui său. Zugrăvelile frumoase pe fond albastru blând, care se obișnuiau supt Ștefan, sânt o înoire ce caracterizează această epocă, în care meșterii zugravi veniau după marii meșteri pietrari pentru a statornici în arta răsăriteană un nou tipic moldovenesc.” Iorga asociază «împodobirea» Voronețului cu numele Mitropolitului Grigorie Roșca, „«vărul lui Pătru - Vodă Rareș, din Voroneț de postrig (mânăstire)».” „Trăinicie, strălucire, influență asupra afacerilor țerii a avut însă numai acel Grigorie, văr al lui Petru Vodă, văr după mamă, despre care a fost vorba  de mai sus. Pornit din Probota, el stăpâni acolo ca egumen nu mai puțin de douăzeci și trei de ani. În acest timp se făcu, prin osteneala lui, și după îndemnul lui chiar, însă cu cheltuiala Domnului celui nou, abia venit în Scaun de vre-o doi –trei ani de zile, mănăstire nouă Probota, «din pajiște», adică din temelie chiar, în octombrie 1530. Petru Vodă și soția sa Elena își gătiră și pietrele de mormânt, frumos lucrate din marmură, care se văd până astăzi.” „La Suceava Doamna lui Petru Vodă, Elena, își face, înt'un târziu, la 1551, biserica ei”, „Petru însușii înnalță biserica Sf. Dimitrie din același  oraș, puternică zidire cu trei largi ferești gotice înflorite în fruntea pridvorului.” Sunt amintite și alte ctitorii ale lui Petru Rareș și ale doamnei sale: Botoșani, Baia, Târgu  Frumos, Hârlău. Sunt amintite de Iorga și ctitori ale boierilor Iurie și Danco la Iași, Vistierul Matiaș la Horodnicenii Sucevei, sau frumoasa mănăstire Râșca de către Macarie, episcopul de Roman. „Alexandru Lăpușneanu a durat o singură mănăstire, în amândouă Domniile sale, Slatina, care era isprăvită la 1561, așezându-se ca stăpân peste biserică și chili călugărul Nil. Aici zace Alexandru – Vodă însuși.” Doamna Ruxandra, văduva lui Lăpușneanu a ctitorit biserica Precistei din Roman, la 1568. „Petru Rareș a fost și un râvnitor de stăpânire ardelenească. A păstrat Ciceiul și Cetatea - de – Baltă și a mai adus pârcălabilor săi din unghiul nord – ostic al Ardealului cetatea Ungurașului.” ”Vlădicii lui de la Vad păstoresc slobod în aceste părți, în legătură canonică deplină cu Mitropoliții din Suceava , un Teofan, un Grigorie.”

Biserica Sf. Gheorghe Suceava

Mânăstirea Probota

Ciprian Porumbescu „Balada”

http://www.youtube.com/watch?v=VzBXJB_otlc&feature=related

„REVUE HISTORIQUE DU SUD-EST EUROPÉEN” condusă de N. IORGA nr.4-6/ 1924 (I)

„Pătrunderea ideilor Occidentului în sud-estul Europei în secolele XVII și XVIII.”

Acest articol constituie transcrierea unei conferințe ținută de ilustrul istoric Nicolae Iorga la Sorbona.

Capitolul IV „ Revoluția franceză și regimul napoleonian în Orient”

„Influența exercitată de Revoluția franceză în sud-estul Europei a fost foarte profundă și   interesantă. Pentru a o cunoaște mai bine lipsesc documentele. Ne trebuiesc memoriile,         
biografiile, însă din toate este foarte puțin. Ar trebui, în același timp scrisori particulare.  Ne-am dori de asemenea o serie de note de călătorie, având un alt caracter decât acestea în care au fost făcute, despre aceste ținuturi în secolul  al XVIII-lea și începutul secolului  al XIX- lea. Căci, dacă se dorește să se cunoască amănunte referitoare de cum se locuia la Constantinopol ca și la Iași și București, modul de a se prezenta a unui prinț fanariot, formula de politețe utilizată atunci când treci pragul palatului său, aspectul general al societății orientale în această epocă, cu câteva note anecdotice mai mult sau mai puțin autentice, se pot găsi în aceste narațiuni informative foarte numeroase” Erau necesare pentru a cunoaște această lume a Europei de sud-est, de alte călătorii, de informații despre lumea greacă, română și slavă. „Dacă se spune „grec și român”, în acea epocă nu este nicio diferență pentru că la Constantinopol găsim români, pentru că la Iași și București se găsesc mulți greci, iar grecii și românii se găsesc amestecați la Viena.” Influența revoluției și a epocii napoleoniene asupra țărilor din sud-estul european, cu excepția  Rusiei, a fost împiedicată de anumite cauze.  
Tendințele revoluției franceze, care sunt  o sinteză a continuării naturale și a punerii în practică a ideilor „filozofiei” secolului al XVIII- lea, au avut un ecou puternic și continuu în orientul european, ar fi trebuit  să existe în țările  unde compoziția unor anumite clase, anumitor categorii care nu existau, sau care existau într-o formă primitivă, era incapabilă de o dezvoltare spontană și rapidă. Ar fi trebuit să fie mai întâi cercuri intelectuale. „La București și Iași, mult mai puțin la Constantinopol și Smirna, intelectualitatea era compusă în primul rând dintr-o latură didactică. Didactica, cu bătrâna sa gramatică , cu noile sale manuale științifice: de aritmetică, algebră, practicând o anumită filozofie, a existat în București după revoluția franceză.” Filozofia școlii nu era propice pentru a prelua idei politice și a provoca fenomene în legătură cu aceste idei. Exista  totuși o intelectualitate influențată de gândirea occidentală. La București și Iași erau mulți boieri care cunoșteau Austria, Germania, Franța din scrieri, ziare,  dar și prin propriile călătorii.
Barbu Știrbei a locuit  la Carlsbad (Karolvy Vary de astăzi - republica Cehă) peste un an, boierul Dudescu aparținând uneia dintre cele mai vechi familii, a irosit o mare avere prin peregrinările sale. „Pentru a avea o aristocrație capabilă de a se asocia unei mișcări revoluționare, de a crea apoi un partid liberal fără a schimba total instituțiile, ar trebui altceva: o anumită educație, anumite tendințe capabile de a forma asociații politice.”

Asediul orașului Ochaikiv (Ucraina), Războiul Ruso-Turc (1787-1792)

Se poate spune că în toiul revoluției franceze, un grup de boieri valahi, în frunte cu Ion Cantacuzino, revenit din Rusia, unde s-a stabilit o parte din familia cărei îi aparține,cereau negociatorilor păcii între Rusia și Austria pe de-o parte și Turcia pe de altă parte (Războiul ruso-austro-turc 1787-1792, încheiat cu înfrângerea turcilor și pacea de la Iași din 9 ianuarie 1792), de a considera drepturile a ceea ce se numea deja „națiune valahă”, de a da posibilitatea acesteia a unei dezvoltări libere.” Ar trebui o lume comercială, o clasă burgheză. „Această clasă ar fi fost nu zic: la Constantinopol, dar și în capitalele românești. Ea va putea susține mai târziu, în 1848, mișcarea revoluționară valahă, ceea ce nu a fost în stare în 1821, ea era compusă din greci, sârbi, bulgari, români intercalați prin aceștia. Ei fraternizau în biserica ortodoxă, căsătoria între rude fiind tot ce puteau mai mult.  Nu se poate spune că această burghezie din București era întotdeauna comodă; ea a dat în secolul XVIII- lea revolte dirijate, nu către persoana domnitorului, însă contra consilierilor săi,  mai ales contra unui anumit regim, mai precis asupra unui regim fiscal. Un impozit nou provoca nemulțumirile populației din București și Iași, o revoltă. Ei mergeau la Mitropolie, la biserica arhiepiscopală, se trăgeau clopotele: era ca în orașele occidentale din evul mediu. Curând după manifestații prințul cedează, garda sa nu era organizată să reziste. Boierii care provocaseră nemulțumirile puteau plăti cu capul, însă pentru motive similare prinții puteau fi asasinați, adică executați după o formulă oficială, de un delegat al sultanului în mijlocul capitalei.” „Marea burghezie nu exista nici la Constantinopol, nici la București, nici la Iași; ea exista la Viena, la Pesta, la Trieste sau altundeva în occident.”Este astfel de înțeles că veștile legate de revoluția franceză nu au provocat mari emoții în principate. În principate lectura ziarelor era făcută fără nicio restricție. Se citea „le Journal de Francfort”, „Notizie del Mondo” și „Il redattore italiano”, care veneau din Italia, „le Spectateur du Nord”, produs de cenzura rusă, „le Journal littéraire”, „l'Almanach des Dames”, care veneau de la Paris, „le Mercure de France” și o gazetă mai ortodoxă „Die vereingte Pest und Ofener Zeitung”  („Ziarul din Buda și Pesta unite) și „Gazette de Vienne”. Un mare număr de boieri au făcut studiile în străinătate, sau utilizau în serviciul lor tineri care au studiat în occident. Iorga ne semnalează că: „în 1807 Constantin Nicolopoulo din Smirna, profesor al copiilor lui Dimitrie Ghica, a devenit student în medicină la Paris, în 1802 doi adolescenți care se găseau la Paris pentru „afaceri”, în 1804 Iancu Văcărescu fiul poetului, viitor poet el însuși, a făcut o astfel de călătorie în compania unui alt nobil C. Fălcoianu și învățătorul Zacharie. Acest tineret putea vorbi despre lucruri compromițătoare. Un anumit Nicolae Maroutzi, grec din Valahia, putea fi tratat ca „republican”, fredona discret cântece care erau cântate pe străzile Parisului și în taberele sale, și dacă nu se vorbește despre „Marseillaise” este subliniată „Carmagnole”(cântec revoluționar), refrenul „Trăiască sunetul tunului!”, devenind în românește porecla unui tânăr cu o alură neserioasă, un filfizon. Acești amatori de ziare și cântece franțuzești, partizanii ideilor franțuzești aparțineau uneori marilor familii. Iată de ce domnitorul Valahiei adresa cu severitate unora cărora nu le dădea numele, semnalând pericolul pe care  anumite idei îl reprezintă pentru țară, mai ales persoane care aparțin lumii boierilor se lasă influențați de schimbările politice din occident. Nu era numai un public de cafenea, ci acești boieri care, prin lecturile lor, prin călătorii, erau dispuși să răspândească ideile revoluției. Mai era și un alt lucru: francezii stabiliți în principate ca secretari, ca profesori de limba franceză, ca industriași. Mai erau miniștrii francezi de pe lângă domnitorii fanarioți.” „În epoca napoleoniană călătoriilor boierilor danubieni la Paris au deveni frecvente. Ele aveau uneori țeluri politice. Nu sunt detalii despre o misiune a câtorva boieri din București, care s-a prezentat în fața lui Napoleon, care era gata să sacrifice principatele noilor aranjamente europene. Prezența în stradă a peste 500.000 de oameni, în timpul primelor zile ale revoluției de la 1789 a provocat desigur emoție în principate . Pentru execuția lui Ludovic al XVI-lea, și a soției sale s-a manifestat milă. Printre reprezentanții națiunilor lumii prezenți la Paris în timpul revoluției de la 1789 se găsea și un tânăr român originar din Banat Paul Iorgovici. El a fost persecutat de autoritățile austriece  mai târziu la întoarcerea sa. Un tânăr Gheorghe Lazăr, fiul unui țăran din Transilvania, care făcea studii la Viena, cuprins de idei revoluționare, a strigat în plină Austrie învinsă: „Vive Napoleon!” Trecând Carpații, el a fost unul dintre cei care au modelat spiritul public al românilor, unul dintre cei care au introdus ideile naționale și educația într-un spirit nou al generației care s-a format către 1810.” În Transilvania tinerii români cuprinși de avânt revoluționar cereau în numele libertății și egalității proclamate la Paris, egalitatea națiunii române cu națiunile dominante, transformarea administrației interne a provinciei în sensul departamentelor create de revoluția franceză. Ei dădeau un fundament istoric acestei pretenții, faptului că erau descendenții coloniștilor romani, că formau majoritatea populației.„Conștiința politică românească era  destul de avansată în această provincie, pentru a putea prezenta anumite revendicări. Însă o reacție venită din  același occident se pronunța contra ideilor occidentale.”