Sacrificiul nebun al lui Liviu Rebreanu.
Şi-a iubit soţia atât de mult, încât i-a recunoscut copilul făcut cu un alt
bărbat
Liviu
Rebreanu a fost, în realitate, un romantic incurabil, om superstiţios care a
avut vise neîmplinite şi un scriitor obsedat de muncă. Şi-a iubit soţia atât de
mult, încât i-a recunoscut copilul făcut cu alt bărbat.
Până la romanul realist creat la maturitate, Rebreanu
şi-a început scrierile cu poezii de dragoste. S-a îndrăgosit pentru prima dată
în adolescenţă şi urmare a primilor fiori ai dragostei a început să scrie
poezii. Era în clasa a III-a la Liceul nemţesc din Bistriţa când şi-a pus
pentru prima dată sentimentele pe hârtie.
Creaţiile de la începuturi nu au fost publicate
niciodată. ”Eram înamorat de fata unui coşar, şi ea elevă la liceu, şi urmarea
amorului meu înfocat a fost că într-o vacanţă i-am făcut o elegie. De atunci
m-am lăsat de poezie. Tot literatură nepublicată au fost sumedenie de piese de
teatru pe care le compuneam fiind tot elev de liceu, inspirat fiind de trupele
de teatru cari veneau la Bistriţa şi la ale căror spectacole intram prin
contrabandă. Mi-amintesc că am văzut un vodevil unguresc şi imediat am făcut şi
eu unul în româneşte. Probabil că tot amorul pe care-l nutream de astă dată
pentru actriţă a fost un stimulent”, mărturisea romancierul, la maturitate,
într-un interviu acordat revistei ”Rampa”, apărut în 1933.
Îndrăgostit şi romantic
Creatorul romanului realist ”Ion” a fost un
veşnic îndrăgostit. În 1921 şi-a legat destinul de Fanny Rădulescu, femeia care
avea să-i rămână alături până la finalul vieţii. A iubit-o atât de mult pe
Fanny, încât i-a recunoscut copilul făcut cu alt bărbat, o fetiţă care avea trei ani,
la data căsătoriei celor doi.
Faptul că a recunoscut copilul nevestei, la limita legii, în absenţa acordului tatălui natural, i-a atras criticile apropiaţilor şi familiei. Pentru Rebreanu însă gura lumii nu a contat şi a crescut-o pe Puia ca pe propriul lui copil. N-a contat nici faptul că Fanny nu a mai dorit alţi copii de teamă ca nu cumva Puia să nu beneficieze de toată dragostea şi beneficiile materiale ale tatălui.
Faptul că a recunoscut copilul nevestei, la limita legii, în absenţa acordului tatălui natural, i-a atras criticile apropiaţilor şi familiei. Pentru Rebreanu însă gura lumii nu a contat şi a crescut-o pe Puia ca pe propriul lui copil. N-a contat nici faptul că Fanny nu a mai dorit alţi copii de teamă ca nu cumva Puia să nu beneficieze de toată dragostea şi beneficiile materiale ale tatălui.
Iubirea lui Rebreanu pentru soţie a fost mai presus
de crizele acesteia de posesie şi gelozie, celebre la vremea respectivă. Se
spune că soţia lui Rebreanu era atât de geloasă, încât într-un episod de furie
a rupt o umbrelă în capul actriţei Puia Ionescu care se îndrăgostise de
scriitor. Multe au fost doamnele vremii care i-au dat târcoale lui Liviu
Rebreanu, însă scriitorul a fost un soţ devotat. Şi-a mărturisit dragostea pentru Fanny în volumul ” Mărturisire”.
”Te
iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc
pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc;
aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul
iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te
iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti
oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă
ai fi rea”, scria romanticul Rebreanu. Fanny a fost
femeia căreia i-a rămas fidel şi devotat până la moarte. Corespondenţa dintre
cei doi soţi, pe parcursul căsniciei, dezvăluie în scriitorul devenit celebru
pentru realismul din romane, un romantic incurabil. „Iubirea
cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins
niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament
nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi
mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei
mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa,
cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani începem să
înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu”, mai
scria Rebreanu.
Scriitor
meticulos dependent de cafea
Rebreanu scria numai noaptea, ajutat de cafea şi
ţigări pentru că numai noaptea îi oferea liniştea necesară actului creaţiei. Se
spune că în nopţile inspirate îl prindeau zorii zilei treaz creând, după a
douăzecea ceaşcă de cafea. Şi-a descris nopţile de lucru în interviul dat în
1933.
„Mai întâi de toate, trebuie să am linişte completă
şi, fiindcă n-o găsesc decât noaptea, scriu noaptea, ca să pot trăi realmente
cu personagele mele pe cari vreau să le evoc. Dorinţa de cât mai multă linişte
mă face să scriu în diverse locuri. Înainte de a avea via, scriam unde mi se
punea la dispoziţie o cameră sau un apartament, în care stăteam complet izolat,
pentru a face opera aceasta de incubaţie şi creaţie literară. Iau loc la birou,
între orele 9 şi 10 seara, în faţa unei pagini albe. Scriu până la 6-7
dimineaţa”, spunea Liviu Rebreanu.
Scriitorul şi-a mărturisit dependenţa de cafea şi
ţigări, nelipsite în nopţile lungi de creaţie. „Ca să pot rezista atâtor
nopţi albe, mă întreţin cu cafele şi ţigări. Aceasta nu înseamnă că dacă iau
loc la birou scriu neapărat. De multe ori nu izbutesc decât să înşir câteva
rânduri şi, recitindu-le în zori, să mă văd nevoit de a le arunca la coş. În
medie, într-o noapte scriu cam patru, cinci pagini” mai mărturisea Rebreanu în
acelaşi interviu.
Beat de
muncă
Un om beat de muncă, aşa era văzut Rebreanu în
perioadele în care lucra la un roman. Scria la masa de lucru de lângă
bucătărie, ore în şir, oprindu-se doar pentru a se răcori cu apa de la
chiuvetă.
”Când se arată în lume Rebreanu părea ca un om beat de muncă ieşit parcă atunci din galeriile unei mine sau din dogoarea marilor furnale. Oficiul lui esenţial se desfăşura la masa de lucru, alături de bucătărie unde clocotea a douăzecea ceaşcă cu cafea a nopţii, lângă robinetul sub care îşi punea din când în când fruntea înfierbântată”, povestea Tudor Vianu despre scriitor.
”Când se arată în lume Rebreanu părea ca un om beat de muncă ieşit parcă atunci din galeriile unei mine sau din dogoarea marilor furnale. Oficiul lui esenţial se desfăşura la masa de lucru, alături de bucătărie unde clocotea a douăzecea ceaşcă cu cafea a nopţii, lângă robinetul sub care îşi punea din când în când fruntea înfierbântată”, povestea Tudor Vianu despre scriitor.
Un
om foarte superstiţios
Scriitorul realist era, în viaţa de zi cu zi, un om
foarte superstiţios. Nu pleca la drum marţea, dacă zărea un preot pe stradă
ştia că îl aşteaptă un lucru rău şi credea cu tărie în vise. ”Am toate
superstiţiile posibile. De exemplu, nu plec la drum marţia, nu încep lucrul
sâmbăta, numărul 7 nu mi-e favorabil – 13 în schimb îmi e simpatic – cum ies şi
văd un popă, ştiu că mă aşteaptă nenorocirea, după cum dacă îmi iese un ţigan,
îmi pare bine. Cred în semne, în bătaia ochiului stâng, ochiului drept. Cred în
visuri şi caut să le explic”, mărturisea Rebreanu.
A scris ”Pădurea spânzuraţilor”
inspirat de moartea fratelui Emil Rebreanu, fratele
scriitorului, a fost executat prin spânzurătoare în 1917, la pădurea
Ghimeş-Palanca, fiind condamnat la moarte pentru crimă, dezertare şi spionaj. Rebreanu
a aflat de moartea fratelui său, abia în 1919. Se spune că scrisorile trimise
de fratele său de pe front l-au inspirat să scrie un roman despre
atmosfera de război. Moartea lui Emil Rebreanu i-a inspirat, într-un final,
celebrul roman ” Pădurea Spânzuraţilor”. Rebreanu a vizitat locul în care
fratele său a fost executat şi timp de patru ani a lucrat la roman. A început ”
Pădurea Spânzuraţilor” în 1919 şi cartea a fost publicată în 1922.
Nu
se ruga niciodată
Deşi se considera un om credincios, nu se ruga niciodată.
”Cred în Dumnezeu. Nu mă rog niciodată. Nici nu-i nevoie de acest lucru când îl
porţi pe Dumnezeu mereu cu tine”, spunea Rebreanu în 1933.
Vise
neîmplinite
Rebreanu şi-ar fi dorit să fie un medic de succes,
să facă înconjurul lumii şi să cânte din armonică. Nu s-a făcut medic din cauza
lipsurilor financiare din tinereţe care l-au împiedicat să urmeze Facultatea de
Medicină. De muzică, o altă pasiune a sa neîmplinită, nu s-a ocupat din lipsă
de timp.
„Între
altele, regret că nu m-am făcut medic. Mi-a fost foarte dragă medicina şi n-am
urmat-o numai din lipsa mijloacelor financiare. Aş fi vrut să cânt bine
din armonică. Am o armonică, dar n-am avut timp să devin un virtuos al ei”,
mărturisea Rebreanu în interviul din 1933.
Scriitorul şi-a dorit să facă înconjurul lumii şi
să stea măcar două luni în Rusia Sovietică. Nu şi-a îndeplinit visele de la
maturitate, dar mărturisea că şi-a atins idealul din tinereţe. ”Mi-am realizat
visul tinereţii mele. Trecând peste toate vicisitudinile vieţii, am ajuns să
scriu şi în scrisul meu să realizez ceva. În materie de literatură şi artă,
idealul e atât de îndepărtat, încât e imposibil să-l realizezi complet”, mai
spunea Rebreanu în interviul din 1933.
