George Enescu, Suita 1 pt.Pian in G, Preludiu

Enescu compozitor și pianist

GEORGE ENESCU

MĂIASTRA VIOARĂ A LUI ENESCU

https://www.youtube.com/watch?v=vUevUF31npw

MARIA TĂNASE

O manea clasică

O CARTE PREFERATĂ: „BUCUREȘTI” de PAUL MORAND (II)

Cuprinsul:

Nota editurii
Între Dunăre și Carpați
Panoramă Istorică: Laptele lupoaicei, Năvălirea barbarilor, Bizanțul, Bizanț și Stambul, Valahia și Moldova, Vlad Țepeș sau maniera dură, Ștefan cel Mare, Doamna Chiajna, regina bacșișului, Despot Vodă, Mihai Viteazul, erou național, Bucureștiul în secolul al XVI-lea, Constantin Brâncoveanu, Bucureștiul în secolul al XVII-lea, fanarul, cartier al intrigii (secolul al XVIII-lea), București un Eldorado al fanarioților, București, raiul boierilor, Francezii în București, Bonjuriștii, Bucureștiul sub Carol I, Sankt Petersburg și București, Reședințe regale, Palatul Cotroceni, Regina Maria, În castelul reginei, la Balcic, Palatul Regal.
Album pitoresc: Din iarnă până-n vară, La Mahala, Ogoare în oraș, Țiganii, Văzut de sus, Dâmbovița, Bobotează, Calea Victoriei, Lipscani, Teatrul Național, La Capșa, De la Capșa la Șosea,

Athénée palace, palatul, Șoseaua Kiseleff, Muzee, Arta Țărănească, Biserici din Buucrești, Lăcașuri spirituale, Bucureștiul și cuptoarele sale, Viața d enoapte la București, Muzica românească, Originali și excentrici, Paradisul flăcăilor tomnatici, Școala Mosafirilor, Dialog matinal, la prânz, Sinaia, București, oraș al bucuriei, Mulțumiri.

• Câteva citate din carte care mi-au atras atenția: „noi am întins mâna României numind-o «sora noastră latină».... România e verișoara noastră, cel mult. Noi suntem celți, latini, germani. Ei sunt traci, latini, slavi.” (Laptele lupoaicei pag.15);
• „Un bun exemplu de gâlceavă între istorici   care ascunde un viitor casus belli...Toate argumentele dau însă dreptate tezei românești: o limbă fundamental latină, o rasă ce păstrează caracteristicile legionarilor romani, o tradiție orală care din secolul al XII-lea trece în cronici și care îi prezintă pe români ca fii ai Romei.” (Laptele lupoaicei pag.18);
• „Valahia și Moldova au rămas libere; în schimbul unui tribut, au scăpat de turci, dușmanii lor cei mai temuți; de ceilalți, polonezi sau unguri erau în stare să se apere. Un detaliu aparent neînsemnat, modul de succesiune la tron, a fost suficient ca să le ducă, pas cu pas, într-o înlănțuire absolut logică, de la libertate la servitute, de la prosperitate la mizerie și de la un regim patriarhal la tirania cea mai crâncenă” (Valahia și Moldova, pag.27);
•  „Valahia după Vlad Țepeș, e cuprinsă de războaie civile, în schimb Moldova, liberă de orice amestec turcesc, cunoaște gloria sub Ștefan cel Mare, apărătorul creștinătății în fața invaziei otomane” (Ștefan cel Mare, pag.30);
• „În general sentimentul relogios era foarte intens la domnitorii români, făcându-i ocrotitori ai ortodoxiei și conferindu-le prestigiu - o compensație pentru asuprirea turcească. În Evul Mediu, valorile spirituale contau cu mult mai mult decât pasiunile profane de azi - patriotismele, naționalismele, imperialismele noastre;” (Bucureștiul în secolul al XVI-lea, pag.42);
• „Principatele au ocolit obstacolele prin cea nai simplă stratagemă; au ales aceiași persoană, colonelul Cuza, ultimul domnitor român, deși Convenția de la Paris prevedea două guverne și doi domnitori. Iată-i pe români uniți într-o singură națiune, care se orientează imediat spre Franța; de la Paris sosesc în vrac Codul Napoleon și teatrul lui Augier; învățământul gratuit, secularizarea averilor mânăstirești și romanele lui Dumas tatăl.” (Bonjuriștii, pag.73);
• „Domnia lui Carol, lungă și exemplară, va crea România modermă, crescută în umbra Triplei Alianțe” (Bonjuriștii, pag.74);
• „Dar viitorul rege Ferdinand a trebuit să-și sacrifice iubirea pe altarul rațiunii de stat și să renunțe la mâna domnișoarei Elena Văcărescu......Pe drumul de întoarcere, l-a vizitat pe kaiser la Wilhelmshöhe, unde fu așezat la masă lângă fiica cea mare a ducelui de Edinburgh, verișoară primară cu împăratul Wilhelm, nepoata țarului și a reginei Victoria; era cea mai frumoasă și cea mai blondă dintre viitoarele regine ale Europei. Așa s-a ales România cu o prințesă, la fel cum Parisul și poezia au primit-o pe a lor, în persoana Elenei Văcărescu.” (Bucureștiul sub Carol I, pag.76);
• „În amurgul prelungit de o lumină lăptoasă, difuză, Bucureștiul te va mișca mai mult ca oricând cu aerul lui bătrânicios, ca la Versailles, cu străzile prost pavate, și va avea mai mult ca oricând aerul provincial al unui prim capitol din Gogol.” (Din iarnă până-n vară, pag 95);
• „Piața Teatrului Național e prima vertebră a Căii Victoriei......Teatrul Național a fost construit în 1852. Emoțiile pe care la stârnește în inimile vechilor bucureșteni nu țin doar de frumusețea lui arhitecturală..... A fost căminul celor mai mari actori români și a fost vizitat de cei mai iluștrii artiști străini. Tot repertoriul lumii a fost jucat aici, în toate limbile.” (Teatrul Național, pag. 120-121);
• „Capitala Bucureștiului e Capșa. Capșa este inima orașului, topografic și moral. capșa înseamnă patru lucruri în același timp: un hotel, o cofetărie, un restaurant și o cafenea.... Notabilii Bucureștiului se întâlnesc aici pe la unu după-amiază. Capșa, ar spune românii, este un loc  « foarte civilizat », Capșa e timpanul urechii uriașe care e Bucureștiul, oraș al bârfei.” (La Capșa, pag.122);
• „« Românul nu e burghez, într-adevăr, dar este vulgar!» Mai întâi că toți latinii sunt, adesea mai mult decât el, iar dacă vrea să fie distins, rezultatul nu e strălucit; farmecul lui e tocmai naturalețea acea franchețe pe care ai putea s-o crezi cinică dacă n-ar fi atât de naivă, bonomă și spontană.” (București, oraș al bucuriei, pag.209);
• „Lecția pe care ne-o dă Bucureștiul nu e o lecție de artă, ci de viață; te învață adaptarea la orice, chiar și la imposibil.....capitală a unei țări tragice unde totul sfârșește adesea în comic, Bucureștiul s-a lăsat în voia evenimentelor, fără încrâncenare, și de aceea fără slăbiciunea pe care-o dă furia. Iată de ce, urmând curba sinuasă a unui destin picaresc, Bucureștiul a rămas orașul bucuriei.” (București, oraș al bucuriei, pag. 212).
Acest mănunchi de citate sper să trezească atenția tuturor care iubesc literatura în general și BUCUREȘTIUL în particular, prin intermediul simpatiei și obiectivității unui scriitor, Paul Morand ce a aparținut unei mari culturi, cea franceză și care prin valoarea operelor sale literare a fost promovat în rândul membrilor Academiei, cea mai prestigioasă instituție culturală a sa. (l'Académie française) 

                                                                                            

O CARTE PREFERATĂ: „BUCUREȘTI” de PAUL MORAND

           Fotografia de pe copertă din fototeca Bibliotecii Academiei Române: Nicolae Ionescu Ultimele trăsuri în centru, București, 1935

Paul Morand „București”, Editura Humanitas 2015

Din prezenarea făcută acestei ediții de prestigioasa editură :

„Diplomatul PAUL MORAND (1888–1976) a fost un scriitor de succes în perioada interbelică; membru al Academiei Franceze (1968). A crescut într-o familie care întreţinea relaţii cu o serie de personalităţi ale vieţii culturale pariziene, între care scriitorii Stéphane Mallarmé, Oscar Wilde, Jean Girodoux, actriţa Sarah Bernhardt, compozitorul Jules Massenet sau sculptorul Auguste Rodin, prieteni cu tatăl său, el însuşi dramaturg şi pictor. Mai târziu a devenit apropiat al altor scriitori celebri, precum Marcel Proust sau Jean Cocteau. În 1927 s-a căsătorit cu Elena Suţu (născută Chrissoveloni), intrând într-o relaţie specială cu România, din care va rezulta de altfel şi volumul de faţă, a cărui primă ediţie a apărut în 1935, la editura pariziană Plon. Şi-a început cariera diplomatică în 1913, ca ataşat de legaţie la Londra. În 1925 a fost numit ambasador în Tailanda, iar în 1939 a revenit la Londra, dar a părăsit postul în anul următor, în urma înfrângerii Franţei. Între 1943 şi 1945 a fost ambasador al guvernului de la Vichy la Bucureşti şi apoi la Berna. Viaţa de diplomat i-a permis să-şi satisfacă apetitul pentru locuri exotice şi să scrie numeroase volume de proză de călătorie (New York, Paris-Tombouctou, Bucarest, Londres, Air indien, La route des Indes), care descriu cu talent spectacolul lumii şi deplâng decăderea morală a civilizaţiei occidentale în urma Primului Război Mondial. De altfel, puternic influenţat în tinereţe de Friedrich Nietzsche şi Oswald Spengler, a rămas încredinţat toată viaţa de decăderea civilizaţiei apusene. A debutat în 1921 cu volumul de proză scurtă Tendres Stocks (prefaţat de Marcel Proust şi tradus în engleză de Ezra Pound), urmat de Ouvert la nuit (1922), Fermé la nuit (1923), L’Homme pressé (1941), opere continuate după război cu un impresionant număr de romane şi volume de povestiri. Este autorul mai multor volume memorialistice, între care Journal inutile, publicat postum.”

Cartea care ne-a așezat pe harta destinațiilor turistice. 80 de ani de la apariție                                        

Până la Paul Morand, scrierile despre Bucureşti erau mai degrabă simple dări de seamă, importante pentru cercetători români, dar lipsite de ecou în rândul publicului din alte ţări. Odată cu el însă, capitala României, cu umbrele ei istorice şi cu prezentul ei pitoresc, cu contrastele ei şi cu farmecul ei nespus, intră în atenţia unui autor capabil s-o facă cunoscută lumii întregi. Şi asta pentru că impenitentul călător care a fost Paul Morand, autor a nenumărate cărţi de călătorie în locuri exotice de pe întreg globul, e mai presus de orice un mare scriitor, care ştie să privească şi mai ales să înţeleagă, să coboare de la vasta panoramă la amănuntul plin de viaţă. Ca atare, observaţiile sale despre frumuseţea şi deopotrivă despre „urâtul“ locului sunt atât de acute, încât chiar şi astăzi cititorul are sentimentul că-l însoţeşte în călătoria sa prin timpul şi spaţiul Bucureştilor. O prospeţime care nu e străină, desigur, de minunata limbă în care Paul Morand îşi exprimă elogiile sau decepţiile, exclamaţiile admirative sau ironice.
La 80 de ani de la întâia apariţie, Humanitas oferă Bucureşti într-o traducere pe măsură, semnată de Emanoil Marcu, şi cu imagini de epocă ce urmăresc meandrele scrisului lui Paul Morand.

„Morand e unul din rarii scriitori nesomnambuli sau nehipnotizaţi de acest secol care a cunoscut totuşi destui adormiţi şi halucinaţi... Uneori, el pare să scrie un pic la nimereală, e un suprarealist sec. Totul la el e mişcare, racursiu, este un înfipt surprinzător şi sigur pe el... La Morand frapeazã extrema economie de mijloace, bruscheţea ritmului, corespunzând perfect epocii de după Primul Război Mondial... Pentru mine este, evident, cel mai bun scriitor după Proust şi Céline." (Philippe SOLLERS)

Pe una din coperțile ediției este prezentat un fragment de la pagina 207 a cărții „Chiar dacă Bucureştiul nu e România, cum repetă românii care caută şi găsesc în viaţa rustică şi arta ţărănească izvorul unic al geniului moldo-valah, oraşul e totuşi un minunat amestec de neamuri, chipuri, moravuri şi aventuri. Jobene şi căciuli scite de caracul, maşini americane şi căruţe ostrogote defilează aici cu voioşie.“

Voi reveni și cu alte postări despre această carte și alte creații ale lui Paul Morand