GUVERNUL ROMÂNIEI din 1923

GUVERNUL ROMÂNIEI în 1923

Președintele Consiliului: Ion I. C. Brătianu

Secretar general al Consiliului: Constantin I. C. Brătianu

MINISTERE:

Afaceri străine: I. G. Duca;

Comunicații: general Traian Moșoiu;

Culte și Arte: Constantin Banu;

Domenii și Agricultură: Alexandru Constantinescu;

Finanțe: Vintilă I. C. Brătianu;

Război: General G. Mărdărescu;

Industrie și Comerț: B. Sassu;

Interne: General Arthur Văitoianu;

Justiție: Ion Th. Florescu;

Instrucției Publice: Doctor C. Angelescu;

Lucrărilor publice: Doctor Aurel Cosma;

Muncă, Prevederi Sociale și Sănătate Publică: G. Mârzescu;

Ministrul Basarabiei: I. Inculeț;

Ministrul Bucovinei: Ion Nistor;

DIRECȚII:

Generală a Căilor Ferate: Tancred Constantinescu;

Porturi și Căi de Comunicații pe Apă: G. Popescu;

Serviciul Maritim Român: Comandor Popovăț;

Poștă, Telegraf și Telefon: Ing. M. Cerkez;

Poliție și Siguranță: Romulus Voinescu;

Generală a Serviciului Sanitar: Doctor Ion Bordea;

Generală a Teatrelor: Al. Mavrodi.

După : „Almanach du High-Life” 1923, Edité par L’„Indepéndance Roumaine”, Bucarest, pag.132-135 - http://www.digibuc.ro.

Parlamentul României Mari 1923

Parlamentul României Mari 1923

Componență bicamerală compus din:

-       198 senatori;

-       368 deputați

Senatul avea în componență pe: Principele Moștenitor Carol de România (Carol al II-lea), din Biserica Ortodoxă: Mitropolitul Primat Miron Cristea, devenit în 1925 Primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, inițiator al construcției Catedralei Neamului;  Mitropoliții: Moldovei și Sucevei Pimen, Bucovinei Vladimir, Transilvaniei și Banatului Nicolae Bălan, Arhiepiscopul de Chișinău și Hotin, Episcopii de: Râmnic și Noul Severin, Roman, Buzău, Huși, Argeș, Arad, Dunărea de Jos, Oradea Mare, Vad și Feleac și Cluj; din Biserica greco-catolică: Mitropolitul de Alba Iulia și Făgăraș Vasile Suciu, episcopii de Lugoj, Gherla Iuliu Hossu participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, viitor cardinal; Oradea Mare; din Biserica romano-catolică: episcopii  de Alba Iulia, Timișoara, Oradea Mare, Satu Mare, episcopul reformat de Cluj, Supraintendentul evanghelic de Sibiu și episcopul unitarian de Cluj.

Dintre personalități: Mihai Pherekide președinte al Senatului, Vasile Bianu medic militar, colonel și autor al unor „Însemnări din Războiul României Mari”, Constantin G. Dissescu avocat , profesor de drept administrativ și constituțional, 

Dumitru Drăghicescu filozof și sociolog, Iliescu Dumitru general,  Pangrati Ermil matematician și inginer,  Vespasian Pella jurist și diplomat director la „Revista de Drept”,  Emil Racoviță explorator, speolog și biolog, membru al Academiei Române, Sanielevici Iosif specialist în științe sociale, membru al comunității evreiești.

Camera Deputaților era condusă de George Orleanu. Dintre personalități: Ion Agârbiceanu scriitor, ziarist, preot greco-catolic devenit protopop de Cluj, membru al Academiei Române; Constantin Angelescu medic, profesor universitar, membru al Academiei Române; Alexandru Averescu mareșal al României; Ion I.C. Brătianu conducător al Partidului Național Liberal, prim ministru al guvernului; Vintilă I.C. Brătianu, ministru de finanțe în guvernul fratelui său; Constantin I.C. Brătianu (Dinu) secretar general al Guvernului; Ion Buzdugan poet, folclorist, basarabean, membru al Sfatului Țării, licențiat în drept și dr. în economie politică; Nicolae Petrescu Comnen diplomat, jurist profesor de economie și legislație industrială; Ioan Emil Costinescu medic viitor ministru al  sănătății și primar al Bucureștiului 1923-1926; Mircea Djuvara filozof și jurist, membru corespondent al Academiei Române; Alexandru G. Donescu viitor primar București în 1934-1938; I.G. Duca jurist ministru de externe în guvernul liberal din 1922, prim ministru asasinat  în 1933; Nicu Flondor primar de 3 ori al orașului Cernăuți; Grigore Nicolae Filipescu, jurist, inginer și ziarist; Ioan Theodor Florescu jurist ministru în guvernul liberal 1922-1923; Horia Furtună poet și dramaturg; Vasile Goldiș personalitate marcantă a Partidului Național Român , artizan al Marii Uniri de la 1918, membru de onoare al Academiei Române; Petru Groza personalitate controversată făcând parte din Partidului Național Român, Partidul Poporului al lui Averescu fiind și ministru fără portofoliu în 1921, deputat în 1922 al acestui partid; Pantelimon Halipa președinte al Sfatului Țării, militant pentru unirea Bucovinei cu România, a avut multiple funcții ministeriale; Emil Hațieganu jurist, membru al Partidului Național Român membru de onoare al Academiei Române; Ion Quintus Ionescu tatăl seniorului liberal Mircea Ionescu Quintus;   Nicolae Iorga strălucit istoric, profesor universitar, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român. Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei; Ion Inculeț absolvent de matematică și fizică, om politic președinte al Sfatului Țării în 1917 care a declarat Unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918, membru al Academiei Române; Traian Lalescu  matematician român, profesor universitar la București și la Timișoara. A fost primul rector al Școlii Politehnice din Timișoara 1920, membru al Academiei Române; Ioan Lupaș doctor în filozofie, istoric și om politic. Participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, membru în Marele Sfat, protopop de Săliște; Virgil Madgearu economist, sociolog eseist și jurnalist la Viața Românească,  membru al Academiei Române; Iuliu Maniu jurist deputat român de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României, președinte al Partidului Național Țărănesc , A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române; Istrate Micescu jurist, profesor universitar de drept civil și filozofia dreptului; Ion Mihalache învățător, om politic fondator al Partidului Țărănesc și din 1926 vicepreședinte al Partidului Național Țărănesc, prin fuziunea cu Partidul Național Român din Transilvania; Moșoiu Traian general fost ministru de război; Mustafa Hagi Mehmet membru al minorității turco-tătare; Ion Nistor istoric și unionist bucovinean, profesor și rector al Universității din Cernăuți, membru al Academiei Române; Ion Pillat poet, eseist și publicist, nepot al lui I C Brătianu, membru corespondent al Academiei Române; Augustin Pordea jurist  din Cluj participant la Marea Adunare de la Alba Iulia 1918; Ion Rusu Abrudeanu publicist; Constantin Stere jurist, scriitor membru în Sfatul Țării, membru postum al Academiei Române; Alexandru Vaida Voevod  medic, publicist și membru marcant al Partidului Național Român, prim ministru în 1920, 1932, 1933  și Ministru al Afacerilor Străine 1919 și 1932;  Arthur Văitoianu general Comandantul Corpului II Armată la  bătălia de la Mărăști, Prim-ministru în1919.

După : „Almanach du High-Life” 1923, Edité par L’„Indepéndance Roumaine”, Bucarest, pag.146-164 - http://www.digibuc.ro. Din care am selecționat o listă de personalități senatori și deputați completând biografia acestora cu date de pe net.

Acest parlament a elaborat în 1923, proiectul Constituției care a fost supus dezbaterii parlamentare. După ce a fost adoptată de Parlament, a fost promulgată de regele Ferdinand I la data de 28 martie 1923. A fost repusă în vigoare în 1944 până la 30 decembrie 1947, când a fost proclamată republica. Această constituție legifera principiul separării puterilor statului:                                  -

- puterea legislativă - exercitată de rege și Parlament; 

- puterea executivă - încredințată regelui și guvernului (format de partidul sau alianța care câștigă alegerile parlamentare);                                                                                                - puterea judecătorească - atribuită Înaltei Curți de Justiție și Casație și instanțelor de judecată.

Legea Minelor în 1924: (din care citez)

„ART. 1
Sunt şi rãmân ale Statului în toatã dezvoltarea lor, de la suprafata pana la orice adancime, zacamintele substanţelor minerale din care se pot extrage metale, metaloide sau combinatiuni ale acestora, precum şi zacamintele combustibililor minerali, bituminele, apele mineralizate în genere şi gazele naturale de orice fel, precum şi bogãţiile de orice natura ale subsolului.
Rãmân la dispoziţiunea proprietarului suprafeţei: masele de roce comune, carierele de materiale de construcţie şi depozitele de turba, fãrã prejudiciul drepturilor dobândite de Stat în baza legilor anterioare.
Izvoarele minerale şi apele subterane mineralizate, sau apele curative în genere, urmeazã regimul special prevãzut în aceasta lege.
ART. 2
Din punct de vedere al naturii drepturilor şi al condiţiunilor în care aceste drepturi vor fi acordate şi exercitate, substantele care formeazã obiectul prezentei legi se grupeazã în urmãtoarele clase naturale:
I. Combustibili minerali:
a) Cãrbuni: Antracit, huila, cãrbune brun, lignit;
b) Bitumine:
1. Solide: Substanţe asfaltoase naturale, ozocherita, sisturi bituminoase de orice fel;
2. Lichide: Petrol brut (ţiţei) cu gazele sale de zacamant şi derivatele sale naturale, precum şi orice alt bitum lichid;
3. Gazeiforme: Hidrocarburi gazoase care formeazã zãcãminte proprii.
II. Minereuri metalifere şi alte minerale şi roci, cat şi apele lor de cimentare, conţinând:
a) Platina, aur, argint, uran, radium şi elementele radioactive în genere, molibden şi elementele lor conexe;
b) Plumb, zinc, cupru, bismut, antimoniu, nikel, cobalt staniu, titan, selen, telur, cadmiu, sulf, tungsten, mercur şi metalele lor înrudite;
c) Fier, mangan, crom.
III. Minereuri de aluminiu şi în genere silicati aluminosi, magnezieni şi cu alte baze, minerale fluorifere, minerale cu bariu şi strontiu, ca: Bauxit, alunite, corindon comun, mica feldspati, caolin, magnezit, talc, asbest, fluorina, baritina.
IV. Grafit şi roce grafitoase.
V. Fosfati în genere: Fosfarite, apatite.
VI. Minerale cu toriu şi pamanturi rare: Monazita, torita, cerita şi alte minerale cu elemente rare.
VII. Pietre preţioase şi seminobile, ca: Diamant, smaragd, corindoni, beryll, topaz grenate, opal nobil, turmaline, agate, cristalul de roca cu varietatile sale colorate, succin (chilimbar) şi alte resine minerale.
VIII. Saruri şi ape sarate: Sare gema, saruri de potasiu şi alte saruri, fie asociate cu sarea gema în acelaşi zacamant, fie formând zãcãminte distincte; izvoare sarate şi ape sarate de zacamant cu iod şi brom; Sarea de mare, de lacuri şi lagune; Nitratii, horatii şi sarurile asociate.
IX. Gaze naturale, altele decât hidrocarbure gazoase ca: Bioxidul de carbon, gazele nobile şi orice alte gaze şi emanatiuni.
X. Izvoare minerale şi ape subterane mineralizate sau ape curative în genere; lacuri şi lagune mineralizate, namoluri.
XI. Turba.
XII. Mase de roce comune compacate sau formând depozite mobile, precum: Calcare, gips, gresii, conglomerate, nisipuri, pietrisuri, marne, argile şi orice materiale utilizate la construcţii sau ca ornament, precum şi la fabricarea materialelor industriale comune.”

Din: MONITORUL OFICIAL nr. 143 din 4 iulie 1924. (internet)

CÂRNAȚI DE CASĂ PENTRU CRĂCIUN

Cârnați de porc. O rețetă numai pentru Crăciun

Se apropie perioada Crăciunului, perioada Sărbătorilor de Iarnă și a Anului Nou, masa de sărbători nu e completă și nu are nici-un farmec fără mirosul cârnaților proaspeți preparați acasă.  Cum facem cârnați tradiționali românești?

 Sfaturi, secrete și trucuri pentru niște cârnați de casă reușiți

 În primul rând soiul cărnii și ce fel de carne alegi pentru tocat contează cel mai mult în gustul cârnaților, apoi condimentele bine alese și dozate cum trebuie și după gust. Din această cauză este de preferat să se aleagă o carne proaspătă de la porcii crescuți în gospodărie, carnea animalelor crescute la țară este mai închisă la culoare, are consistență mai tare, iar gustul diferă foarte mult de carnea din magazine. Cea mai bună carne de tocat pentru cârnați este: carne de porc mai grasă, pulpă de porc, fleică de porc, piept de porc.

 Pentru un gust mai bun se toacă și câteva bucăți de șorici de porc care vor da un gust special cârnaților, iar la prăjirea cârnaților va rezulta o gelatină lipicioasă și gustoasă specifică grăsimii de porc.

 Condimente se pun după preferința fiecăruia, cele mai folosite sunt: piper măcinat, boia de ardei dulce și iute, usturoi, cimbru măcinat și sare. Boia de ardei afumată da o aromă deosebită cârnaților.

 Usturoiul se zdrobește foarte bine și se freacă cu sare până devine pastă (cremă de usturoi), nu se pune usturoi dat prin mașină sau tăiat felii, nu este estetic și nu cred că atunci când mănânci un cârnat prăjit vrei să dai de bucăți de usturoi sau bețe de cimbru sau de la alte condimente prin el.

 În compoziția de carne tocată și condimente se adaugă apă călduță, ingredientele se vor amestecă mai bine, carnea o să fie mai moale și mai ușor de lucrat cu ea, altfel carnea o să fie tare și îngrămădită.

 De preferință se cumpără mațe de porc curățate gata, dacă nu sunt curățate atunci mațele trebuie foarte bine spălate și ținute în apă cu sare, piper boabe și puțin oțet că să dispară mirosul urât de intestine. Mațele se aleg subțiri sau groase, dacă alegem subțiri se vor prepara mai repede, iar cele groase mai greu.

 Chiar dacă vrem să congelam cârnații proaspeți preparați este bine să-i ținem   1-2 zile atârnați în aer liber să se usuce. La fel dacă vrem să-i afumăm, nu ne apucăm imediat să afumăm cârnați proaspeți făcuți, trebuie mai întâi să se zvânte puțin.

 Cârnații nu se umplu imediat, eu pun compoziția la rece câteva ore, apoi amestec din nou și mai potrivesc gustul de sare și condimente dacă mai este nevoie.

 Vom folosi următoarele ingrediente (se calculează în funcție de câtă carne avem): 10 kg carne de porc grasă, 5 linguri de sare mare, 4 linguri de piper negru măcinat, 4 linguri de boia de ardei dulce, 4 linguri de cimbru măcinat, 300g usturoi, 2 căni de apă sau supă de oase (carne), 12m mațe de porc. Dacă avem carne mai slabă atunci adăugăm slănină de porc, cu aproximație carne de porc macră 70% iar grăsime de porc 30%.

 Cum procedăm, carnea de porc se tăie bucățele mici și se toacă prin mașina de tocat carne, se pune într-un vas încăpător și se amestecă bine. Usturoiul se curăță, se zdrobește și se freacă bine cu 1-2 linguri de sare grunjoasă, se freacă bine până devine pastă.

 Într-o cană cu apa caldă sau supă de carne se topește bine restul de sare. Se amestecă carnea foarte bine cu toate condimentele și cu apa călduță până se obține o pastă legată și ușor de lucrat cu ea. Se păstrează la rece 1-2 ore, apoi se amestecă din nou și se potrivește gustul de sare și piper dacă mai este nevoie. Mațele de porc cumpărate curățate gata, dacă nu sunt curățate atunci mațele trebuie foarte bine spălate și ținute în apă cu sare, piper boabe și puțin oțet că să dispară mirosul urât de intestine. Mațele se aleg subțiri sau groase, dacă alegem subțiri se vor prepara mai repede, iar cele groase mai greu.

 Chiar dacă vrem să congelăm cârnații proaspeți preparați este bine să-i ținem        1-2 zile atârnați în aer liber să se usuce. La fel dacă vrem să-i afumăm, nu ne apucăm imediat să afumăm cârnați proaspeți făcuți, trebuie mai întâi să se zvânte puțin.

 Cârnații nu se umplu imediat, eu pun compoziția la rece câteva ore, apoi amestec din nou și mai potrivesc gustul de sare și condimente dacă mai este nevoie.

 Vom folosi următoarele ingrediente (se calculează în funcție de câtă carne avem): 10 kg carne de porc grasă, 5 linguri de sare mare, 4 linguri de piper negru măcinat, 4 linguri de boia de ardei dulce, 4 linguri de cimbru măcinat, 300g usturoi, 2 căni de apă sau supă de oase (carne), 12m mațe de porc. Dacă avem carne mai slabă atunci adăugăm slănină de porc, cu aproximație carne de porc macră 70% iar grăsime de porc 30%.

 Cum procedăm, carnea de porc se tăie bucățele mici și se toacă prin mașină de tocat carne, se pune într-un vas încăpător și se amestecă bine. Usturoiul se curată, se zdrobește și se freacă bine cu 1-2 linguri de sare grunjoasă, se freacă bine până devine pastă.

 Într-o cană cu apă caldă sau supă de carne se topește bine restul de sare. Se amestecă carnea foarte bine cu toate condimentele și cu apă călduță până se obține o pastă legată și ușor de lucrat cu ea. Se păstrează la rece 1-2 ore, apoi se amestecă din nou și se potrivește gustul de sare și piper   este nevoie.  de porc cumpărate se scot din ambalaj  se  10 minute   , apoi se desfac cu   se suflă  fiecare    fie  ușor de  pe dispozitivul de . Se montează  de tocat fără cuțit  , doar cu dispozitivul (pâlnia) de umplut , se pune  un   se umple ușor cu amestecul preparat.

  Cârnații preparați se țin la rece atârnați  balcon  sub streașină , apoi se  pot congela sau afuma   având oricând ne dorim  sau ne este pofta de un cârnat proaspăt.

 După: culinar.bzi.ro

 

O CARTE PREFERATĂ: „BUCUREȘTI” de PAUL MORAND (III)

O CARTE PREFERATĂ: „BUCUREȘTI” de PAUL MORAND (III)

În ultimul capitol al cărții „Mulțumiri” Paul Morand ne prezintă o serie de personalități care i-au facilitat cunoașterea Bucureștiului și a culturii românești:

- Dna Eliza Brătianu pentru prezentarea bibliotecii lui I.I.C. Brătianu;

- Dna S. Lahovary doamnă de onoare a Maiestății Sale Regina;

- Profesorul Iorga „un cicerone admirabil și prietenul cel mai savant”;

- Dlui Tzingara Samurcaș pentru „inițierea mea rapidă în „etnografia românească”;

- domnilor: profesor Oprescu, Filotti, Brăiloiu, Crutzescu („căruia îi aștept Monografia despre Calea Victoriei”) George Cantacuzino „lider necontestat al tinerei școli de arhitectură”;

-Dl A. Dupont director al Institutului Francez din România.

Monografia despre Calea Victoriei despre care amintea Paul Morand a apărut  în 1943 sub titlul „Podul Mogoșoaei Povestea unei străzi” scrisă de diplomatul George Crutzescu

Pagina titlului ediției a III-a a lucrării apărută în 2011

Se apropie iarna

„Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă...”
George Topârceanu „Rapsodii de toamnă”
După: http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/raptoamna.php

George Enescu, Suita 1 pt.Pian in G, Preludiu

Enescu compozitor și pianist

GEORGE ENESCU

MĂIASTRA VIOARĂ A LUI ENESCU

https://www.youtube.com/watch?v=vUevUF31npw

MARIA TĂNASE

O manea clasică

O CARTE PREFERATĂ: „BUCUREȘTI” de PAUL MORAND (II)

Cuprinsul:

Nota editurii
Între Dunăre și Carpați
Panoramă Istorică: Laptele lupoaicei, Năvălirea barbarilor, Bizanțul, Bizanț și Stambul, Valahia și Moldova, Vlad Țepeș sau maniera dură, Ștefan cel Mare, Doamna Chiajna, regina bacșișului, Despot Vodă, Mihai Viteazul, erou național, Bucureștiul în secolul al XVI-lea, Constantin Brâncoveanu, Bucureștiul în secolul al XVII-lea, fanarul, cartier al intrigii (secolul al XVIII-lea), București un Eldorado al fanarioților, București, raiul boierilor, Francezii în București, Bonjuriștii, Bucureștiul sub Carol I, Sankt Petersburg și București, Reședințe regale, Palatul Cotroceni, Regina Maria, În castelul reginei, la Balcic, Palatul Regal.
Album pitoresc: Din iarnă până-n vară, La Mahala, Ogoare în oraș, Țiganii, Văzut de sus, Dâmbovița, Bobotează, Calea Victoriei, Lipscani, Teatrul Național, La Capșa, De la Capșa la Șosea,

Athénée palace, palatul, Șoseaua Kiseleff, Muzee, Arta Țărănească, Biserici din Buucrești, Lăcașuri spirituale, Bucureștiul și cuptoarele sale, Viața d enoapte la București, Muzica românească, Originali și excentrici, Paradisul flăcăilor tomnatici, Școala Mosafirilor, Dialog matinal, la prânz, Sinaia, București, oraș al bucuriei, Mulțumiri.

• Câteva citate din carte care mi-au atras atenția: „noi am întins mâna României numind-o «sora noastră latină».... România e verișoara noastră, cel mult. Noi suntem celți, latini, germani. Ei sunt traci, latini, slavi.” (Laptele lupoaicei pag.15);
• „Un bun exemplu de gâlceavă între istorici   care ascunde un viitor casus belli...Toate argumentele dau însă dreptate tezei românești: o limbă fundamental latină, o rasă ce păstrează caracteristicile legionarilor romani, o tradiție orală care din secolul al XII-lea trece în cronici și care îi prezintă pe români ca fii ai Romei.” (Laptele lupoaicei pag.18);
• „Valahia și Moldova au rămas libere; în schimbul unui tribut, au scăpat de turci, dușmanii lor cei mai temuți; de ceilalți, polonezi sau unguri erau în stare să se apere. Un detaliu aparent neînsemnat, modul de succesiune la tron, a fost suficient ca să le ducă, pas cu pas, într-o înlănțuire absolut logică, de la libertate la servitute, de la prosperitate la mizerie și de la un regim patriarhal la tirania cea mai crâncenă” (Valahia și Moldova, pag.27);
•  „Valahia după Vlad Țepeș, e cuprinsă de războaie civile, în schimb Moldova, liberă de orice amestec turcesc, cunoaște gloria sub Ștefan cel Mare, apărătorul creștinătății în fața invaziei otomane” (Ștefan cel Mare, pag.30);
• „În general sentimentul relogios era foarte intens la domnitorii români, făcându-i ocrotitori ai ortodoxiei și conferindu-le prestigiu - o compensație pentru asuprirea turcească. În Evul Mediu, valorile spirituale contau cu mult mai mult decât pasiunile profane de azi - patriotismele, naționalismele, imperialismele noastre;” (Bucureștiul în secolul al XVI-lea, pag.42);
• „Principatele au ocolit obstacolele prin cea nai simplă stratagemă; au ales aceiași persoană, colonelul Cuza, ultimul domnitor român, deși Convenția de la Paris prevedea două guverne și doi domnitori. Iată-i pe români uniți într-o singură națiune, care se orientează imediat spre Franța; de la Paris sosesc în vrac Codul Napoleon și teatrul lui Augier; învățământul gratuit, secularizarea averilor mânăstirești și romanele lui Dumas tatăl.” (Bonjuriștii, pag.73);
• „Domnia lui Carol, lungă și exemplară, va crea România modermă, crescută în umbra Triplei Alianțe” (Bonjuriștii, pag.74);
• „Dar viitorul rege Ferdinand a trebuit să-și sacrifice iubirea pe altarul rațiunii de stat și să renunțe la mâna domnișoarei Elena Văcărescu......Pe drumul de întoarcere, l-a vizitat pe kaiser la Wilhelmshöhe, unde fu așezat la masă lângă fiica cea mare a ducelui de Edinburgh, verișoară primară cu împăratul Wilhelm, nepoata țarului și a reginei Victoria; era cea mai frumoasă și cea mai blondă dintre viitoarele regine ale Europei. Așa s-a ales România cu o prințesă, la fel cum Parisul și poezia au primit-o pe a lor, în persoana Elenei Văcărescu.” (Bucureștiul sub Carol I, pag.76);
• „În amurgul prelungit de o lumină lăptoasă, difuză, Bucureștiul te va mișca mai mult ca oricând cu aerul lui bătrânicios, ca la Versailles, cu străzile prost pavate, și va avea mai mult ca oricând aerul provincial al unui prim capitol din Gogol.” (Din iarnă până-n vară, pag 95);
• „Piața Teatrului Național e prima vertebră a Căii Victoriei......Teatrul Național a fost construit în 1852. Emoțiile pe care la stârnește în inimile vechilor bucureșteni nu țin doar de frumusețea lui arhitecturală..... A fost căminul celor mai mari actori români și a fost vizitat de cei mai iluștrii artiști străini. Tot repertoriul lumii a fost jucat aici, în toate limbile.” (Teatrul Național, pag. 120-121);
• „Capitala Bucureștiului e Capșa. Capșa este inima orașului, topografic și moral. capșa înseamnă patru lucruri în același timp: un hotel, o cofetărie, un restaurant și o cafenea.... Notabilii Bucureștiului se întâlnesc aici pe la unu după-amiază. Capșa, ar spune românii, este un loc  « foarte civilizat », Capșa e timpanul urechii uriașe care e Bucureștiul, oraș al bârfei.” (La Capșa, pag.122);
• „« Românul nu e burghez, într-adevăr, dar este vulgar!» Mai întâi că toți latinii sunt, adesea mai mult decât el, iar dacă vrea să fie distins, rezultatul nu e strălucit; farmecul lui e tocmai naturalețea acea franchețe pe care ai putea s-o crezi cinică dacă n-ar fi atât de naivă, bonomă și spontană.” (București, oraș al bucuriei, pag.209);
• „Lecția pe care ne-o dă Bucureștiul nu e o lecție de artă, ci de viață; te învață adaptarea la orice, chiar și la imposibil.....capitală a unei țări tragice unde totul sfârșește adesea în comic, Bucureștiul s-a lăsat în voia evenimentelor, fără încrâncenare, și de aceea fără slăbiciunea pe care-o dă furia. Iată de ce, urmând curba sinuasă a unui destin picaresc, Bucureștiul a rămas orașul bucuriei.” (București, oraș al bucuriei, pag. 212).
Acest mănunchi de citate sper să trezească atenția tuturor care iubesc literatura în general și BUCUREȘTIUL în particular, prin intermediul simpatiei și obiectivității unui scriitor, Paul Morand ce a aparținut unei mari culturi, cea franceză și care prin valoarea operelor sale literare a fost promovat în rândul membrilor Academiei, cea mai prestigioasă instituție culturală a sa. (l'Académie française) 

                                                                                            

O CARTE PREFERATĂ: „BUCUREȘTI” de PAUL MORAND

           Fotografia de pe copertă din fototeca Bibliotecii Academiei Române: Nicolae Ionescu Ultimele trăsuri în centru, București, 1935

Paul Morand „București”, Editura Humanitas 2015

Din prezenarea făcută acestei ediții de prestigioasa editură :

„Diplomatul PAUL MORAND (1888–1976) a fost un scriitor de succes în perioada interbelică; membru al Academiei Franceze (1968). A crescut într-o familie care întreţinea relaţii cu o serie de personalităţi ale vieţii culturale pariziene, între care scriitorii Stéphane Mallarmé, Oscar Wilde, Jean Girodoux, actriţa Sarah Bernhardt, compozitorul Jules Massenet sau sculptorul Auguste Rodin, prieteni cu tatăl său, el însuşi dramaturg şi pictor. Mai târziu a devenit apropiat al altor scriitori celebri, precum Marcel Proust sau Jean Cocteau. În 1927 s-a căsătorit cu Elena Suţu (născută Chrissoveloni), intrând într-o relaţie specială cu România, din care va rezulta de altfel şi volumul de faţă, a cărui primă ediţie a apărut în 1935, la editura pariziană Plon. Şi-a început cariera diplomatică în 1913, ca ataşat de legaţie la Londra. În 1925 a fost numit ambasador în Tailanda, iar în 1939 a revenit la Londra, dar a părăsit postul în anul următor, în urma înfrângerii Franţei. Între 1943 şi 1945 a fost ambasador al guvernului de la Vichy la Bucureşti şi apoi la Berna. Viaţa de diplomat i-a permis să-şi satisfacă apetitul pentru locuri exotice şi să scrie numeroase volume de proză de călătorie (New York, Paris-Tombouctou, Bucarest, Londres, Air indien, La route des Indes), care descriu cu talent spectacolul lumii şi deplâng decăderea morală a civilizaţiei occidentale în urma Primului Război Mondial. De altfel, puternic influenţat în tinereţe de Friedrich Nietzsche şi Oswald Spengler, a rămas încredinţat toată viaţa de decăderea civilizaţiei apusene. A debutat în 1921 cu volumul de proză scurtă Tendres Stocks (prefaţat de Marcel Proust şi tradus în engleză de Ezra Pound), urmat de Ouvert la nuit (1922), Fermé la nuit (1923), L’Homme pressé (1941), opere continuate după război cu un impresionant număr de romane şi volume de povestiri. Este autorul mai multor volume memorialistice, între care Journal inutile, publicat postum.”

Cartea care ne-a așezat pe harta destinațiilor turistice. 80 de ani de la apariție                                        

Până la Paul Morand, scrierile despre Bucureşti erau mai degrabă simple dări de seamă, importante pentru cercetători români, dar lipsite de ecou în rândul publicului din alte ţări. Odată cu el însă, capitala României, cu umbrele ei istorice şi cu prezentul ei pitoresc, cu contrastele ei şi cu farmecul ei nespus, intră în atenţia unui autor capabil s-o facă cunoscută lumii întregi. Şi asta pentru că impenitentul călător care a fost Paul Morand, autor a nenumărate cărţi de călătorie în locuri exotice de pe întreg globul, e mai presus de orice un mare scriitor, care ştie să privească şi mai ales să înţeleagă, să coboare de la vasta panoramă la amănuntul plin de viaţă. Ca atare, observaţiile sale despre frumuseţea şi deopotrivă despre „urâtul“ locului sunt atât de acute, încât chiar şi astăzi cititorul are sentimentul că-l însoţeşte în călătoria sa prin timpul şi spaţiul Bucureştilor. O prospeţime care nu e străină, desigur, de minunata limbă în care Paul Morand îşi exprimă elogiile sau decepţiile, exclamaţiile admirative sau ironice.
La 80 de ani de la întâia apariţie, Humanitas oferă Bucureşti într-o traducere pe măsură, semnată de Emanoil Marcu, şi cu imagini de epocă ce urmăresc meandrele scrisului lui Paul Morand.

„Morand e unul din rarii scriitori nesomnambuli sau nehipnotizaţi de acest secol care a cunoscut totuşi destui adormiţi şi halucinaţi... Uneori, el pare să scrie un pic la nimereală, e un suprarealist sec. Totul la el e mişcare, racursiu, este un înfipt surprinzător şi sigur pe el... La Morand frapeazã extrema economie de mijloace, bruscheţea ritmului, corespunzând perfect epocii de după Primul Război Mondial... Pentru mine este, evident, cel mai bun scriitor după Proust şi Céline." (Philippe SOLLERS)

Pe una din coperțile ediției este prezentat un fragment de la pagina 207 a cărții „Chiar dacă Bucureştiul nu e România, cum repetă românii care caută şi găsesc în viaţa rustică şi arta ţărănească izvorul unic al geniului moldo-valah, oraşul e totuşi un minunat amestec de neamuri, chipuri, moravuri şi aventuri. Jobene şi căciuli scite de caracul, maşini americane şi căruţe ostrogote defilează aici cu voioşie.“

Voi reveni și cu alte postări despre această carte și alte creații ale lui Paul Morand

150 ANI DE LA NAȘTEREA LUI GEORGE COȘBUC

Octavian Goga despre poporul român: „În albia de jos însă unda a rămas limpede şi pură”. Discurs la Academie despre George Coşbuc. 150 de ani de la naşterea poetului şi gazetarului transilvan

La 20 septembrie 1866 se naste George Cosbuc la Hordou-Nasaud (astazi Cosbuc), al optulea din cei 12 copii ai preotului Sebastian si preotesei Maria Cosbuc. Veşnică să-i fie pomenirea!

Discurs de receptie rostit de d. Octavian Goga in sedinta Academiei Romane, la 30 mai 1920

Ce-a fost Cosbuc in evolutia noastra literara? Sa ne-o spuna el:

“Sunt suflet in sufletul neamului meu,

Si-i cant bucuria si-amarul.

Zilele pe care le traim astazi sunt pline de emotii. Sub ochii nostri, de cativa ani, se tese istoria neamului, zvacnind palpitarile ei de fiecare clipa cu o puternica necunoscuta inca. Sunt generatii privilegiate in viata tuturor popoarelor, carora le este dat sa primeasca roadele unor indelungi acumulari de energii si in a caror fericire fulgeratoare se rasplatesc veacuri intregi de amaraciune. Noi suntem o asemenea generatie, pe care destinula cestui neam a daruit-o cu mainile amandoua, facand-o sa vada implinirea gandului urzit in suferinte de-o mie de ani…
Unitatea nationala de astazi este incoronarea unei opere de straduinti necurmate. Ea a venit ca o rezultanta a framantarilor de ieri, ca o consecinta logica a unui proces normal de evolutiune, un ultim acord intr-o zbucuiumata simfonie. Trecutul, din a carui elaborare continua s-a desprins aceasta stralucitoare izbanda tarzie, e intunecat si trist. Neamul nostru si-a rascumparat in curusl vremii existenta pe pretul unor jertfe si incordari mari. Dupa gloria proaspata de tinerete, incununata de razele legendei, vitregia sortii l-a faramitat sub diverse stapaniri straine, tot atatea pietre pe pieptul lui, care i-au oprit respiratia libera veacului de-a randul. Granitele, infipte in incheieturile acestui organism din copilarie, au durut ca niste piroane in carne si au fost mai primejdioase ca orice boala vremelnica, fiindca au stanjenit in permanenta cresterea unui trup viguros. Am trait perioade tulburi de apasare, sub loviturile lor ar fi putut usor sa intervina stingerea noastra. Totusi insa, cu rezistenta indarjita a sanatatilor robuste, masele romanesti de pretutindeni au pastrat, si in cele mai oropsite zile, instinctul sigur al unei inrudiri organice. Unitatea de suflet ni s-a mentinut astfel fara stirbire de-a lungul vremii. Ca la un lac cu adanciri mari, viforele au batut valurile de la suprafata si au patat adese oglinda lor; in albia de jos insa unda a ramas limpede si pura. Trebuia, pe langa aceasta fratietate a paturii populare, trebuia si constiinta unitatii de aspiratii, crezul care smulge gandul din amortire si-l fortifica, trambita fermecata menita sa rascoleasca energiile si sa le insiruie in linie de bataie, trebuia o sinteza a solidaritatii militante, un foc pururea treaz care arde pe culme vestind tuturora ca in vaile dimprejur lupta se tine inca. Acest fluid miraculos din care beau fortele creatoare ale tuturor oprimatilor a fost si la noi ca si in alte parti literatura.
S-a zis, cu drept cuvant, ca la inceputul oricarei miscari de libertate e o poezie, la inceputul tuturor biruitrelor mari ale revendicarilor nationale, un mare triumf literar. E un profund adevar in stirbire de-a lungul vremii. Ca la un lac cu adanciri mari, viforele au batut valurile de la suprafata si au patat adese oglinda lor; in albia de jos insa unda a ramas limpede si pura. Trebuia, pe langa aceasta fratietate a paturii populare, trebuia si constiinta unitatii de aspiratii, crezul care smulge gandul din amortire si-l fortifica, trambita fermecata menita sa rascoleasca energiile si sa le insiruie in linie de bataie, trebuia o sinteza a solidaritatii militante, un foc pururea treaz care arde pe culme vestind tuturora ca in vaile dimprejur lupta se tine inca. Acest fluid miraculos din care beau fortele creatoare ale tuturor oprimatilor a fost si la noi si in alte parti: literatura.
S-a zis, cu drept cuvant, ca la inceputul oricarei miscari de libertate e o poezie, la inceputul tuturor biruintelor mari ale revendicarilor nationale, un mare triumf literar. E un profund adevar in aceasta axioma curenta. Literatura a fost totdeauna o energie precursoare, in campul ei s-au adunat mai intai si au cerut cuvant puterile latente ale unui popor, indicand prin proportiile lor raza de intindere a maririlor viitoare. In acest schimb Iliada lui Homer a luminat inaintea Athenei lui Pericle, Gloria lui Dante s-a ridicat ca un stalp de foc inaintea stralucirii lui Lorenzo de Medicis, orizonturile nemarginite ale lui Shakespeare au avansat cuceririle coloniale ale Engliterei si astfel, urmand o oranduiala consacrata, nu este numai o intamplare ca Romania unita, Sire, reintregirea solului national sub sceptrul Maiestatii Voastre, nu s-a putut indeplini decat dupa ce gandul romanesc s-a zbatut in avanturile infrigurate, dupa ce poezia cu culmile ei eterne a savarsit logodna, dandu-ne de o parte geniul lui Eminescu, si de alta paginile nepieritoare ale lui Gheorghe Cosbuc.
Ardealul nostru, in acest zbucium istoric al neamului, a trait printr-un popor de tarani.
Vrajmasia stapanirilor straine, care-si pusesera ca tinta desfiintarea noastra, ne-a supus unei despoieri metodice vremuri indelungate. Clasa conducatoare ne-au absorbit-o elementele dominante, biserica a tanjit in umbra cu persecutii rusinoase, scoala nu ne-a impartasit cu binefaceril ei. Nu ne-a ramas decat atranul rob al gliei, sectuit de regimul “Aprobatelor si Compilatelor” sub principii Transillvaniei, aceasta misera plebs contribuens razletita prin satele de munte si de campie si devenita mai tarziu un rezervor de forte risipite, cand de dragul politicii din burgul de la Viena, cand de nazuintele recente ale imperialismului unguresc. Intr-o vreme cand cele doua principate dunarene, cu tot cortegiul de mizerii ale vasalitatii turcesti, aveau totusi o patura conducatoare de stat si un impuls de civilizatie proprie, in Ardeal romanismul nu traia decat in cadrul unei vieti patriarhale. Aceasta izolare a iobagimii noastre insa, veacuri de-a randul, s-a rpefacut intr-o cetate nepatrunsa a apararii nationale. Oropsitii plugari si ciobani s-au retransat in parasirea lor si, o mie de ani, pastrandu-si datinile, cantecele, superstitiile, torcand firele de argint ale legendelor din strabuni, infiorandu-se de tainele naturii care-i infasura in mrejele unui fermecator panteism, ei au trecut neatins din generatie in generatie patrimoniul sufletesc specific al rasei. In acest chip asperitatea sortii s-a transformat in supremul nostru scut, conservandu-se o puritate de sange intacta in toate nuantele ei si pazita de neajunsurile oricarui contact strain, ca un tezaur acoperit de ruine. Viforul vremii in Ardeal a trecut astfel, ca toate furtunile, batand culmile, frangand crestele copacilor, dar lasand nemiscate si in deplina lor podoaba firicele de iarba.
Asa ne-au ramas taranii, singura ratiune de existenta a neamului nostru, sub ocrotirea politica dusmana.
Din casutele lor, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, dupa inlaturarea intocmirilor feudale, au inceput sa se porneasca, pe ici pe colo, copii cu ichii limpezi tiviti in lacrimi, dusi sa invete carte in orasele din vecini. Cele cateva licee romanesti din Ardeal au devenit focarele umile ale unui inceput de cultura, in vreme ce molohul strain isi intindea de pretutindeni retelele otravite ca sa ne sugrume. Opera de deznationalizare a guvernelor din Budapesta s-a dezlantuit cu o continuitate programatica. Din toate partile pandea o cursa, un gand ostil, o primejdie pentru noi. Carturarul ardelean, cu framantarea lui de aproape un veac, cu truda de a-si mentine mostenire de acasa paralel cu preceptele civilizatiei primite prin prisma straina, cu lupta surda cu intreg aparatul puterii de stat, cu protestarile necontenite ale instinctelor seculare in plina revolta, – toate acestea constituie un capitol din cele mai triste din povestea noastra. Cati n-au ratacit pe acest calvar al luminii, gresind drumul si trezindu-se in tabara adversa, cati nu s-au oprit la calea jumatate, biete fapturi hibride, aparitii imutile in economia unui neam, si cati nu-si plimba astazi sub ochii nostri plagile sufletesti ale trecutului bolnav … Pe seama unui intelectual roman, taranimea ramanea deci si pe mai departe unicul azil in care trebuia sa se retraga dinaintea puhoiului ucigas. Nu era alta scpaare decat a-i smulge civilizatiei tot ce-si putea da si, incarcat de prada, scuturand praful din drum, a te intoarce din nou dupa zidul din batrani, a duce mai departe firul unei continuitati milenare s a simti respirand in jurul tau eternitatea. Taranimea deci, singura clasa constituita, cu larga ei armonie primitiva, era insasi afirmarea vietii noastre. Din sanul ei plecau unde de energie, solii calatoare care reveneau iarasi la matca, cu toata agoniseala lor. Tot ce cadea dincolo de raza acestui camp erau zbucniri razlete, valuri deplasate, aschii sarite departe de tulpina neamului.
Din aceasta taranime ardeleana a rasarit si cantecul ei, l-a impletit mai departe Gheorghe Cosbuc. Amintirea lui as dori s-o evoc in cuvinte pioase sub cupola Academiei Romane, unde mi-ati facut onoarea de a rasplati staruintele mele chemandu-ma la scaunul lui vaduvit.

In judetul Bistrita-Nasaud se gaseste satul Hordou, de cateva sute de fumuri. Case albe la paoal de deal, stranse in jurul unei bisericute cu turnul tuguiat, intre plopi; satenii toti romani, plugari, tematori de Dumnezeu, harnici, atosi, uscativi, cu lumina in ochi si cu sufletul muiat in basme. Sunt din neamul graniterilor, un fel de razesi paznici de hotare, care si-au semanat oasele pe toate campiile Europei sub pajura Habsburgilor. De pe vremea Mariei Tereza soarta lor s-a usurat si corvezile iobagiei au scazut in jurul lor. Satul Hordou e insa saracut si putintel. Cam la mijlocul lui este o casuta cu acoperisul de paie, cu umerii garbovi, cu gard de nuiele imprejurul ograzii scunde si cu gradinita in fata. Aici traia inca parintele Sebastian Cosbuc si preoteasa Maria acum o jumatate de veac. Ceaslovul insa si darul preotiei se adaposteau de vreo doua sute de ani sub tavanul de grinzi. Parintee Sebastian, ca si inaintasii lui, era preot de legea veche, chipul cunoascut al istoricului “popa romanesc”, asa cum la-m vazut pe prispa aproape cu totii in copilaria noastra, talcuitor de psaltire, indrumator al poporului si cel mai puternic stalp al vietii noastre in Ardeal.
Copilul lui e Gheorghe Cosbuc, nascut la 8/20 septembrie 1866. In mijlocul unui peisaj campenesc, deci in aer si lumina, au privit intaia oara imprejur ochii poetului. Tabloul acestei clipe, cu misterul lui, nu l-a mai paraist niciodata.

Zarile de farmec pline,
Stralucesc in luminis,
Zboara mierlele-n tufis…

Sunt primele randuri din Balade si idile, cine stie, un ecou intarziat al clipei cand i-a cazut pe frunte cea dintai raza in leaganul de la Hordou,, sunt sinteza operei lui Cosbuc.
A fost o copilarie senina la curtea parinteasca, alaturi de fratele sau Aurel, ramas taran si astazi in casuta din batrani. Atmosfera de liniste si impacare patriarhala. Copilul a invatat mai intai slovele la dascalul Tanasuca, ajutorul parintelui, cantaret de strana, care-l purta pe genunchi. A trecut apoi la scoala primara din vecini, in comuna Telciu, si de acolo la Nasaud, unde l-au trimis la invatatura. Liceul romanesc de acolo, sustinut de fondul vechi al graniterilor, a fost cel mai priincios cuib pe seama poetului adolescent. Lumea dimprejur era o continuare normala a vietii de acasa. Infatisarea rustica de la Hordou reinvia pe ulitele stramte cu casele taranesti din micul orasel infundat dupa colinele muntilor Bistritei. Era aceeasi lume, acelasi port si grai, un clt de romanism ferit de orice infiltratie straina. Cateva sute de elevi, copii de la tara veniti din toate partile, cu mancare in dasagi, aciuiti in gazda la cate-un gospodar din capul satului. Cosbuc ne-o spune undeva: “Doisprezece din patrusprezece cati urmau clasa a opta a liceului din Nasaud, eram baieti de tarani oieri si purtam caciuli si itari. Vacantele mi le petreceam prin paduri si prin munti, caci numai la scoala eram “domnisori”, iar acasa eram “tarani”. O calda infratire populara insemna acest liceu, privegheat de dascali crescuti pe vremea absolutismului austriac pe la universitatile germane, cunoscutii buni pedagogi ardeleni, nationalisti militanti, propagatori entuziasti ai descendentei noastre latine si oameni onesti in slujba lor. Sub conducerea acestora, la Nasaud staruia un spirit de indrazneala a revendicarilor noastre si societatea de lectura Virtus romana rediviva a elevilor, constituita in 1870, cu activitatea ei e o oglinda a nazuintelor literare de pe atunci.
Aici a inceput Cosbuc sa-si urzeasca cele dintai versuri. Daca ar fi ramas analfabet in “caciula si itari” totdeauna, s-ar fi ales din el un colacar la nunti, un mare mester anonim ca autorul Mioritei si suflarea lui de doc s-ar fi topit in flacara pururea primenita a folclorului nostru. Pe bancile liceului insa, impulsul constient al creatiunii l-a cercetat degraba si incurajat de profesorii intelegatori care i-au ghicit de cu buna vreme talentul, la 15 ani elevul de la Nasaud, scutit de studiile stiintifice si mai ales de matematici pentru care nu avea nicio tragere de inima – cum ne-o spune dnasul, fiindca era izgonita fantezia, – publica versuri in “Muza someseana”. Un actual profesor universitar din Cluj, distinsul filolog N. Draganu, a avut buna idee sa publice intr-o brosura o amununtita si interesanta dare de seama despre activitatea literara a elevului Cosbuc in liceul de la Nasaud, a carui societate de lectura l-a proclamat presedintele ei. In cartea acestei societati, intre anii 1882-1884, cand a luat bacalaureatul, s-a introdus un numar considerabil de versuri de ale lui. Sunt desigur strofe incepatoare, asperitati si nelamuriri destule, asa cum sunt insa, inspiratii din balade populare sau reminiscente din clasicii germani, franturi de intelecpune primitiva sau accente calde din imnul luminos al naturii pe care l-a cantat o viata intreaga, ele anunta pe cantaretul de mai tarziu.
Smulg cateva randuri din Tablou de seara:

Blanda raza
Lucitoare
Scanteiaza
Si-o culoare
Purpurie
Se arunca
Pe campie
Si pe lunca…

E poezia lui Cosbuc in scutece, un acord avansat din Noaptea de vara. Ceea ce se resimte insa limpede din indeletnicirile-i literare de pe atunci e indrumarea spre genul epic, pecetea de capetenie a artei lui. O lunga poveste in versuri, Pepelea din cenuse, voinicul care se bate cu zmeul si pleaca la “sorbul pamantului”, o apropiere de Praslea lui Ispirescu, indica jocul de ganduri si imahini care se tesea in jurul tanarului rapsod. Fire de taran, iubitoare de basm si pitoresc, cu imaginea fecunda si cu ochii infipti in nemarginire, Cosbuc s-a infasurat de la inceput in tortul argintat al mitului popular, care l0a fermecat mai intai ca un cantec de leagan si la urmarit mai tarziu ca o vasta problema de creatiune artistica. Toate l-au ajutat pe acest drum stropit cu pulbere de stele si cu aratarile visului fugar. Mai intai originea lui, vatra de la Hordou. In cenusa ei tremurau basme de vacuri spuse de oameni ai campului, instincte stravechi pastrate in savoarea lor originala intr-o caldare de munti, panteismul estetic al primitivilor cald si colorat, o itanica mostenire intarziata din lumea lui Homer, intr-un ascuns ungher traco-romanic. Era apoi educatia particulara, a carturarului ferit de toate aspectele framantarilor moderne, abstractiunea de esenta pura, fara zgomot si complicatii, prelungirea binefacatoare a unui basm. Toate aceste, brodandu-se pe un temperament de visator dezlegat de obezile realitatii, au dat nastere unei poezii impersonale, al carei fond se pierdea cu vechimea lui in negura vremii, dar era sustinut de mijloacele artistice noi si superioare.
Cosbuc, scapat de pe bancile liceului, trecand un an si jumatate pe la Universitatea din Clu, care l-a dezgustat cu atmosfera sa straina si respingatoare, s-a inchis in turnul lui vrajit si pe unde s-a dus a intins pretutindeni imparatia satului cu zvon campenesc si cu freamat de padure.
Intr-un avant capricios al tineretii infrigurate, intr-o tensiune de nervi si intr-o navala de sange la tample, tanarul de douazeci si cativa de ani, calator in tara basmelor, ducand cu el cine stie ce icoana “frumoasa ca un gand razlet”, ascultand un cantec care se ridica dinlauntru si era chemat de patima lui, s-a lasat prins in vrejurile norocului visat si s-a gandit la nunta. Fiorul rapsodului a cutremurat lumea intreaga pe unde a umblat mintrea lui in “patru margini de pamant”. Pe toti prietenii copulariei lui fermecate, pe toti stapanii imaginatiei populare i-a poftit la ospat. Si s-a intamplat o minune. S-a pornit sa alerge potop “din cat afund o mie de craimi ascund”, s-au urnit la glasul ciudatului vrajitor care a scormonit din meleagurile lor imparati, feti-logofeti, porniti din “nouazeci de tari”, craiese si “hinarari” si sfetnici, ca intr-un val imens de valtoare cosmica firea intreaga …

Si-au pornit barbosii regi
Si sfetnicii-nvechiti in legi
Si patruzeci de zile intregi
Au tot nuntit…

Feciorul popii din Hordou a facut o nunta cum n-a mai fost, balada nuntii taranesti: Nunta Zamfirei. Ca in Teogonia lui Hesiod, unse se fixeaza ierarhia zeilor Eladei, in poezia lui Cosbuc, cea mai stralucitoare creatiune epica a noastra, se reda cu o vigoare elementara si cu o diabolica alchimie a versului, cea mai veritabila incarnatie a mitului romanesc. Admirabilul poem a fost remarcat de Maiorescu si, retiparit, in “Convorbiri literare”, a consacrat gloria literara a poetului.
Pe atunci Ardealul se zbatea sub apasarea guvernarii intolerante de la Budapesta. Printre anii ’80 -’90 ai veacului trecut, spiritul lui Coloman Tisza inaugurand opera de magherizare, au inceput si protestarile noastre, dar viata publica a resimtit loviturile date. Atunci ni s-a infiltrat itrava educatiei unguresti, cu pustiirea ei, ale caror consecinte fatale, ca proiectiuni postume, se intrevad si astazi in unele divagatii de ale clasei noastre conducatoare. O atmosfera de temnita intelectuala s-a asternut peste provincia napastuita, spiritele libere se miscau greu sub tentaculele ei. Deasupra granitei insa patrunsese suflul dezraobitor al literaturii proaspete, care zvacneain cugetele primitoare si fermentul ei le fructifica. Eminescu, ca un botez de foc, atinsese sufletul carturarimii ardelene, scriitori de seama isi aruncau zilnic peste baionetele neputincioase de la Predealr eteaua fermecata a atator opere de arta, grabita si sigura se modela unitatea literara, iar Bucurestii devenise in constiinta tuturor capitala culturii noastre integrale. Se va gasi oare cineva care sa ridice valul de pe framanarea unui creier de artist din aceasta perioada zbuciumata si fecunda, cand din Ardealul incatusat, ca printr-o surda pravalire subterana, se porneau valuri de energie spre Reagtul fratilor liberi, si din avantul lor impetuos sa deprinda, inform si tulbure, dar maret si constient, preludiul stralucirilor viitoare? Pentru noi, soarele la Bucuresti rasare, acesta era in Ardeal dictonul curent care ne scapa ca un miracol de ravagiile Budapestei. Fireste, in acest vartej de patimi, Cosbuc, mai mult ca oricare altul, simtea chemarile de peste munti spre marele atelier al luminei noastre, de unde ispitele atator sperante il copleseau in fiecare zi. Plin de visuri si de armonii, zguduit in toate fibrele de cantecul mare al neamului, el a lasat in urma granita si a plecat la Bucuresti si pentru totdeauna…
De acum, o lume noua imprejmuie viata lui Gheorghe Cosbuc.
Dupa firidele cu muscata de la casuta din satul lui, dupa sburdalnica veselie copilareasca de la Nasaud si dupa planurile indraznete de boem visator de la redactia “Tribunei” din Sibiu, deodata valmasagul de oras mar,e cu zgomot de targ si de care, siraguri de oameni grabiti negoate, indiferenta, o valtoare atat de izbitoare si de necunoscuta. Desigur daca ar fi avut cat de putina suplete de targovet, cateva dispozitii de tranzitii cu imprejurarile, lucrul ar fi mers mai lesne…
Dar el venea ca un tip rezumativ al unei rase, n-avea concesii de facut, el proclamase atotputernicia satului de care gandurile nu i s-au dezlipit niciodata. Cosbuc era un inadaptabil. Darz, indaratnic, concentra in protestarea lui retinuta mandria graniterilor purtati prin atatea lupte. In clipele cele dintai a privit cu timiditate in jurul lui, cu oarecare nepasare apoi, si cu o linie de amaraciune la urma … In alergarea nepotolita a Capitalei cine sa-l fi ocrotit de pribeagul vanturator de rime, frate de cruce cu Pepelea din cenuse, dar atat de dezarmat in fata vietii? O sincera recunoastere a talentului la inceput, o strangere de mana – lumea e atat de grabita cu tinerii poeti – si in curand o slujba la minister, ajutor de inginer, daca nu ma insel, o razbunare postuma a matematicelor…
Dar si configuratia literara a anilor nouazeci era putin prielnica conceptiei lui Cosbuc. Geniul lui Eminescu isi proiecta pe toata intinderea lumina orbitoare. Poezia lui asemeni unui samum contropitor parjolise toata vegetatia literara dimprejur si deasupra altarelor cazute in ruine stralucea aureola care incununa fruntea bolnava a maestrului. O tristete vaga staruia peste tot, strofele lui Eminescu isi picurau in inimi plangerea lor in surdina, floarea albastra isi scutura petalele ofilite si o morbidete ostenita se raspandea in zare. Literatura intreaga primise un aspect de doliu, deceptionalismul devenise o maniera artistica la moda, si un aer de spital te prindea din vitrinele librariilor, pline de “file rupte” si de “foi vestede” … In descurajarea generala care navalise intelectualitatea romaneasca ca o extenuare subita poate, dupa sfortarea pripita a trecerii noastre de la starile patriarhale la civilizatia Occidentului, se afisau si multe dureri inchipuite, teorii de import de peste Prut, alaturi de atatea doctrine de circumstanta din fierberea fara ragaz a Parisului.
Toate acestea au contribuit si mai mult la izolarea lui Cosbuc. Din strigatul pestrit al bulevardelor, el se cerea in zvon de miristi si padure, iar impotriva tanguirii unanime care napadise literatura curenta se ridicau instinctele de sanatate robusta mostenite din muntii Bistritei. i cu zi se marea distanta dintre el si mediu, devenise un soliloc, un singuratic cu ochii rataciti in larg. Cand l-am vazut intaia oara – sunt vreo 20 de ani de atunci – strecurandu-se pe calea Grivitei, cu trupul lui uscativ, adus putin de spate, cu privirile putin pierdute sub palaria cu boruri largi, am simtit ca nu vede nimic din apropiere, n-aude nimic, ca inainteaza ca un iluminat cu fanatism spre o tinta care e undeva departe, foarte departe … Asa mi-l inchipui ca a fost de la inceput. Copilaria, amintirile, chipul de apostol al parintelui Sebastian, glumele de la Nasaud, mama de pe prispa, basmele cu Piparusi si Pricolici, toate au venit cu el, toate le ducea ca o nemarturisita povara pe umerii indoiti prea devreme. El le alinta in fiecare ceas, le oranduia, le netezea cu patima si cu delicatete, le infasura in dantelele lor usoare, le stropea cu plans si cu flori de busuioc, iar intr-o zi le-a adunat una langa alta, scumpeturi intr-o lada de zestre taraneasca, minunata, cu crestaturi si arabescuri inflorite si le-a zis: Balade si Idile.
Volumul lui Cosbuc, ca un proaspat vant de primavara patruns brusc in linistea obosita a unui iatac, a zguduit puternic nervii discordati dimprejur, a inviorat atmosfera, a deschis un orizont nou si a avut marele merit de a reintroduce principiul sanatatii in literatura noastra. Autorul baladelor si idilelor a descins din lumea basmelor, dar a facut popas in satul lui. Ne-a dat o luminoasa monografie poetica a satului romanesc. Fireste, el nu venea cu conceptia de intelectual chinuit a lui Eminescu, cu un sistem filosofic sau cu o doctrina sociala, menita sa-l faca analistul crud de fiecare clipa, nu era nici fericitul excursionist coborat din balconul caselor boieresti in mijlocul unei lunci, pentru care distanta topeste conturele, pipernicindu-le viata intrinseca si rezumand totul in nota decorativa, ca veselul Alecsandri. Daca poate fi vorba de o influenta straina, atunci clasicismul greco-roman si neoclasicismul german i-au imprumutat din mijloacele lor ca sa-si realizeze cu mai multa inlesnire opera intuitiei lui sigure si pricepute … Dar aceste inrudiri sunt si manifestarile organice ale genului epic, care e partea de capetenie a creatiunii lui. Cosbuc era inregistratorul obiectiv al satului, un miraculos seismograf al vietii de la tara in aspectele ei senine, idilice, cele mai potrivite cu temperamentul lui si de altfel cele mai apropiate de caracterul fundamental al poporului nostru. Din primul lui volum ca si din celelalte Fire de tort, Din ziarul unui Pierde-Vara si Cantece de Vitejie, mentinute toate in aceeasi inlantuire programatica, ca dintr-o subtila monografie, s-ar putea reconstitui psihologia unui sat in toate ipostazele ei. Zugravind acest microcosm, pars pro toto, poetul ne da insusi tabloul sintetic al neamului.
Cantarea lui se desfasura in imnul vast al naturii.
Pe seama lui Cosbuc insa, natura are o speciala semnificare. Ea nu e cadrul pentru un sentiment subiectiv, decorul care se ataseaza propriei framantari a autorului. Ea traieste, pentur sine, imens laboratoriu de suprema oranduire, in care mul e un element subordonat slujind o tinta a ei, asemeni unei stanci, unui copac sau unui fulger care despica vazduhul. Nimic din egocentrismul maladiv al liricii moderne, care in tremurul unei frunze nu vede decat radiatiunea unei dureri dinauntru. Poezia lui Cosbuc e o harfa eoliana, pe care natura canta in draga voie. E conceptia omului de la tara, in intimitate straveche cu cerul si pamantul, de aceea pulsatiile vii, multitudinea de senzatii, panteismul estetic care se revarsa din aceste pagini pline de miscare. Fiecare anotimp isi desface bogatiile prodigioase ce se risipesc sub ochii nostri, stropite cu pulbere de aur. E o incrucisare de forte ascunse, un urias erotism al firii, o mareata invalmaseala de energii active printre care omul apare ca un atom ce se pierde in infinit:

Priveam farade tinta-n sus
Intr-o salbateca splendoare,
Vedeam Ceahlaul la apus,
Departe-n zari albastre dus,
Un urias cu fruntea-n soare
De paza tarii noastre pus…
Si ca o taina calatoare
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Si n-avea aripi sa mai zboare,
Si tot vazduhul era plin
De cantece ciripitoare,
Privirile de farmec bete
Mi le-am intors catre pamant,
Si spicele jucau in vant
Ca-n hora dup-un vesel cant
Copilele cu blonde plete,
Cand salta largul lor vestmant.

Poetul privea “fara tinta”, zice el, dar tinta era privelistea insasi, stralucita apoteoza.
Astfel, pe o claviatura larga, cantecul naturii se impleteste rasunator. Peisaje, icoane razlete, detalii intime se insira intr-un caleidoscop pitoresc si delicat. Apropierea dintre om si natura ii face sa se confunde, minunile ei se personifica si iau infatisari de fiinte rustice, calde, sanatoase, rumene, comunicative. Seara e o fata, soarele e flacau, vantul holtei siret, vara femeie robusta, Prahova fecioara navalnica. Toate-si vorbesc, se agita, se harjonesc, isi spun pasul, isi striga durerea lor. Din cand in cand fasii de intuneric cad pe campul plin de soare, orizontul se intuneca, negurile se intretaie brusc, furtunile se incaiera si grindina aspra loveste pamantul din care tasnesc mugete infricosate … Orchestra unui vifor in codru, zbuciumul urias al adancurilor, stancile care se despica, apar cu o putere elementara zugravite plastic si lapidar ca in Cartea facerii, toate supuse unei vesnice si chibzuite rotiri in care astri, plangeri, sori, stele, purced dupa o tainica porunca de sus, caci …

-La Dumnezeu
Sunt toate cate sunt sa fie…

-Tu lauda mereu
Suflete, pe Domnul…

In aceasta hora nesfarsita a naturii se insiruie si oameni cu ochii limpezi, glumeti, cuviinciosi, iubitori de snoave, cucernici, rabdurii, stiutori de dreptul lor si turbati ca marea inviforata cand nedreptatea le-a umplut paharul. Sunt taranii nostri pe care Cosbuc, solul lor, ni-i arata intr-o lunga si variata apologie. Ei vin de la munca acasa haulind, cand carele scartaie si fumul iese alene din camin, ei iubesc, ei canta, ei se zbat, se duc la razboi si mor facand trei cruci, iar peste oasele lor creste iarba verde ca o binecuvantare de sus. E o oglinda senina a sufletului de la tara in aceste strofe vioaie, pe care criticii le vor dramui vor descifra din ele o erotica populara cu toata gama ei de simtire, vor cantari maiestria alcatuirilor epice de la povestirile sprintene taranesti pana la evocarile arhaice ale trecutului istoric, toate in cea mai romaneasca limba si cu o particulara prozodie, cu o structura de vers cand turnata in bronz, cad grava ca un dangat de clopot in ceasul mortii, cand usoara si fina ca un picurat de fluier pastoresc in pacea adormita a unei paduri, Credincios si neinduplecat cantaret al satului, el imbraca in haina, in obiceiurile, si in graiul lui scene smulse din negura veacurilor, file de cronici si pagini de istorie, pretutindeni cu o rara intuitie de artist, facand sa vorbeasca sufletul nostru, fie ca incaleca Stefanita Voda, fie ca de la Muselim Selo ranitul trimite carte acasa la ai sai. Mai mult: chiar si eroii din basme se imbraca taraneste, intelepciunea lor e a poporului, pana si ritualul mortuar pastreaza formele consacrate din vechime.
Fulger moare, e plans si ingropat taraneste:

Pe piept, colac de grau de-un an
Si-n loc de galben buzdugan
Faclii de ceara ti-au facut,
In dreapta cea fara temut,
Si-n mana care poarta scut,
Ti-au pus un ban.

Cu faclioara pe-unde treci
Dai zare negrelor poteci
In noaptea largului pustiu,
Iar banu-i vama peste rau,
Merinde ai colac de grau
Pe-un drum de veci.

Nu e nici o mirare ca, urmarind astfel un popor in toate cararile lui, el i-a dezlegat taine adanci si a prins pe alocuri adevaruri mari din insasi fiinta lui, dandu-ne poezii rezumative, cum e Doina, o cantare a cantarilor noastre de totdeauna.
Viata in acest timp, ca o perfida ursitoare din baladele lui, i-a luat pe rand macinisul energiilor zilnice. Cosbuc s-a risipit inainte. Munca lui lierara, tumultoasa la inceput, a urmat intr-o continuitate neintrerupta. A tradus Aeneida, l-a atras fluviul larg al lui Homer, cu splendorile lui intinse. A scris: POvestea unei coroane de otel si Razboiul nostru pentru neatarnare, talcuit pe intelesul tuturor. Spiritul militant, a inceput sa-si propage credintele la reviste, pe care le-a redactat alaturi cu altii. Literatura pe atunci aaprea ca un apostolat. Scriitorul credea in misiunea lui de reprezentant ales al unui neam, el se ivea pe arena de lupta de cate ori o mare problema preocupa multimea. Pleiada Caragiale -Delavrancea -Vlahuta, disparuta prea devreme dintre noi, intr-o nobila solidaritate rascolea valuri agitate in opinia publica, pastrand insa pe seama scrisului un respect religios, mentinand totdeauna scrupulele onestitatii artistice si prestigiul de atelier. Cosbuc se framanta alaturi de ei. Mi=a fost dat adese sa-l vad in casa lui Vlahuta, unde in vecinatatea panzelor lui Grigorescu se rosteau judecati si se infiripau planuri, se incrucisau ganduri si se comentau teorii, fie ca le rostea amfitrionul cu fraza lui sacadata de mester socotitor, fie ca, intr-o impletitura de fulgere, Caragiale isi azvarlea in fata noastra verva orbitoare. Cosbuc, cu buzele stranse indaratnic, in ochi cu o stralucire patimasa care ii lumina fruntea larga de filosof antic, vorbea rar si apasat. Ne audcea snoave din calatoriile lui de la tara, din nenumaratele rataciri cu trenul cu care pleca fara tinta, diseca incet o chestiune de filologie. Curand insa se cufunda in tacere, toata figura i se muia in melancolie si dadea pe ganduri. Abia dupa miezul noptii se scutura de apatia lui obisnuita, cuvantul ii era mai pripit, cltul gurii ii tresarea de un tic nervos si o fosforescenta stranie i se ivea in pupilele aprinse. Nu, atunci nu mai era modestul referendar de la minister, cu timiditatea stangace a sateanului desconcentrat. O deplina constiinta a propriei valori ii ridica fruntea si vorba lui se desfacea in fraze scurte, repezi, sententioase. Ne vorbea de cei din umbra satelor, de obida lor, de politicianii venali, de subprefecti nebuni, de suprema dreptate care se astepta acolo jos si de grozava judecata din urma. Mi se parea atunci ca din noaptea asupririi noastre seculare tasnesc accentele lui de revolta ca niste pumnale ascutite care se infig in carne. Atunci se mjea pe dinaintea ochilor caierul de foc din care se smulgeau “firele de tort” si doina lui, doina noastra, ne infiora in crestet:

Cand stii haiduci in codru
Te prinzi cu ei fartat,
Le-arati poteci ascunse
Pe stanci le asterni tu pat,
Cand pun picioru-n scara
Tii roibul lor de frau!
Grabit cand prind ei pusca
Scoti plumbii de la brau:
Iar cand ochesc cu hohot
Tu razi, cand plumbii moi
S-au dus de-a drept in pieptul
Spurcatului ciocoi.

Cosbuc n-a ramas pana la sfarsitul vietii sale numai un poet al idilelor de la tara. Literatura intreaga de altfel si-a dat tributul ei pentru infaptuirea revendicarilor populare. E un interesant fenome, cum intr-o vreme, cand conceptia politica dirigiuitoare din Romania moderna, parasind principiile democratiei ideologilor de la 1848, si-a stramutat punctul de gravitatiune la oras, avand ca ultim scop crearea repede, prin orice mijloace, a unei burghezii romanesti, intr-o vreme cand in mecanismul vietii de stat masele nu-si aveau greutatea lor, scriitorii si artistii nostri nu s-au despartit de taran si l-au urmat in toate nenorocirile lui. In deceniile din urma ale istoriei noastre contemporane literatura si arta s-au refugiat la tara si aproape singurul lor subiect a fost acest om al pamantului.
Este desigur, o inalta justificare pe seama lor, faptul ca mai tarziu constiinta obsteasca le-a verificat unanim intuitia si ca in bataia tunurilor, in zile de cumplita restriste, realitatea s-a desprins asa cum au vazut-o acei care manuind un penel, o dalta, ori un condei, au crezut in torentul energiilor populare. Este nu numai o confirmare a caracterului profetic pe care l-a avut totdeauna o opera de arta, este tarzia revenire si recunoastere a legitimitatii artistilor in afirmarea marilor adevaruri ale neamului.
Cosbuc, poate in mai mare marua decat oricare altul, a slujit aceasta idee. Pentru dansul dezrobirea satelor era mai mult decat o problema de ordin literar, era o convingere fanatica de luptator. In masura ce se departa de viata patriarhala, el, oraseanul deplasat, simtea si umbrele care falfaiau departe. Deodata cu perspectiva distantei a inceput sa inegistreze realitatea. Ca alungate de un duh rau se dadeau la o parte viziunile fermecate, fugeau ielele si glumele, ca sa-i apara inainte chipul stors de vlaga a muncitorului trudit, rezemat pe coarnele unui plug, care ara pentru altii:

Si galben, romane, ti-e steagul
Iar galbenul spune de voi,
De cei de la pluguri, taranii,
Voi galbeni de foame, sarmanii,
De boale purtate cu anii…
…
Si toata nadejdea-i la voi.

Cum sa nu se fi cutremurat de groaznica aratare, el, apologetul vrajilor idilice, smuls din feeria unui vis frumos si azvarlit in fata tabloului brutal de mizerie si neomenie?
Intrebari de constiinta l-au navalit, protestarea i-a zguduit toate fibrele, a fxat raspunderi, a pipait ranile, a scormonit raul cu intreaba otrava a lui si atunci, din demnitatea lui zbiciuita, din dragostea lui infrigurata pentru cei care l-au trimis in lume, ca un tipat deznadajduit, ca o trambita de alarma, ca un program de lupta s-a inchegat cantecul furtunos:

Voi ce-aveti ingropat aici?
Voi grau? Dar noi stramosi si tati,
Noi mame si surori si frati!
In laturi venetici!

Pamantul nostru-i scump si sfant
Caci el ni-i leagan si mormant;
Cu sange cald l-am aparat,
Si cate ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am varsat:
Noi vrem pamant!

Spre gloria poetului si spre binele tuturor, trambita sa auzit si o larga transformare a intervenit in structura tarii.
Pentru Cosbuc satisfactia a venit prea tarziu, el a concretizat insa cel dintai, intr-o superioara forma artistica, nevoia acestei transformari.
In vuietul orasului in care z-a zamislit euritmia versurilor sonore, el mai purta cu sine un fir ascuns, o neintrerupta chemare pasionata, puternica. Era dragostea de a lui, ramasi acasa, acolo, in infundatura de la Hordou, dorul de Nasaudul copilariei, cu graniterii si cu plopii, erau amintirile ce se dezlipeau din neguri si ii bateau la geam in nopti de insomnie. Ce crize, ce zbuciumari se vor fi dezlantuit in acest suflet delicat purtat in pribegie, ce valuri de indoieli il vor fi strabatut in saltul vertiginos care l-a dus de la dascalul Tanasuca pana la filosofia sanscrita si la tertinele lui Dante? De cate ori nu va fi privit inapoi, de cate ori nu l-a oprit in drum palpairea sangelui din vine, de cate ori nu l-au durut poverile misterioase din stramosi? In astfel de clipe, optimismul lui taranesc cadea infrant:

Mai traiesti si-ti merge bine
Vechi strajer nu m-ai uitat?
E de mult de cand n-am stat
Ulmule, sub tine.

Tot aici? Amar e gandul
Vesnic nemiscat sa stai:
Vezi de-atunci eu alergai
Lumile de-a randul!

Ce te miri? Eu vin,f artate,
Trist asa si linistit –
Sunt batran! M-au obosit
Caile-alergate.

Eu cantai si-n departare
Eu priveam razand pe lunci
Cum m-am cumitit de-atunci,
Rad asa de-arare!…

Cu cat se strangea mai tare cercul orasului imprejurul lui, cu atat mai des il cercetau vedeniile de demult ca o blanda mustrare uneori, ca o adiere calda si binefacatoare cateodata:

In vaduri ape repezi curg
Si vuiet dau in vale,
Iar plopi in umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Carari ce duc la moara,
Acolo mama, te zaresc
Pe tine intr-o cascioara.

Cosbuc se gandea acasa cu staruinta, cu patima. Nu numai ca nu era dezradacinatul care si-a ucis trecutul, dar isi scurgea viata de fiecare clipa din acest trecut, era o fire conservatoare, ale carei radaciuni erau mai puternice decat copacul insusi. El era rdeleanul nedesfacut de glia lui, desigur nu in sensul barbar si inoportun al unui regionalism miop, scos la suprafata uneori in zilele noastre de catre drumeti intarziati ai scolilor unguresti, pe care sunt sigur ca s-ar insarcina bucuros sa-i scuture si sa-i treaca prin botezul unitatii de suflet, asa cum a cantat-o el, dar ardelean prin stransa legatura cu toata comoara de simtire a acestui minunat colt de pamant. In interiorul lui de la Bucuresti, alaturi de o sotie devotata si de un copil admirabil, pe care-l iubea cu o dragoste fanatica de parinte, era o atmosfera de simplitate si cuviinta severa ca in vrednicele familii ale vechilor dascali ardeleni, podoaba intelectualitatii noastre de ieri. Ardealul l-a tulburat incontinuu, cu toate problemele lui culturale si politice. Le urmarea cu pricepere si devotament. La procesul Memorandului din Cluj, studentii de la Bucuresti au venit cu poezia lui In opressores raspandind foi volante miilor de asistenti, un patetic strigat al iredentei noastre:

Dumnezeu ni-e intr-ajutor,
Daca si el e de-al lor,
Nu-l mai vrem ocrotitor,
Ne infratim cu iadul!

Granita, Cosbuc n-o mai putea trece inapoi. Nu se prezentase la serviciul militar si conta ca dezertor din armata austriaca. Se ducea insa in fiecare vara la Predeal si cand il vedeam la Bucuresti, toamna, ne spunea cu un zambet obosit ca a fost pana la stalpul de frontiera si ca l-a alungat de acolo un jandarm cu pene de cocos. Ce furutni mute vor fi batut atunci in adancurile din care au tasnit accentele sombre de balada? Abia prin anii 1910, o amnestie colectiva i-a deschis poarta. Cu cel ditnai tren s-a dus la Nasaud si apoi, infrigurat, a luat centrele noastre de-a randul. Mi-aduc aminte la Sibiu, cand a calcat intai dupa 20 si cativa de ani, palid, bolnav, neurastenic, coplesit de amintirile tineretii, voluptatea revederii il durea. Se nimerise tocmai o serbare culturala, lumea dimprejur era adunata intr-o sala de conferinte. Mi-a cerut sa-l duc acolo, fara sa suflam un cuvant. L-am dus. S-a retras intr-un colt de balcon si s-a pitit sa nu-l vada nimeni. Privea cu un tremur de pleoape in toate partile, la taranii din Rasinari, la costumele de la Saliste, la ceata de preoti, brane albastre, brane rosii … O miscare s-a produs subit in sala … Cineva l-a recunoscut, lumea intreaga s-a ridicat in picioare sa-l vada, sa-l aclame. Deodata un glas de popa traganat a inceput cantecul si intr-o clipa femei, barbati, copii s-au asociat, a cantat toata lumea si canta si el plangand:

Pe umeri pletele-i curg rau,
Mladie ca un spic de grau
Atata mi-e de draga…

In inima lui Cosbuc, a zvacnit cu putere idealul implinirii hotarelor. In poezia lui Spada si corabii, dedicata A.S. principelui Carol, pe vremea cand mic mic copil il vedea jucandu-se in gradina castelului Peles, el intrevede sfarsitul luminos de epopee.
Cu glas de prooroc despica taina vremilor:

Si eu, si-acei, ce pe a vietii cale
De patru ori facuram drum mai lung
Decat al tau, mai pot spera s-ajung
Sa vad pe culmi izbanda vietii tale?
Tu cresti acum voinic, si Dumnezeu
De nu-i mahnit pe noi ca sa ne bata
Cu ce-a stiut mai aspru el vreodata
Sa bat-un neam, – vai, neam roman al meu,
De ce chiar tu sa ai o judecata
Asa de grea? – de nu-i mahnit pe noi,
Cu bine-ti va spori-ndelung si anii.
Cu brat voinic iti vei opri dusmanii
Si-n lupte vei conduce-ostasi eroi.
Visam si noi, visam de mult voinicul
Ursit sa scape-o fata de-mparat,
Cum Fat-Frumos ursit a fost s-o scape.
El iar o sa ridice-n neam furat
De-ai sai dusmani, si-aproape aruncat
Sub bulgarii-nmormantatoarei sape.
Veni-va el si peste munti si ape
Sumet va stapani in vest si-n est
In inima-mi o stiu, o stiu eu bine!
…
Si va veni si-un timp dorit,
Cand cele-nguste-si vor mari cuprinsul,
Cand cele ce-au fost jos vor fi-ntr-adinsul
Si nu ne va-ngradi-n puteri invinsul
Sirag de munti.

Minunea visului s-a implinit. Cosbuc insa si-a profetit si prabusirea lui, el n-a mai fost sa cante izbanda, balada cea din urma.
Viforul napraznic l-a frant langa groapa copilului lui, in zilele de umilinta, cand Bucurestii gemeau sub calcaiul invaziie dusmane si cand poetul ratacea ca un sceptru din “Infernul lui Dante”, cu ai carui fiori si-a incins ani indelungati tamplele carunte.
Ce-a fost Cosbuc in evolutia noastra literara? Sa ne-o spuna el:

Sunt suflet in sufletul neamului meu
Si-i cant bucuria si-amarul.

Noi stam smeriti in fata geniului creator al neamului, care si-a rascumparat cu jertfe actul de justitie de care s-a impartasit, si-acum, cand staruie inaintea noastra umbra lui Gheorghe Cosbuc, ii inchinam si ei cuvintele scrise pe mormantul forentin in biserica Santa Croce:

Onorate l’altissimo poeta!

După: http://www.ziaristionline.ro/2016/09/20/octavian-goga-despre-poporul-roman-albia-de-jos-insa-unda-ramas-limpede-si-pura-discurs-la-academie-despre-george-cosbuc-150-de-ani-de-la-nasterea-poetului-si-gazetarului-transilvan/