vineri, 22 iulie 2016

ADIO „PROFESOR MIROIU”!




Dumnezeu să te ierte și să te aibă în paza sa!

A fost tare demult  prin anii 50 la sfârșit de deceniu, prima mea întâlnire cu MAESTRUL BELIGAN. 

Eram un copil de școală primară când l-am văzut la sala Comedia a Teatrului Național de pe Calea Victoriei (nu exista clădirea nouă, iar Naționalul funcționa cu două săli Comedia și Studio din Piața Amzei. Astăzi sala Comedia aparține teatrului Odeon, iar sala Studio Teatrului Ion Creangă).                                                      

Piesa „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian  a avut premiera în 1956 regizor fiind Sică Alexandrescu cu o distribuție de excepție pe care am văzut-o și eu: Radu Beligan (în rolul lui Profesorului Miroiu), Mona: Marieta Deculescu, Udrea: Costache Antoniu, Dra Cucu: Silvia Dumitrescu Timică, şeful gării: Alexandru Giugaru, eleva: Coca Andronescu, Grig: Constantin Bărbulescu, Ichim: Horia Șerbănescu etc.  Am rămas impresionat de această comedie romantică și de întâlnirea cu o parte din marii actori români care mi-au marcat viața și cărora le port o perpetuă amintire.





joi, 21 iulie 2016

CLĂDIRI REPREZENTATIVE DIN ISTORIA PARCULUI CAROL I (II)

Palatul artelor (Muzeul Militar)

Muzeul militar în interior

Parcul Carol I iarna

Intrare la Muzeul Militar iarna

Geamia și lacul din parcul Carol I iarna

După: http://bucuresti.ibox.ro



miercuri, 15 iunie 2016

ZIUA ȘI NOAPTEA DE VARĂ LA SHAKESPEARE

ZIUA de vară este reprezentată la Shakespeare în Sonetul XVIII unul dintre cele mai reprezentative din creația sa.
În aceste versuri poetul  folosește o figură de stil inspirată și rămasă celebră în istoria literaturii, comparația  iubitei cu o zi de vară.
Pentru frumusețea versurilor am să  prezint traducerea românească după:
http://www.poezie.ro/index.php/poetry/40628/Sonetul_XVIII
Să te aseamăn cu o zi de vară?
Tu eşti mai dulce şi surîzi mai blînd!
În Mai e vînt şi mugurii-i doboară
Şi timpul verii trece prea curînd.

Cerescul ochi e, uneori, fierbinte
Şi-ades umbrită-i geana lui de foc,
Căci de frumos frumosul se dezminte
Şi-ntîmplător şi-n al schimbării joc.

Dar vara ta nu va păli vreodată
Căci frumuseţea-i veşnic anotimp;
Nici moartea s-o umbrească n-o să poată
Cînd vers etern o-nalţă peste timp.


Cît va fi suflet, văz şi versul meu,
Prin tot ce-am scris tu vei trăi mereu.”

Versiunea originală engleză după:
http://www.shakespeare-online.com/sonnets/18.html


„Shall I compare thee to a summer's day?
Thou art more lovely and more temperate:
Rough winds do shake the darling buds of May,
And summer's lease hath all too short a date:
Sometime too hot the eye of heaven shines,
And often is his gold complexion dimm'd;
And every fair from fair sometime declines,
By chance, or nature's changing course, untrimm'd;
But thy eternal summer shall not fade
Nor lose possession of that fair thou ow'st;
Nor shall Death brag thou wander'st in his shade,
When in eternal lines to time thou grow'st;
So long as men can breathe or eyes can see,
So long lives this, and this gives life to thee.”


NOAPTEA de vară este reprezentată de opera dramatică 
„Visul unei nopți de vară”, conform originalului din engleză, „A Midsummer Night's Dream” o  comedie romantică a dramaturgului englez  William Shakespeare, scrisă cândva în mijlocul anilor 1590. Acțiunea prezintă aventurile a patru iubiți din Atena și a unui grup de actori amatori într-o pădure luminată feeric de  lună și relațiile care se creează între personajele umane și spiridușii care locuiesc în pădure.


Iată și un mic fragment în traducerea lui Ștefan Octavian Iosif
HIPPOLYTA:
„Curând în ale nopților abisuri
Cad patru zile și degrabă pier;
Și patru nopți cu-alaiul lor de visuri,
Când arc de-argint nou-încordat pe cer
Va străluci din bolțile albastre
Crai-Nou la sărbătoarea nunții noastre.”   (Act I, Scena I)
O excelentă și foarte populară compoziție muzicală aparține compozitorului și dirijorului german Felix Mendelssohn Bartholdy (1909-1847), muzica de scenă la „Visul unei nopți de vară” din care face parte și celebrul „Marș Nupțial” 






















miercuri, 8 iunie 2016

CLĂDIRI REPREZENTATIVE DIN ISTORIA PARCULUI CAROL I: „Palatul Artelor”

La 19 iunie s-a deschis în parcul Carol I o expoziție cu caracter național numită „Expoziția generală română” cu ocazia a trei evenimente importante ale istoriei României:
- 40 de ani de domnie a regelui Carol I (1866-1906);
- 1800 de ani de la stabilirea primilor coloniști romani pe teritoriul actual al României (106 d. Hr.);
- 25 de ani de când Principatele române unite au devenit regat.
Expoziția a cuprins pavilioane dedicate industriei, agriculturii, comerțului, silviculturii, minelor, culturii și artelor. Comisarul general al Expoziției a fost numit dr. Constantin I. Istrati medic, cu doctorat în chimie la Paris, profesor la Universitatea București, fondatorul școlii de chimie organică, profesor de fizică la școala de Poduri și Șosele București, membru al Academiei Române.
Dintre aceste pavilioane o arhitectură aparte a avut Pavilionul Artelor sau Palatul Artelor a cărui construcție a început în 1905.



După închiderea expoziției 23 noiembrie 1906 Palatul Artelor a devenit Muzeul Militar. În fața Muzeului Militar se afla Mormântul ostașului Necunoscut amplasat în 1923.




În urma unui incendiu din 1938 Clădirea muzeului a fost demolată. A rămas o peșteră și un bazin cu apă intitulată „Grota cu giganți”. În cadrul acestui ansamblu se aflau trei sculpturi. „Fecioara adormită” sau „Fecioara” din marmură opera lui Filip Marin încadrată de doi giganți din piatră opera lui Dimitrie Paciurea și Frederick Stork.


La începerea lucrărilor pentru un nou monument, în  1959 grota a fost demolată, iar lucrările de artă despărțite, Fecioara în parcul Herăstrău, iar Giganții în Parcul Carol I  pe un alt amplasament.
În locul Palatului Artelor a fost ridicat Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism, inaugurat în 1963.


În 2006 a fost declarat Memorial al Eroilor Neamului prin care s-a reamplasat  Mormântul Ostașului necunoscut pe vechiul amplasament din 1923 și s-a hotărât reamenajarea  întregului monument.




După:
- „Planul și ghidul orașului București” de Maior Mihai C Pântea, București, 1923;
- „Expoziția națională din 1906” de Cezar Petre Buiumaci, „Bucureștii vechi și noi”-
http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2011/02/expozitia-nationala-din-1906-2
- „La Belle Époque: Expoziția generală română din 1906” - http://politeia.org..ro/magazin-istoric/la- belle-epoque-expozitia -generală-romana-din-1906/ 19231/














luni, 6 iunie 2016

ION PILLAT ȘI HORIA FURTUNĂ O PRIETENIE LITERARĂ

Horia Furtună


Naștere: 21 iunie 1888, Focșani
Deces: 8 martie 1952
Liceul la Matei Basarab. Doctor în drept de la Facultatea din Paris. Deputat PNL de Ilfov. Profesează avocatura în București.  A luat o parte activă în redacția revistei Flacăra și Democrația atât în 1916, cât și la reapariția ei după război. În 1924 a reprezentat cu succes pe scena Teatrului Național din București, Făt-Frumos, 4 acte în versuri. Lucrează la două piese tot în versuri, intitulate: Păcală și Atlantis și la un poem: Simfonia pastorală. Între 1916-1918 ia parte la primul Război Mondial. Este luat prizonier de trupele germane. Eliberat în 1918, face carieră literară și mai ales politică, în special după 1920. Redactor al revistelor Flacăra și Democrația, în 1916, activitate continuată și după război. Deputat, prefect, director teatral, conferențiar la radio (1939—1947).  Autor de „feerii" dramatice (Făt-Frumos, Păcală). Traducător de numeroase texte ți de librete de operă. Pensionat în 1948. Moare la 8 martie 1952.


„O memorabilă prietenie literară a fost cea dintre Ion Pillat și Horia Furtună: în momentul apropierii lor (1910), la Paris, ambii frecventează teatre și expoziții de pictură; asistă la susțineri de doctorate în litere la Sorbona, participă la conferințele lui Bergson la College de France. Paralel cu pagini din Lautrémont și Gide, autorul „Visărilor pagîne” îi citește confratelui părți din poemul propriu, „Centaurii”; la rîndul sau, Horia Furtună îi declama fragmente din „Balada lunii”, text în lucru. După mai mult de trei decenii, evocarea „Alături de Ion Pillat” va fi, pentru autorul Baladei, prilej de autobiografie. Contactele pillatiene cu „Flacara” lui Constantin Banu au fost și ale lui Furtună; legăturile acestuia cu marginalizatul Macedonski vor fi și ale lui Pillat. Spiritual, degajat, volubil, expansiv, calamburist, autorul Baladei își urmează, uneori, prietenul la Florica și Miorcani; după întîiul război mondial, în casa lui Ion Pillat din București se întîlneau Ion Minulescu, Adrian Maniu, Mateiu I. Caragiale, Ion Barbu, frații Teodoreanu, Cezar Petrescu, Tudor Vianu, Perpessicius și, firește, Horia Furtună, care – dintr-un capriciu – își zice și semnează literar: Furtuna! …Orice lector inițiat știe că, impresionat de Balada lunii, Pillat o citează în excepționala  „Aci sosi pe vremuri”[1]. N-a fost altă mențiune mai benefică pentru memoria confratelui:

     « Iar cînd în noapte cimpul fu lac întins sub lună

      Și-am spus: „Balada lunii” de Horia Furtună,

      M-ai ascultat pe gînduri, cu ochi de ametist... »

      Balada însă nu e baladă, ci o amplă disertație compozită de peste cinci sute de versuri, imn, litanie și meditație despre Lună, din perspective mitice, istorice, interplanetare, în versuri de lungimi diferite, în funcție de efectul scontat. S-ar zice că titlurile celor patru părți, Selene, Diana, Bendis, Britomaris, corespund punctelor cardinale, dar e simplă aparență. Însemne ale Heladei și Romei alternează cu tablouri de Gange, de pe Bosfor ori din Antile, cu stepe și Sahare, trecînd de la Sierra Guadarama la un „Soare Alb de miazanoapte”. Legende de pe Nil, fabulații despre Titani, frecvente digresiuni culturale – de la Euripide și Praxitele, pînă la Shakespeare și Rembrand, pînă la Wilde și Carpeaux –, reflecții despre iubire și moarte, laolaltă cu alte date de mică enciclopedie, compun un mozaic verbal de o vivacitate prodigioasă. Iluminări de Victor Hugo, din Musset, din Eminescu și Macedonski, rezonanțe exotice ori din folclorul național sînt absorbite, asimilate și introduse în conotații noi, vizînd magicul, oniricul, celestul, sublimul selenar. Dar cîtă noutate reală e în toate acestea? Luna, personaj titular, provoacă o curată beție metaforică; acrobația verbală, precedînd Cioara lui G. Topirceanu, plictisește prin super-abundență, căzînd finalmente într-o mecanică goală. Selene e, pe rînd: „lampa lui Aladin”, „obrazul Ofeliei plutind pe lac de nuferi”, inspiratoarea lui Beethoven, „disc rotund și uriaș de miere”, „suveica fermecată”, „craniu luminat fantasmagoric”, „potir de aur”, stup „printre stelele albine”, „unghie de cornalină” și tot așa, în revărsări fără frînă. Fantezia, emfază, redundanță „toate acestea din  nota lui Rostand (citat în poem), pe atunci în mare vogă”



După:

Constantin CIOPRAGA - AMINTIREA UNUI POET: HORIA FURTUNĂ (cinci decenii de la moarte)”









 



[1]  „Aci sosi pe vremuri” –  considerată una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română.