„LA DOBROGEA” (DOBROUDJA)
Essai historique économique, ethnographique et politique
Acest volum aparține diplomatului și omului politic român Nicolae Petrescu Comnen (1881-1958) fost Ministru al Afacerilor Străine în 1938 în guvernul patriarhului Miron Cristea. În 1903 și-a atașat numele familiei bizantine Comnen din care susținea că se trage.
Este o personalitate care astăzi este pe nedrept
uitată. Voi încerca în câteva postări să aduc în atenție cele mai importante
lucrări ale acestui diplomat. Voi începe cu una puțin cunoscută, descoperită de
mine în domeniul public virtual al Bibliotecii Naționale a Franței. Este vorba
de un studiu istoric, economic, etnografic și politic despre provincia
românească Dobrogea scris cu scopul de a contracara propaganda bulgară care
revendică acest teritoriu românesc. Lucrarea, în limba franceză, a apărut la
editura „Payot & Cie”- Lausanne, Paris în 1918.
Volumul are o frumoasă dedicație: „Bunilor eroi
români de la Plevna care au contribuit la învierea națiunii bulgare.” „Dacă voi
i-ați uitat, istoria nu vă va uita. Ea este acolo, atentă; ea le observă și le judecă” În Introducere autorul face precizări asupra
denumirii acestei provincii astfel: „Vechii autori au dat numele de Dobrogea (Dobroudgea,
Dobrutscha, Dobordizies sau Țara Tătarilor Toproutsches) teritoriului cuprins
între Muntele Haemus, (denumire veche presupusă de origine
tracă cu rădăcini în grecescul Haimos –lanț muntos, atribuită Munților Balcani)
Marea Neagră, Dunărea și o linie cu o precizie îndoielnică, ajungând la
împrejurimile localității Rusciuc (Ruse), către vechea Aetus (Aidos) situată în regiunea Muntelui Haemus. În zilele noastre, s-a dat această denumire
Dobrogea teritoriului cuprins între Dunăre, Marea Neagră și o linie mai mult
sau mai puțin sinuoasă plecând de la Silistra până la împrejurimile Mangaliei,
teritoriu atribuit României de Congresul de la Berlin din 1878 în schimbul
Basarabiei pe care Europa a acordat-o Rusiei. Teritoriul atribuit României prin
tratatul de la București în 1913, cuprins între mare, vechea frontieră româno
bulgară, Dunărea și o linie convențională plecând de la un punct la vest de
Turtucaia până la Capul Ecréné,este denumit în general „Cadrilaterul
Dobrogei”. „Această provincie prezintă caracteristici care o diferențiază
profund de regiunile meridionale, însă se apropie de stepa Bărăganului din
Valahia și de Bugeacul Basarabiei.” „În timp ce regiunile sudice învecinate
sunt străbătute de râuri și sunt acoperite de păduri, Dobrogea, mai ales în
partea sa centrală situată la nord de Bazargic, este o stepă aridă, fără arbori
și ape, unde ploile sunt rare și vânturile violente, condiții care fac viața
dură.” „Anticii făceau aceiași distincție apropiind această regiune de
teritoriile nordice care constituiau Sciția după cuvântul grecesc Σκυθία. În epoca elenistică
Dobrogea era pentru autorii antici,
începutul Sciției, ceea ce corespunde Basarabiei și Rusiei meridionale.
Romanii o numeau Scytia Minor. Mai târziu ea a fost desemnată sub numele de
Scytia Pontica, păstrat pe hărți până în secolul al XVII-lea.” Autorul subliniază că scopul
lucrării sale este să demonstreze că Dobrogea nu a fost niciodată un teritoriu
bulgar, că „elementul românesc a fost întotdeauna prezent în provincie din cele
mai vechi timpuri și până în zilele noastre, însă din secolul al XV-lea turcii
l-au acaparat de la români și nu de la bulgari.” Nicolae Petrescu Comnen își motivează afirmațiile pe lucrările istorice
de mare valoare ale lui Xenopol, Tocilescu, Iorga, Pârvan, de Martonne* și alții în
care se afirmă că această provincie - Scytia Minor - devenită provincie romană
după cucerirea Împăratului Traian din secolul al II-lea: „nu a încetat
niciodată să aparțină în totalitate sau în parte acestei populații «neo-romană
sau română» unde elementul autohton daco –geto –scitic era fondat împreună cu
coloniștii romani.”Autorul își propune o scurtă trecere în revistă a istoriei acestei
provincii de la apariția bulgarilor la Dunăre și până în secolul al XVII- lea,
insistând în mod special pe secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, mai ales pe
epoca de retrocedare a Dobrogei la România.
Bulgarii, popor de origine uralo- altaică, au fost atrași de curentul
lumii barbare spre Europa civilizată. Ei s-au stabilit, în secolul al VII-lea, la nord de Dunăre în
regiunea Bugeacului din Basarabia. În această epocă Dobrogea era o provincie a Imperiului
roman de Răsărit fiind locuită de o populație românească la care s-au adăugat
elemente slave gonite din nord spre sud de popoare barbare. Litoralul Pontului
Euxin era presărat cu cetăți comerciale grecești precum: Callatis, Tomis,
Licostomo, Pangalia, Karbona (Cavarna), mai la sud Varna, Cozeacon etc.
Românii se ocupau cu agricultura, păstoritul sau cu pescuitul.
Autoritatea imperială era reprezentată de înalți demnitari și ofițeri imperiali
cu reședința în cetăți fortificate și tabere permanente împrăștiate în diferite
puncte strategice din teritoriu. „Este evident că în jurul acestor campusuri
militare se aduna și populație civilă, oamenii
erau bucuroși să-și poată vinde cu
ușurință produsele lor soldaților și de a fi beneficiari de securitate în
vecinătatea trupelor imperiale. Orașele Histria, Callatis, Tomis, Odessos,
Dyonissopolis, Trœesmis, Durostorum, Axiopolis, etc. erau atât centre
administrative și comerciale cât și militare. Sub presiunea barbarilor care
amenințau provinciile situate la nord și est de Nistru, atrași de mirajul
unor substanțiale oportunități care li
se ofereau, bulgarii au încercat pe tot parcursul secolului al VII-lea să
traverseze Dunărea. Trupele bizantine sunt încă destul de puternice pentru a
apăra trecerea și a reprima cu severitate orice tentativă de incursiune. „Însă
în anul 679, Hanul Asparuh a traversat Dunărea punând piciorul în Dobrogea, îndreptând
întreaga expediție spre sud către
Odessos (Varna). Locuitorii regiunii s-au apărat destul de slab, bucuroși de a se
vedea eliberați de sub autoritatea imperială exercitată exclusiv de greci,
puțin simpatizați de populațiile băștinașe, față de care ei erau complet străini.
Polemiștii și politicienii bulgari pretind că, începând din acest moment,
această regiune a încetat să mai fie ceea
ce a fost până atunci, pentru a deveni deodată definitiv bulgărească. Ei
pretind că elementul scitic și daco-roman a dispărut subit, fiind distrus de
către cavalerii lui Asparuh, care și-au schimbat peste noapte obiceiurile,
seduși de bogățiile (?) stepelor Dobrogei au devenit sedentari și mai pașnici
agricultori. Pentru a demonstra absurditatea tezei bulgare, amintim că departe
de a constata dispariția sciților și a daco-romanilor din zonă, vechii
cronicari bizantini vorbeau despre ceea ce gândeam și noi. În anul 876, de
exemplu, unul dintre cei mai buni generali ai lui Vasile I-lea, «sub numele de
Andrei, era scit din naștere» a fost ridicat în rang de Patrician (Patricius - titlu
onorific pentru cei care au adus un serviciu imperiului) și numit guvernator de
Helespont (regiune situată de o parte și de alta a strâmtorii Dardanele). Mai
târziu sub Alexis Comnen, sciții formau un corp de cercetași în armata imperială.” „Este absolut inadmisibilă ideea că hoardele
lui Asparuh, care au părăsit minunata câmpie a Basarabiei, să se oprească în
stepele Dobrogei, unde nici pământul mănos, nici opulența orașelor, nici
abundența prăzii nu-i puteau reține.”
*Emmanuel de Martonne (1873-1955)
a fost un geograf și pedagog francez
cunoscut la noi prin contribuția la trasarea granițelor României Mari, apreciat
ca un mare prieten al poporului român. Teza sa de doctorat în geografie din
1902 se intitula „Valachie” (Valahia). A
studiat geografia României și mai ales munții Făgăraș pe care i-a numit „Alpii
Transilvaniei”. A participat la Conferința de Pace de la Paris pentru a stabili
frontierele României și Poloniei. Granițele României cu Ungaria și Serbia
trasate de Martonne sunt valabile și astăzi. Savantul francez a prezidat „Uniunea
Geografică Internațională” și a fost membru al Academiei de Științe din Franța.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu