SFÂNTUL VOIEVOD ȘTEFAN cel MARE

Stefan cel Mare si Sfant - Sfant Binecredincios Voievod!

După:http://www.crestinortodox.ro

„Într-însul găsise poporul românesc cea mai deplină şi mai curată icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care i se par că vin printr-însul de aiurea şi de mai sus.”

N. Iorga

Când a fost să moară Ștefan

de Ștefan Octavian Iosif

Când a fost să moară Ștefan,
Multă jale-a fost în țară:
Câte brațe-n deznădejde
Către cer nu se-nălțară?

Câte jertfe la altare,
Câtă smirnă și tămâie,
Pentru ca viteazul Ștefan
Viu și teafăr să rămâie!

Se părea că nici pământul
Nu se-ndură să-l primească,
Pe acel ce-a fost preavrednic
Peste tot să-l stăpânească.

Și de groază și durere
S-a cutremurat pământul,
Ca în ziua răstignirii
Celui ce-a vestit cuvântul...

§

Când a fost să moară Ștefan,
Multă jale-a fost în țară.
Cine ar putea să spună
Câte inimi sângerară?

Iarnă grea ca niciodată
Și o foamete cumplită
Se-abătură-n anul cela
Peste țara lui iubită.

Însă nici pe patul morții
Nu putea s-o dea uitării
Cela ce pe drept fusese
Poreclit: Părinte-al Țării...

Lângă patul său chemându-i,
Mângâie pe toți sărmanii,
Plâng și îi sărută mâna
Văduvele și orfanii.

Plâng și-l binecuvântează,
Și se-ntorc pe la căminuri,
Iar boierii zi și noapte
Stau la patul său de chinuri...

§

Când a fost să moară Ștefan,
Multă jale-a fost în țară:
Lângă patul său de chinuri
Toți boierii s-adunară.

În ceardac cerând să-l ducă,
A luat în mâini ocheana,
Să mai cate încă-odată
La Moldova lui, sărmana!

Și de ce-a văzut într-însa
L-a cuprins întâi fiorul —
În ocheana fermecată
El citise viitorul!

Veacuri negre, de urgie,
Și de lupte, și de jale,
S-arătară, într-o clipă,
Fulgerând privirii sale...

§

Vis e însă, ori aieve?
Dinspre Olt, urcând, zărește
Un vultur măreț ce-ntinde
Aripile — și-adumbrește

Toată Țara Muntenească
Și Moldova și Ardealul...
Vai! dar noapte și mai oarbă
Își aruncă-n urmă-i valul!

Dintr-o dată, fără veste,
Fața iar i se-nsenină:
Pâcla grea deschide iarăși
Gene-albastre de lumină.

Pe câmpia dunăreană
Vede oști române-n zare;
Mândru prinț din țări străine
Merge-n fruntea lor călare...

Cântece de biruință
Cresc și umplu tot văzduhul —
Ștefan-vodă-și dete duhul!...

Dar cu dangăt plin de jale
Mii de clopote dau veste:
„Ștefan-Vodă al Moldovei,
Ștefan-Vodă nu mai este!"
Tristă-i mănăstirea Putnei,
Porțile deschise-așteaptă
Strălucit convoi ce vine
Și spre ele-ncet se-ndreaptă.

Este Ștefan. Azi străbate
Cel din urmă drum prin țară,
Dar pe unde trece-acuma,
În măreața zi de vară,

Plânge dealul, plânge valea,
Plâng pădurile bătrâne,
Și norodu-n hohot plânge:
„Cui ne lași pe noi, stăpâne?"

EPILOG
Patru veacuri de durere
Au trecut - și-n noapte-adâncă
Doarme Ștefan, dar și astăzi
Neamu-ntreg îl plânge încă.

Și-l vor plânge codrii veșnic
Fremătând duios din ramuri,
Cât vom fi-n cuprinsul nostru
Tot iloți ai altor neamuri!

Jalnic apele l-or plânge;
Și zadarnic, multă vreme,
Din adânc de văi pierdute,
Triste buciume-or să-l cheme...

Însă când suna-va ceasul
De dreptate pentru țară,
Din mormântu-i va străbate
Vârful sabiei de pară...

Și va fi războiul mare
Între neamurile toate;
Caii, în potop de sânge,
Pân-la coame-or să înoate...

Peste noi atunci pluti-va
Duhul lui Ștefan cel Mare —
Și vom rumpe orice lanțuri,
Vom sfărma orice hotare!