duminică, 11 septembrie 2011

CARTE VECHE: „ISTORIA BISERICII ROMÂNEȘTI ȘI A VIEȚII RELIGIOASE A ROMÂNILOR” DE NICOLAE IORGA (VIII)




„În veacul al XV-lea, și mai ales în a doua jumătate a lui principatul muntean decade în toate privințele, deci și în privința bisericească. Supt domni cari se schimbă răpede, se strecoară cârmuiri sufletești fără nicio însemnătate, care nu lasă întotdeauna măcar numele ierarhilor. În puținele documente din acest timp abia dacă se pomenește numele lui Macarie, Mitropolitul lui Radu - cel- Frumos, și al Mitripolitului lui Basarab- cel- Tânăr, iarși Macarie, care se întâmpină într'un act din 23 Mart 1482.” „O schimbare trebuia să se facă pentru a ridica această Biserică romănească la însemnătatea pe care o avusese în anii începuturilor.” „O Înrâurire învietoare trebuia să vie deci de peste hotare” Statul sârb avea să fie cucerit treptat de către turci. Era firesc ca o parte din clerici și alți boieri să se refugieze la noi în Țara Românească.  Astfel Radu- cel-Mare care  a domnit în principatul muntean în secolul XVI-lea s-a folosit de acești clerici sârbi. „Radu era fiul unui om care, înainte de a lua puterea, la bătrânețe înaintate, fusese călugăr mulți ani de zile, și de aceia și ca Domn e cunoscut supt numele de Vlad Călugărul”. Acesta a ctitorit mănăstirea Glavacioc, unde a fost înmormântat, precum și schitul Babele.  Radu- cel-Mare fiul lui Vlad Călugărul și al Maicii Epraxia „a făcut la rândul lui, un sfânt locaș, dar numai unul, asupra căruia a grămădit toată bogăția ce-i stătea la îndemână.” Pe un deal din apropierea Târgoviștei s-a înălțat „ o strălucită biserică într'un stil noῠ, deosebit de cel al înaintașilor. Un pătrat de marmură albă, scumpă, adusă foarte de departe; două turnuri în fund; firide, în două rânduri, ca la bisericile lui Ștefan- Vodă, și linii în relief, care le deosebesc, încingând biserica; roate săpate'n piatră în locul discurilor de smalț obișnuite'n Moldova; arabescuri de sculptură migăloasă, gingașă pe linia ultimă a frontului rotunzit sus, precum și pe baza turnurilor, în sfârșit în jurul ferestrelor și pe cele două registre cu inscripție la dreapta și la stânga ușii de intrare, care se deschide în chiar păretele frontonului.” La peste un an de la sfințirea mânăstirii Dealu, Patriarh al „Răsăritului grecesc” a ajuns Nifon. Sârb după tată, grec după mamă, acesta era un om foarte învățat și un foarte bun organizator. Domnitorul Radu care a făcut multe danii la Muntele Atos și Locurile Sfinte la chemat pe Nifon în țară  pentru a da vieții bisericești a românilor munteni o alcătuire statornică. Radu dorea să aducă Țara Românească,din punct de vedere al organizării bisericii, la același  nivel cu Moldova. „În Nifon deci, ca și odinioară în Nicodim, căruia nu-i era asemenea în smerenie și dispreț pentru bogăția lumii, se îmbinau cele două neamuri ca și cele două curente ce se luptau pentru întăietate: grecismul, din Constantinopol și Atos, și slavonismul din părțile de pe lângă Dunăre ale peninsulei balcanice, cu aceiași îndreptere, către situația politică autonomă și către bogatele mijloace bănești ale țerilor românești.” „Nifon făcu deci o adunare numai cu «toți egumenii dela toate mănăstirile țerii Ungrovlahiei și tot clirosul (de la grecescul κλήρος  care înseamnă cler) bisericii, cu Domnul și toți boierii, cu preoții și cu mirenii». Cu toții ei împreună dădu el astfel așezământul statornic pentru Mitropolia țerii, pentru episcopia olteană a Severinului, pentru episcopia dela Răsărit, care fu așezată în vechiul târg de către hotar, al Buzăului. «Hirotoni», scrie panegiristul, «și doi episcopi, și li deade și eparhie hotărâtă cât va birui».” Călugărul muntenegrean Macarie, „meșter de tipar slavon” pentru Balcani, a învățat meșteșugul tiparului la Veneția, care la acea vreme era un puternic centru cultural și al breslei tipografilor. Macarie s-a refugiat în Țara –Românească  „vestită între toți creștinii răsăriteni pentru iubirea de lege”. „Încă din 1507 a început aici tipărirea unui frumos Liturghieriu,- cu slove mari, drepte, de tăietură venețiană și măiestre împletituri de linii, ca în manuscriptele moldovenești și bistrițene,- care se împărți numai câteva luni după moartea celui d'intâiu ctitor al tiparului românesc, la 10 Novembre 1508.” Despre  locul unde a fost  tipărit Liturghierul Iorga indică două variante, valabile și astăzi, mânăstirea Dealu sau la „Bistrița Craioveștilor”. Macarie scrie cu slove roșii, în chinovarul (denumire legată de sulfura de mercur utilizată în cerneala tipografică) păstrat pentru Împărați, numele lui «Io Mihnea MareleVoevod a toată țara Ungrovlahiei și al părților de lângă Dunăre, fiul marelui Io Vlad Voevod»”. Frumoasa acțiune culturală a lui Mihnea a fost umbrită de sângeroasele confruntări, pe care acesta le-a avut cu boierii Craiovești. Astfel  a fost înlăturat tot neamul lui Radu-cel-Mare, „pentru ca astfel Băsărăbeștii lor să poată cârmui în liniște.” „Cu Neagoe se așeză în Scaunul Țerii- Românești un nou «David» pentru călugării de orice neam, dar mai ales pentru Sârbi, cu Despoții cărora el se înrudi”. Soția sa Milița, fiica lui Lazăr și nepoata Mitropolitului Maximilian, era de origine sârbă. Meșterul tipograf Macarie îi lucrează o frumoasă Evanghelie terminată la 25 iunie 1512. Macarie este făcut Mitropolit și după cum ne descrie Gavril Protul călugăr și cronicar: „«Și, cum  ridică David chivotul legii Domnului, așa și Neagoe –Vodă rădică biserica cea căzută și puse pre Macarie Mitropolit a toată Țara- Românească, a plaiurilor și a Severinului».”  Neagoe Basarab a făcut multe danii la Athos, de unde a adus în Țara Românească moaștele lui Nifon. În țară Neagoe Basarab a acoperit cu plumb Mânăstirea Tismana, Cozia a primit multe înnoiri, iar aproape de ctitoria lui Mircea cel Bătrân a făcut o mică mânăstire.



Mânăstirea Dealu






















Liturghierul lui Macarie 1508

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu